A. Hrisoverghi.
A. Hrisoverghi (1811-1837) e romantic mai mult în imaginea pe care şi-au făcut-o contemporanii despre el. „Educaţia sa fu nenorocirea scrie C. Negruzzi. În cea mai fragedă vrâstă pierdu pe tatăl său. De abia începu să cunoască lumea şi ea i se înfăţoşă sub cele mai posomorâte văpsele. A trebuit să se lupte cu cursele şicanei şi cu nedreptăţile oamenilor; a trebuit să bată la uşa celor mari el care nu ştia ce este linguşirea şi minciuna” etc. Fiind surprins în casa iubitei sale de către soţul aceleia, Hrisoverghi ar fi sărit pe fereastră, ajungând jos „un cadavru care abia mişcă”. Soţul ultragiat, nu mai puţin romantic, l-ar fi ridicat pe prostiri şi l-ar fi îngrijit, inutil, în propria-l casă. Poetul muri însă de „oftică la măduva spinării” şi se pare că scena zăcerii în casa iubitei e scoasă din Antony de Al. Dumas, drama în 5 acte pe care o tradusese insuficient. Compunerea care a consacrat faţă de contemporani numele lui Hrisoverghi este oda Ruinelor cetăţii Neamţu, replică dizgraţioasă la Ruinurile Târgoviştii de Cârlova:
Vă iubesc, răsipuri sfinte,
sămn mărirei strămoşeşti,
Zid vechi ce de p-al tău munte,
încă patria-mi slăveşti.
Poetul e un misogin sarcastic, cu veleităţi de witz romantic şi cu invectiva ridiculă:
Te hlizeşti, nelegiuito
şi îţi baţi chiar joc de mine,
Dar gândeşte că cuţitul
poate fi şi pentru tine.
