V. Voiculescu

Ortodoxismul lui V Voiculescu, de dată foarte veche, culminează în Poeme cu îngeri şi caracteristica lui este că „îngerul” devine un instrument mitologic elementar. Pe drum, prin faţa porţii, trece un necunoscut şi acesta e înger, văcarul din sat e înger, tot personalul unui spital e angelic: Cine nu mă iartăingerul de la uşă C-am îndrăznit? S-a dat la o parte.

Îngerul de la Poartădoamne, ce cătuşă Nu m-a oprit; Ne mai desparte?

Îngerul de la trepteam intrat în odaie, Nu s-a uitat, Ferestrele deschise: Albe şi dreptefata cea bălaie Trepte-am urcat; (Îngerul din odaie) ‘Mi-ntinsese mâna şi murise.

Când plouă, „bat îngerii în tobe de nori”, îngerii zidesc raiul, păzesc la poduri, albinele sunt „îngeri iuţi”, avionul e „un arhanghel de fier”. În mistica lui V. Voiculescu întâlnim şi o formă specială de devoţiune. Prin mijlocirea îngerilor, omul se pune în legătură cu Dumnezeu în chipul unei voluptăţi de a fi risipit, strivit de factorul divin. Simţindu-şi uscate pădurile de gânduri, poetul cere un „pâlc de îngeri, în spate cu securi” să i le taie. Sau vrea să fie grâu ca să-l culeagă un înger, să-l îmblătească, să-l macine la moară, să dea făina Domnului. În general poezia lui V. Voiculescu suferă de manierism.