Daniil Scavinschi
Oamenii epocii înţelegeau pe poet ca pe o fiinţă singulară, apăsată de soartă. Ideea damnării există în privinţa lui Daniil Scavinschi şi la erou şi la biograf. Scavinschi, ex-spiţer din Bucovina, visa să moară ca Gilbert într-un spital şi avea ca şi Peter Schlemihl sentimentul amar că e fără umbră. „De aş fi trăit ar fi zis el în Rusia mi-aş fi zis Scavinov, în Germania Scavinemberg, la Paris Scavinevil şi la Bucureşti Scavinescu.” Luând o doză prea mare de mercur, îşi pierdu mustăţile, pe care le colectă, cu evlavia unui Alfred de Musset, într-o cutiuţă. Luă opiu spre a nu mai supravieţui acestei catastrofe, pentru ca nu cumva lumea să zică: Iată Daniil Scavinschi cel mititel la statură, Cărui îi căzu musteaţa şi e chiar caricatură.
Scavinschi traduse Brutus de Voltaire şi Democrit de Regnard. Ultima piesă, plină de veselă mizantropie, se potrivea firii sale şi versiunea, fără să fie admirabilă, e destul de săltăreaţă. Dintre poezii merită atenţia doar Călătoria la Borsec, exagerare a calamităţilor unui traiect în maniera Les embarras de Paris, însă cu melancolice litografii pastorale gessneriene şi cu contemplaţie romantică:
M-am depărtat subt un arbur cu ramurile tufoase,
La a căruia tulpină, flori revarsă a lor miroase
şi m-am lăsat pe o coastă, ca să gust în liniştire
Nectarul ce-au lăsat firea la trudă de întărire.
Însă corpul poemului e zidit, după metoda clasică, din descripţii şi figuri de atelier (Achil, Ector, Troia) în care se recunoaşte vocaţia satirică.
