Mihai Cruceanu, N. Budurescu, I. M. Raşcu

Din grupul de la Vieaţa nouă, M. Cruceanu se remarcă prin-tr-o delicată tehnică poantilistă, prin care înfăţişa mări de rubin cu vapoare albe, încărcate cu flamanzi, cetăţi edenice cu porţi de aramă, păduri arctice şi ceţoase: Ca-n visuri nebuloase pădurea e de gheaţă, Giganticele-l trunchiuri în palidă splendoare Adorm învăluite în fumul alb de ceaţă.

N. Budurescu creiona cu fineţă interiorul modern, salonul împodobit cu vase de Galle încărcate de crizanteme uriaşe, cu pianul în penumbră la care cântă o „frumoasă arătare”. I. M. Raşcu a evocat (simbolist statornic) provincia, barierele, duminecele, iar acuma, catolic practicat şi rigid, este poetul recluziunii melancolice, al sfintelor bucurii bucolice îngăduite fiinţelor neprihănite şi intră cucernic în salonul de ţară al copilăriei, depunând la uşă marea lui „geantă cu volume prăfuite”: În salonul vechi de ţară am păşit ca-ntr-un altar, Sfiicios, copilăria mă privea de prin unghere.

Prins de zid, acelaşi ornic urcă-al timpului calvar Şi aceleaşi bibelouri dorm pe-nguste etajere.

În acest salon de ţară cu miros uscat de cimbru Ce nepotrivite-s ale traiului cerinţi moderne!… În tăcerea ce-l apasă sorb al veacurilor timbru Şi-ale ornicului clipe răbdătoare par eterne.

Am lăsat la uşă geanta cu volume prăfuite, Cu muncite file pline de trunchiate însemnări, Ca să fiu din nou copilul cu privirile-nsorite, Când neştiutor de toate alergam spre larg de zări.