C. Stere

Fiind împiedicat de anume considerente să-şi publice memoriile direct, C. Stere (1865-1936) le-a romanţat falsificându-le şi parţial trivializându-le într-o parte din volumele seriei În preajma revoluţiei. Totuşi însuşirile de romancier nu lipseau lui C. Stere. În moduri vetuste, într-un limbaj cam jurnalistic, cu maniere din Gogol, Dostoievski şi Tolstoi, scriitorul dovedeşte, cu toată dilataţia verbală, explicabilă şi prin faptul că-şi dicta romanul, un simţ just de viaţă. Întâiul volum (Smaragda Theodorovna) este monografia, schematică, a unei familii basarabene de modă veche. Iorgu Răutu din Năpădeni, om matur, stângaci, veritabil hobereau, se însoară cu o fată de cincisprezece ani. În căsnicie Iorgu se arată înţelegător, prea dedat însă acţiunii de procreare. Soţia de cincisprezece ani îşi începe lunga carieră maternă cu o scurtă criză de adaptare în care e pe punctul de a avea o aventură cu un ofiţer polon. Înainte ca aventura să se prefacă în adulter, Smaragda află că un copil îi e pe moarte. Tot fondul ei înnăscut de bigoterie iese la suprafaţă, Smaragda se acuză de păcate mortale, devine rece, austeră, procreatoare şi prudă şi pune în subordine toată familia în frunte cu Iorgu Răutu. Subiectul este excelent, mai mult balzacian decât rusesc. Volumele II, III, cu intriga factice, menită a scoate în evidenţă educaţia democratică a eroului, sunt mai puţin atrăgătoare. În schimb volumul IV ne pune în faţa unui extraordinar prozator al geologicului. În zugrăvirea aglomerărilor umane siberiene, a coloniilor de surghiuniţi, a societăţii locale, Stere are ceva din siguranţa de trăsături a lui Gogol. Un sentiment imens de straniu cuprinde pe cititorul european înaintea acelei societăţi pierdute în solitudine, mimând însă viaţa occidentală, având bibliotecă şi lachei. Tot ce priveşte aşezările primitive cu enigmatica lor constituţie instinctuală este de o mare poezie sociologică. Convoiul de „lănţuraşi” intrând în satul siberian şi cerşind în cor, osândirea la moarte de către mir a unui hoţ sunt de o măreţie cruntă. În evocarea priveliştii siberiene, C. Stere pune un patos extraordinar. Fără paletă bogată şi vocabular afară din comun, el are o înfricoşare religioasă de geologicul gol. Cel puţin trei descripţii, adevărate imnuri ale sublimităţii naturii, sunt de neuitat: taigaua, tundra de-a lungul fluviului Obi, aurora boreală. Paginile par rupte din Atala sau din Il Milione al lui Marco Polo. De la volumul V C. Stere se pierde într-o bârfeală cifrată împotriva contemporanilor săi, căzând în cele mai triste platitudini.

GIB MIHĂESCU.

Care ar fi fost adevăratul aspect al operei lui Gib Mihăescu (1894-1935) dacă scriitorul ar fi trăit mai mult e greu de spus. În orice caz Gib Mihăescu nu era un artist şi ţinuta multora din scrisorile sale e mai degrabă mediocră. Izbânda sa în Rusoaica şi parţial în Donna Alba se datoreşte transcrierii pline a unei obsesii. Toate romanele lui Gib Mihăescu (lirice în substanţa lor) tratează aceeaşi apetiţie a eroului către o femeie ideală, inaccesibilă. Pentru locotenentul Ragaiac, aşezat cu un detaşament de pază la Nistru, idealul e „rusoaica”, femeia îndrăzneaţă şi intelectuală care poate pica oricând din ceţurile scitice. Iliad, un alt ofiţer, a prins în mâini o rusoaică sublimă, deşi plină de paraziţi, care, gonită de colonel, se îneacă în Nistru. Epicul este constituit din expediţiile detaşamentului în frunte cu ofiţerul şi atinge senzaţionalul în episoadele privind manoperele unui contrabandist şi erotica misterioasă a femeii sale Niculina. Romanul e condus cu foarte multă abilitate sub raportul enigmei sufleteşti a Niculinii, excitând curiozitatea cea mai acută de a afla atitudinea ei presupusă, lineară. Este de mirare câtă mişcare epică poate rezulta din date atât de puţine. Aşezaţi pe malul unei ape în faţa unui imperiu imens, tăcut, câţiva bărbaţi înfriguraţi de dorinţa erotică fac expediţii nocturne, pândesc taine bănuite, realizează într-un cuvânt toate atitudinile bărbăteşti. În Donna Alba misterul scitic nepenetrabil a fost înlocuit cu aristocraţia. Romanul pare pueril şi este într-o anumită măsură. El este un roman detectivistic, narând complicatele şi răbdătoarele metode pe care avocatul Mihai Aspru le foloseşte spre a smulge taina Donnei Alba şi în cele din urmă dragostea ei. Eroul merge până acolo încât îşi procură nişte scrisori crezute compromiţătoare pentru eroină, sperând printr-o psihologie a priori, înrudită cu aceea a lui Camil Petrescu, că va câştiga dreptul la recunoştinţă. Insă Aspru nu cucereşte pe Alba prin tactica insinuării, ci printr-o brutală posesiune. Romanul este o monografie a mentalităţii virile. Sensul operei e acesta: un bărbat doreşte o femeie inabordabilă şi atunci poziţia cea mai prielnică orgoliului viril este aceea defavorabilă din punct de vedere social. Un om de jos întâmpină dificultate în cucerirea unei aristocrate (cazul din Suflete tari de Camil Petrescu). Aci este dar marea ispravă. Eroul nu reprezintă bărbatul cum este, ci cum ar voi să fie. Toată pretinsa detectivistică e mai mult o halucinaţie. Gib Mihăescu ar fi voit, ca om pândit de moarte şi fără putinţă de a trăi realmente, să cucerească o rusoaică, o prinţesă, însă numai după o desfăşurare de forţe imense care să demonstreze virtuţile sale. Prinţesa trebuia salvată din ghearele unei cabale, uimită prin temeritate şi talent, prin nobleţă de suflet şi îndrăzneală. Numai după ce toate aceste piedici presupuse ar fi fost înlăturate, numai atunci inaccesibilul ar fi fost meritat.

Nuvelele lui Gib Mihăescu aduc o atmosferă apăsătoare de halucinaţie, par şi sunt opera unui febricitant.