Eugeniu Ştefănescu-Est, Al. T. Stamatiad, Emil Isac

Poeziile lui Eugeniu Ştefănescu-Est, simboliste tematic, dar fără nevroză, sunt o expoziţie feerică de materii scumpe, argint, briliante, de tablouri viu machietate, de gheizeri, plante albastre de cobalt, ploi de pietre preţioase: Plouă, plouă, plouă, A-nnoptat şi plouă. Orele trec repezi Când priveşti visând Plouă şi pe case Nu ştiu cine cântă Un adagiu trist, Nu ştiu cine cântă Versuri prin burlane, Versuri de argint.

O poemă tandră De-aiurări bolnave Plânge sub ferestre Un necunoscut. Plouă briliante Lacrime de rouă Şi-ametiste negre; Ploaia spune versuri; Iar necunoscutul Plânge aiurind.

Legăturile lui Al. T. Stamatiad cu simbolismul, din care împrumută numerele mistice (şapte balcoane, şapte cupole) şi culorile ermetice (etajeră neagră, noapte violetă, arbori albaştri) sunt superficiale. Stamatiad nu e un blazat. În versuri grandilocvente şi de aparenţă sentimentală, el îşi exprimă mulţumirea de a fi Poet („couronne par la Societe des gens de lettres; par le Ministere des beaux arts et par l’Academie roumaine”), închipuind drame specifice geniului. El pune mai presus de dragoste Arta şi, nesatisfăcut în iubire, se retrage mândru „în munţi”. Evenimentele vieţii au ca osie crearea poemului, prin care, cu „jertfe grandioase”, „neajutat de nimeni”, poetul a „cucerit” viaţa. Când ar fi cazul să salveze o existenţă, poetul ar renunţa „în fine” la artă, pentru care şi-a sugrumat iubirea, renunţare care este un sacrificiu teribil, făcut însă odată pentru o femeie posedată „din tălpi şi până-n creştet”. Tristeţa poetului e factice şi erotica fanfaronă şi din totul se reţin unii psalmi, fără misticism adânc, care au totuşi, prin rotaţia lor litanică, o remarcabilă suavitate verbală (amintind puţin umilităţile lui Peguy şi ale lui Claudel): Pre Domnul lăudaţi-L, Câmpiile şi munţii Căci stăpâneşte cerulşi leagănul şi groapa! Şi visurile noastre Şi viermele şi fierul! Pre Domnul lăudaţi-L, Căci stăpâneşte viaţa Pre Domnul lăudaţi-L şi străluceşte-n soare Căci stăpâneşte apa şi risipeşte gheaţa!

Poemele în proză ale lui Emil Isac, voit grandilocvente şi egolatre, încheiate adesea cu o poantă, se trag de la Oscar Wilde. Compoziţia se întemeiază în genere pe colori ţipătoare de afiş (contesă cu ochi albaştri, stând pe scaun de argint, la masă de aur, printre ţigani negri cu lăute roşii). Dramoleta neoromantică Maica cea tânără e un simplu prilej de a executa fresce hieratice, violent cromatice şi panice, pregătind încă de pe acum iconografia stilizantă a lui Lucian Blaga, care e în fond un chip de a vedea ardelenesc: Maico, Maico… (Pauză) Vino la rugăciuni. Nu răspunde din fundul grădinii, A adormit în fân.

Nu-nţeleg pe maica asta. Pare a fi alta ca noi. Adoarme în fân.

Şi supt pernele ei albe, supt pernele ei sfinte adesea am aflat flori roşii. Flori roşii…

Flori roşii.

Şi e voinică. Are faţa frumoasă şi braţe tari… Şi poate are gânduri calde.

Căci în cor cântarea ei pare a fi alta ca a noastră cântare. În cântarea ei tremură viaţa înăbuşită.

Şi se piaptănă la oglindă.

Şi adesea am văzut-o privind în fântână.

Oare ce-a văzut, căci râdea când privea în oglindă.

Şi adesea am auzit-o vorbind cu luna.

Vorbea încet, dar în glasul ei era căldură.

Oare ce i-o fi spus lunii?