Grigore Alexandrescu

Într-o bună parte a ei, poezia lui Gr. Alexandrescu (18101885) este un ecou lamartinian. „Meditaţia”, „reveria”, „armonia” în natură, religiozitatea, „rugăciunea”, oceanele, imensităţile, înaltul hieratism al melancoliei le regăsim, într-un vocabular impur şi la poetul român. Stând pe ruine, sub cerul plin de făclii, meditativ ca o piramidă, poetul îşi simte sufletul înălţându-l-se pe aripi de flăcări. Totul ia proporţii infinite. Scena cu lună e „colosală”, mormintele sunt „monstruoase”, umila câmpie a Brăilei capătă perspective sahariene. Melancolia e purtată prin pădurile de molifţi, salutată de şoimul de pe creste, ori comentată de urletele câinelui: Scârbit peste măsurătovarăş de-ntristare, De zgomotul cetăţii, Un câine, lângă mine, Eu caut în naturăprin urletele sale Un loc făr’ de murmurănatura să răscoale, Supus singurătăţii. În aste locuri vine.

Mica Tismană devine palat ossianic, într-o scenerie feudală stil Mrs. Radeliffe: Feodală cetăţuie, ce de turnuri ocolită, Ce de lună colorată şi privită de departe, Părea unul din acele osianice palate, Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc.

Poetul are predilecţie pentru zgomotele naturii, executate pe orge grave; torente: Urechea mea ascultă torentul ce plesneşte, Talazul ce se sparge de malul său plângând.

Huiete ale apelor: Din vreme-n vreme numai de dincolo de dealuri Părea c-auz un sunet, un uiet depărtat, Ca glasul unei ape ce-neacă-ale ei maluri, Sau ca ale mulţimii întărâtate valuri, Când din robie scapă un neam împovărat.

Tălăncile, ţârâitul unanim al greierilor exprimă liniştile vesperale, „armonia” naturii: Un clopot ce seara s-aude la turme, Ce stă, reîncepe, abia răsunând, Cu glas care moartea-l aproape să-l curme, Când viaţa-ncetează treptat îngheţând; Un greier ce cântă, o iarbă, răsura, Stufoasă pădure, pierdute cărări, Adânca murmură ce-nvie natura Ca geniuri tainici ascunse prin flori.

Tot mişcă, încântă a noastră gândire; Tot are un farmec, tot este mister.

Abundenţa şi prozaismul strică operei poetice a lui Alexandrescu. În Umbra lui Mircea la Cozia a fost atins totuşi o singură dată echilibrul. Comentariul istoric, recitat somnambulic, hamletian, e în acord cu scena. Cortina se ridică peste medievalisme fantastice: Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate, Către ţărmul din potrivă se întind, se prelungesc, Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate Zidul vechi al mânăstirii în cadenţă îl izbesc.

Dintr-o peşteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară: De pe muche, de pe stâncă, chipuri negre se cobor; Muşchiul zidului se mişcă. Printre iarbă se strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Apare sepulcrala umbră („Ascultaţi!… Marea fantomă face semn… Dă o poruncă…”), poetul o întreabă, în cel mai potrivit spirit romantic, dacă are în faţa sa pe Mircea şi printr-o noroasă intuiţie muzicală, ca într-o conjuraţie de duhuri, răspund apele Oltului: Mircea! Îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează, Acest sunet, acest nume valurile îl primesc, Unul altuia îl spune, Dunărea se-nştiinţează, Ş-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.

Apoi urmează un monolog somnoros, monoton ca un descântec, cavernos, pentru ca la sfârşit elementele strofelor dintâi să fie reluate ca într-o cădere înceată de cortină: Lumea e în aşteptare… Turnurile cele-nalte Ca fantome de mari secoli pe eroii lor jelesc; Şi-ale valurilor mândre generaţii spumegate Zidul vechi al mânăstirii în cadenţă îl izbesc.

În Anul 1840 meditaţia e total dialectică şi cele mai dulci acorduri (mister al poeziei) răsună acolo unde fraza e mai sentenţioasă: După suferiri multe inima se-mpietreşte; Lanţul ce-n veci ne-apasă uităm cât e de greu; Răul se face fire, simţirea amorţeşte şi trăiesc în durere ca-n elementul meu.

Printr-un fenomen de confuzie, caracteristic tranziţiei, Gr. Alexandrescu va fi lamartinian şi în acelaşi timp poet în gustul clasic. Gândul de a compune Epistole e stârnit de lectura lui Boileau şi tot atât de a operei lui Voltaire, din care a şi tradus Alzira sau Americanii. În epistolă Alexandrescu are darul inanalizabil al discursului gesticulat, aci grav, aci perfid, câteodată de un prozaism caricatural, altă dată acoperit cu şalul unei imagini şi e sentenţios cu un mare noroc, străbătut de o uşoară melancolie romantică. Enumerarea genurilor are alt sens decât la Boileau. Atingerea noilor instrumente romantice (chinuri, melancolie, înfocare) sugerează mai multă reculegere contemplativă. Indeciziunea literară e tradusă cu tristeţa romanticului Wanderer: Eu asemăn a mea stare cu a unui călător, Care neştiindu-şi calea, fără povăţuitor, Se opreşte pe-o câmpie şi cu totul întristat, Drumuri vede, dar nu ştie care e adevărat.

Comentariile asupra descripţiei deschid ele înşile un cadru litografiat cu păduri, stejari, privelişti campestre, în acest mod: Dacă descriu o pădure, suma de copaci îi las şi la un stejar mai mare trec cu un repede pas.

Satira spiritului meu e o mică comedie de badinaj aproape mussetian, O profesiune de credinţă, un monolog al unui personagiu onctuos şi inconştient vodevilesc, care se retrage de pe scenă cu comice reverenţe. În fabule (Toporul şi pădurea, de pildă), dizertaţia molierescă ce taie răsuflarea formează substanţa. Alecsandrescu era în fond un monologist.