Gr. H. Grandea
Gr. H. Grandea (1843-1897), care se credea nepot al lui Byron, a fost un scriitor foarte cunoscut o vreme. Apoi fu complet uitat. Dintre poeziile lui cursive merită citarea câteva ecouri ale şederii lui în Belgia, exclamaţiile de Verhaeren prematur pentru o Meusă înconjurată de furnale şi acoperită de fum industrial:
A! Iacă-mă pe culmea ce valea o domină,
în purpură se stinge a zilei stea divină.
Acuma văd cetatea cu turnurile ei
Şi Meusa întinsă cum scapără scântei.
Ah! Cât de mult îmi place această panoramă
întinsă şi frumoasă! De câte ori mă cheamă
S-admir ăst amfiteatru cu splendide colori
Ce farmecă vederea la mii de călători…!
O barcă când mă duce în sus şi jos pe valuri,
îmi place să contemplu mulţimea de furnaluri
Al căror fum se-nalţă în limpedul eter
Ca fumul de tămâie…
Romanele lui Grandea au avut mare răspândire. Fulga sau Ideal şi real, roman liric, e azi ilizibil. Interesul istoric stă în sentimentalitatea vaporoasă, în exaltare, în reverie, în viziunea ossianescă a naturii. de un wertherianism tardiv, eroul citeşte, în poze melancolice, la umbra fagilor, rătăceşte călare în munţi, se zbate de durere „ca o hiară sălbatică care poartă în pântece săgeata vânătorului” şi când aude că Zoe se va căsători cu un altul, leşină. Pentru această erotică, scriitorul creează un decor antideluvian, teribil, localizat la Dâmbo-vicioara. Nu lipsesc gesturile zgomotoase. Fulger se înfăţişează în faţa iubitei trădătoare şi cu o zâmbire „infernală” răcneşte: „Femeie, fii blestemată. Geniu răzbunător, care zbori pe aripa vijeliilor noptoase, auzi-mă”. Apoi piere în noapte şi se duce să moară pentru Grecia. Misterele românilor, roman neterminat de formulă arheologică, relua preocupările mitologice ale lui Asachi şi se străduia să dovedească continuitatea poporului român prin metempsihoză. Un sergent rănit la 1877, cu numele Deciu Longin, invită pe autor în munţii Bucegilor în ziua când straniul militar, împlinind 30 ani, urma să fie iniţiat în misterele tribului său. Scriitorul se duce. Satul e pe un vârf ameţitor de munte stâncos. În odaia în care e primit, autorul zăreşte idoli mici de piatră în chipul Penaţilor, apoi portretele lui Tudor, Cuza şi Bălcescu. Centenarul Aldea Longin, căpetenia satului etnic pur, îi duce pe toţi la comoara Dochiei, se strică zăgazul unei ape şi o poartă tăinuită şi într-o peşteră cu arcade şi bolţi corectate de daltă, plină cu simulacre de zei, sunt găsite închise în sicriu de lemn negru analele românilor, a căror lectură la lumina faclelor avea să constituie romanul. Grandea apucă doar a da descripţia „Sarmigetuzei” într-o fantezie neagră. Vlăsia sau Ciocoii noi, roman satiric debutând cu elementul infernal din Le diable boiteux al lui Lesage, având ca erou principal pe Ioan Catinâ poetul, intenţiona să ridiculizeze paşoptismul în persoana lui Baboi şi a lui Sclipici, caricaturi ale lui C. A. Rosetti şi Ion Brătianu.
