Influenţată uşor de G. Topârceanu, dar mai nestânjenit lirică, poezia Otiliei Cazimir are înrudiri cu sentimentalismul lui Demostene Botez, cu beţia de arome a lui Pillat, cu orgia de flori a simboliştilor. Nota particulară a poetei este însă o mare prospeţime de impresii în perceperea înfloririi şi dezagregării materiei. Sosirea lemnelor de la pădure deşteaptă senzaţia esenţelor: în mers greoi şi clătinat, Căruţele cu lemne mi-au adus Din codrii Bârnovei, de sus şi în ograda mea au descărcat Mireasmă proaspătă şi tare de pădure.
Melcul putred găsit sub frunze e prilej de meditaţie aproape tactilă asupra misterului creaţiei: Azi am găsit sub frunzele uscate O galbenă căsuţă de culbec, Uşoară, cu lăuntrul alb şi sec, Pe care nimeni n-o mai poartă-n spate.
Făptura care-a stăpânit în altă vară Spiralele de calcar răsucit, Spre toamnă, singură, s-a oblonit Şi-n adăpostul ei s-a strâns, să moară…
Un melc cu trupul cenuşiu de gelatină Şi-a dus o vară-ntreagă prin grădină Viaţa lui obscură şi timidă.
Şi împotriva cerului ostil Avea căsuţa asta translucidă. Atâta de subţire şi de fină C-ar fi strivit-o-n palme un copil.
Aproape totul, casa copilăriei, vremea bunicilor, e reconstituit cu mijloace olfactive. Odaia iubirii e miros de gutui şi mere, iatacul bunicului iz de gutui şi tutun: Aş aştepta să iasă din scrinul vechi de nuc Feliile de pâine cu dulceaţă Şi vrafurile cărţilor cu poze în care-aş regăsi, subt scoarţe moi de piele, Poveştile copilăriei mele.
Şi pe divanul cu cretonul înflorit cu roze, Aş adormi-n iatacul cald şi bun, în miros de gutui şi de tutun.
Oglinzile sunt senzaţie rece de apă stătătoare, cerdacul, un lemn viu ca un corp de vioară, sonor de greieri:
Cerdac sonor, aici, în viţa ta, întârziam în fiecare sară Şi lemnul vechi subt paşii mei vibra Cu rezonanţe calde de vioară. Subt treapta ce se clătina, plecată, Cânta strident un greier într-o vară (Un sfredel într-o scândură uscată…) Şi sus, prin crengile de nuc, se rătăcea în fiecare sară altă stea.