F. Aderca

F. Aderca e un umorist impenetrabil, plin de sarcasm. Punctul său de vedere e umanitar, internaţionalist. Emoţia e înlocuită cu senzaţia. Astfel în Grădinării (Femeia cu carnea albă) se propun câteva experienţe sexuale. Iubirile, în care femeia ia totdeauna iniţiativa, se înfăptuiesc în medii şi condiţii variate: o fată de ţăran de vreo 12 ani se lasă sărutată de căprarul Aurel într-un şopron, printre coceni; o altă dragoste, cu o tânără nevastă, bulgarcă, se realizează printre mormane de verze, în apropierea a două copile moarte, ciopârţite de porci; a treia experienţă se face cu o „codană roşie”, printre câini lătrători, pe ardei şi în spaima de a fi surprinşi; a patra, printre morcovi, cu o vădană care nu suportă căsătoria decât cu libertatea diversiunii erotice. În alte cazuri stimulente erotice sunt ceapa, prazul. În Omul descompus femeia erotică e tuberculoasă. Senzual şi tendenţios, F. Aderca e împiedicat de aceste note să izbutească în roman. Deşi cu excelente pagini de evocare a campaniei pentru întregire, romanul 1916 eşuează în tezism. Aventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor duc sarcasmul până la bizarerie. Mai fericit este basmul viitorist Oraşele înecate, utopic, dar cu miraculos maşinist în stilul Wells. Un operator cinematografic din Bucureştii anului 5000 visează o omenire refugiată în fundul oceanului unui pământ în răcire. Sunt pagini fabuloase ca acele din Simplicissimus al lui Grimmelshausen despre Mare del Zur. Flora, fauna, starea sanitară a acestei lumi e descrisă cu multă fantezie şi ingeniozitate plastică, la care se adaugă un umor englezesc fără cute, făcut din enormităţi. Lui Pi, mort, i se face o injecţie cu marmorificare neagră, care-l preface de-a dreptul în statuie, apoi e dat la şlefuit.

F. Aderca a scris şi poezii, remarcabile prin sugestii, îndeobşte „venerice”. Citată cu precădere este Medievală: Pasiunea mea e un călugăr medieval Cu o sutană lungă Şi neagră, la călcâie să-l ajungă şi la gât o cruce de opal.

Adevărata originalitate stă în a fi intuit înaintea lui I. Barbu o poezie panteistică, rece, carbonică, evocatoare a forţelor geologice, de a fi compus privind „prin lentile negre” madrigale astronomice şi a fi îndreptat imnuri „către minerale”.

Cuarţuri, cărbuni, ametiste, forme amorfe de rocă; forme artiste sub care estetica sufocă.