Elena Farago

Începuturile Elenei Farago sunt coşbuciene şi eminesciene, caracterizate printr-un conceptualism verbios. Când a venit în contact cu simbolismul, poeta a decolorat vechile imagini din epoca Semănătorului, dându-le o nuanţă de vag. Adverbele, vorbele, pronumele, exclamaţiile, scrise cu majusculă, devin personagii misterioase: încotro, De unde, Ce va să fie, statornicul Este, tristul N-a fost, blândul Că n-a fost să fie, gingaşul Noi. Se vorbeşte de fiinţe oculte, Ostaşii luminii, Pasărea albastră şi se uzează (influenţă maeterlinckiană) de trinităţi fatidice şi repetiţii incantatorii: Şi-a zis unul către doiM-am legat să merg cu voi, Când au fost la masă, Dar m-aş duce înapoi Şi-a zis unul către doi: Că mi-l dor de acasă.

Poeziile iau lungimi intolerabile, cele mai simple propoziţii complicându-se printr-un cifru de convenţii simbolice (azimă, vin, blid, năframă), cam în stilul liturgic al lui Claudel sau în maniera Roman de la rose. Poeta încearcă să tragă „lanţul avarelor tăceri”, ca să ajungă la „crinii” care simbolizează ceva, însă e înţepată de „spinii” care şi ei înseamnă ceva, intră în „cimitirul nădejdilor”, unde dă de un chin ce-l prihăneşte „mirul prohodului din suflet”, ori vorbeşte de „coasele toamnei” care trec prin „lunca nădejdilor”, unde „floarea albaştrilor când” şi „frunza verzuilor poate” sunt moarte. Abia când se exprimă direct şi simplu, Elena Farago e o remarcabilă poetă a dragostei pudice, fie că vorbeşte bărbatul: Tu care vrei alături cu mine să păşeşti, Nu crede că sunt robul pe care-l miluieşti.

Cu ochii tăi cei galeşi în van vei aştepta Să îmi aplec genunchii cerşind iubirea ta.

Nici linguşiri, nici lacrămi deşarte-n ochii mei, Chiar dac-ai fi „minune aleasă-ntre femei”.

Un biet pribeag sunt, însă merg drept, cu fruntea sus şi n-oi şti să fiu orbul care se lasă dus.

Ci ţi-oi întinde mâna şi vino de vei vrea, Dar nu te vreau nici roabă şi nici stăpâna mea.

Nici sprijin, nici povară aşa te vreau şi-acum De vrei să mergi cu mine, găteşte-te de drum.

Fie că plânge, dramatic, fecioara bătrână: Mă uit în oglindă şi nu te mai chem Şi nu te mai cer ca-nainte şi totuşi sunt clipe în care mă tem De parcă mi-ai sta dinainte şi-n grabă pe umeri, pe sânii mei vani, Desfăşur cărunta podoabă, Să-nvălui ruina pierduţilor ani, Să-ţi cad în genunchi ca o roabă.

În genere confesiunea smerită şi demnă e de o mare suavitate: Nu mi-am plecat genunchii Cei pământeşti Pe piatra nici unui templu, Doamne şi nu te-am preamărit Cu semnul sfânt prin care. De la Isus încoace O parte-a turmei Tale Ne recunoaştem fraţii Legaţi de-acelaşi rit.

Şi-n casa mea săraca N-am atârnat pe ziduri Icoane să-mi aducă aminte Că mă vezi, Tu, Ce mi-ai dat cununa de mucenic, Ştii bine Că n-am cerut răsplată, Cum n-am cerut dovezi.