Camil Baltazar

Sanatoriul serveşte în poezia lui Camil Baltazar, ftizic simulat, ca simplu pretext de coordonare a unor emoţii universal umane: înfrăţirea cu semenii care suferă împreună cu noi, presimţirea morţii, melancolia autumnală etc. În figurarea sentimentelor, poetul are tehnica sa caligrafică, hieratismele, peisagiile de proiecţie şi gesticulaţiile sale. Tocmai această supunere a sincerităţii într-un sistem face valoarea poeziei. Întristatul ia poza tuberculosului într-un pat de sanatoriu, dând mâinilor un gest stilizat:

Şi ca să ne simţim mai bine vom împleti mâinile în chip de frăţinătate.

Morţii iau poziţii smerite de sfinţi adormiţi în duh de fericire, iar bolnavii se îngrămădesc să-l vadă, cuvioşi ca nişte arhangheli prerafaeliţi: Asară mi-a murit vecinul de pat, acum odihneşte în capelă, în straie albe stângaci îmbrăcat.

Bolnavii care au venit să-l vadă l-au compătimit cu ochi tăcuţi şi-apoi smerit s-au strecurat pe uşa capelei.

În această ceremonie a cucerniciei jălalnice, mişcarea, expunerea, impoziţiunea mâinilor sunt esenţiale. Acustica e fină, asociată cu fenomene fulgurante, într-o ritmică moale, încetinită, elementele fiind ninsoarea, ploaia măruntă, cristalul, sideful, violinele, poleiala, zăpada, scama, borangicul, chihlimbarul. Dintr-o sensibilitate excitată şi din excesul de lamentaţie poetul scoate un fel de euforie a delirului blajin, lăsându-se extaziat de viziuni procesionale, de ceremonia anticipată a morţii: Şi poate că, voind să mă aşeze în capelă, mă vor purta descoperit prin grădină şi cum mă vor plimba tăcut pe alei, în dimineaţa vibrând ca o coardă de violină, se va pleca o creangă de copac, umbrindu-mi faţa cu tăcere şi sărutându-mă blajin cu floare albă ca o târzie şi cuminte mângâiere.

Cum mă vor fi lăsat să hodinesc puţin cu faţa galbenă brodată-n albul Aprilin, va fi atâta linişte în jurul meu, creanga va sta boltită asupră-mi cu teamă.

Lipsite de elementul durerii, micile poezii din Flaute de mătase cultivă un serafism infantil într-un soi de paradis miniatural, făcut din substanţe pure şi graţios sonore. Universul e făcut din clinchete, străfulgerări, unde, arome, elemente în genere diafane şi impalpabile, ori măcar sublimate. Aci găsim: zăpadă, mătase brumată, pene albe, narcise, căprioare, tapete verzi, clopoţei şipote, garoafe, porumbei, fildeş, harfe, ametiste, opale, sicrie de aur, zurgălăi, clopote. Din ele poetul construieşte o zonă cu heruvimi plutind în candori şi melodii: Taci lin, îngerii serii vin, seara vine şi-a căzut zăpadă.

De ce te-aş plânge? Acolo unde eşti sunt îngeri, cu uşoare caleşti de fluturi, sunt fetiţe care spun toată ziua rugăciuni şi seara adorm cu poveşti de mătase brună pe ochi.

Seara de poposea lină, ca un coşciug de îngeri dus pe drumuri albe de heruvimi, ochii tăi îşi întristau albiile şi apele.

Să-ţi aduci aminte şi să te tângui, când tilincile vor muri irosite pe întinderi, să-ţi aduci aminte şi să jălui când amurgul, sângerat, va îngenunchea pe îndelete.

În Biblice poetul se reînnoieşte coborând în plin Vechi Testament, căruia cu fondul său ebraic îi dă vibraţii de o puternică autenticitate: Neagră sunt şi pulpa mea de smoală, şoldul cald caval şi umerii lăute, m-aş da ţie toată goală, fericită în ruşinea coapselor durute.

Duce-te-oi în casa maicii mele, pat de muşchi ţi-oi face, chiparoşi şi ierbi, te-oi adulmeca în sfiiciune şi smerenii grele cum adulmeci sperioşii cerbi.