Mihail Celarianu

Scriitor dintr-o serie mai veche, Mihail Celarianu trebuie citat aici pentru faptul că în esenţă romanele sale, de concepţie lirică, interesează prin caracterul lor de experienţe sexuale.

Femeia sângelui meu tratează, în forma unui caiet de însemnări, despre dragostele poetului român Emanuel Glineanu la Paris. Emanuel iubeşte matrimonial pe Hermina, are însă legături de ordin carnal şi cu mama acesteia, precum îl iubeşte discret şi Virginia, sora de 15 ani a Herminei, care cade leşinată când surprinde una din scenele de priapism ale poetului. Separaţia între dragostea fizică şi raporturile sufleteşti e făcută cu multă gingăşie, într-un spirit de tristeţă umanitară asemănător cu acela al lui Duhamel. În Diamant verde dăm de un erou inapt, până la crize de delir, să capteze femeia malignă şi plin de repulsie pentru femeile pierdute, având doar vocaţia legăturilor cvasi-matrimoniale, fără obligaţii legale. Liceenii plănuind fugi în America amintesc literatura lui Andre Gide. Mihail Celarianu e şi poet remarcabil, la modul prelung elegiac al lui Shelley, în care cântă uimirea în faţa universului, a pădurilor bunăoară: Pădurile, pădurile-nnegrite Cu duhuri la tot pasul de-ntuneric, Ce murmură cu freamăt negrăit, Eu ştiu, în şoapta lor nemuritoare Ce taină uriaşă-a-ncremenit.

Într-alte poezii mai recente face elogiul florilor, mallar-meizând în linia Macedonski-Anghel.