N. Davidescu

Primele poezii ale lui N. Davidescu, La Fântâna Castaliei, tratează, în tradiţia Rollinat şi Laforgue, fiorurile noi, viţiul, depravarea, anemia, noţiunile curente fiind „luna clorotică”, „cârciuma”, „nevrozele”, „narcoticele”, „fardul”, „alcoolul”, „k’holul”, „ploaia”, „spleen-ul”, cavourile, sicriele, viorile, agoniile, macabrităţile şi satanismele. Nostalgia simbolistă e materializată în chipul hieraticului, fară multă pictură, ceţos, enigmatic, în care elementele tipice sunt faraonii, sicriurile de santal, parfumurile de naft şi de bitum, teorbele, numele proprii sonore ca Iahveh, Thabaur, Ecbatana, într-o versificaţie cu ecou hohotitor, solemn: Eu sunt o piramidă a vechiului Egipt Pe-al cărui creştet luna clorotică s-a-nfipt Şi-n care faraonii culcaţi sacerdotal Se-nşiruie-n sicriuri masive de santal. Orbitele lor pline de-al veacurilor scrum Afumă cu mirosuri de naft şi de bitum Pereţii necropolei profunde, unde ei Trăiesc postum în raza puternicilor zei.

Evocarea unui pustiu asiatico-african cu rinoceri şi păduri ca zona singuratecă unde s-ar putea pune mâna pe sufletul naturii e grandioasă: Doream să fiu eu singur cu-a gândului tortură Acolo unde punctul şi linia dispare, Eu singur în mijlocul profundelor Sahare, Ca tine singur, Doamne, de singur în natură!

Eu singur în lumina de-aramă-a unui soare Făuritor de monştri un soare ce desface Din bălţi stagnante ciuma perpetuă şi face Din porc un rinocerus şi-un arbor dintr-o floare.

Şi-acolo cu candoarea sălbaticilor bestii, în golurile zărei uitându-mă cu anii, Să-ncerc magnetizarea extazurilor stranii Ce tulbură privirea brahmanilor în trestii.

Şi-aşa să-ntreb simunul, nisipul şi zenitul Ce spune câteodată divinul Pan din flaut, Apoi, retras în mine cu cântecu-l, să caut La rândul meu misterul ce-ncheagă infinitul.

Şi-n verbe mai sonore ca murmurul pădurii Să-nchid nemărginirea şi greu de majestatea Pe care-o face gândul şi-o dă singurătatea Să pun odată mâna pe sufletul naturii…

Singurătatea, excelentă compunere, reia motivul lui Eminescu prin imaginea originală a seminaristului în îndoială: Mă simt atât de singur şi-atât mă simt de trist în mijlocul odăiei bolnave de-ntristare încât mă văd în chipul de pal seminarist Ce-nchis în nişte ziduri de negre seminare îşi caută zadarnic în inima-l pe Christ.

Durerea mă-nfăşoară mai strâns ca un vestmânt Ţesut dintr-o povară de grea singurătate, în vreme ce eu caut al Domnului cuvânt Să-năbuşe durerea în inima-mi ce bate Uşor ca o pendulă uitată pe-un mormânt.

În Sfârşit de toamnă este atinsă, înaintea lui Ion Pillat, voluptatea intimistă a evocării alimentelor: în mintea lor bolnavă şi-n sufletul lor ros De moartea dureroasă a zilelor în noapte, Şovăitoare, iarna, intra ca un miros Subtil de pâine caldă şi de castane coapte.

Ce e valabil în partea inedită din Inscripţii e tot în direcţia evocării sufletului naturii moarte, ca în Umbra camerelor: Sunt camere de-acelea ce sunt pline De noi şi-n care sufletele noastre Se-mprăştie tăcute şi senine Şi se deschid ca florile prin glastre, în mijlocul tăcerii lor depline.

În draperia mobilelor grele De pulberea nostalgicelor vise şi-n galbenul masivelor perdele De-a pururea uşor întredeschise, Ne risipim ca nişte vechi dantele.

Apare la N. Davidescu poezia plictisului duminical (Eternă duminică) şi a provinciei în decrepitudine, văzute prin lirismul caducităţii şi al duioşiei grotescului: Crepusculul se stinge şi-nserarea Desfăşură tăcutele-l vedenii Şi-alungă, din grădină, orăşenii Cu spatele boltit ca resemnarea.

O babă însă şi-o umbrelă veche Rămân pe-aceeaşi bancă la o masă şi pe-amândouă cu putere-apasă Aspectul lor de veşnică pereche.

Bătrână ca un lemn vechi de umbrelă Stă ţanţoşe-n uscata-l nemişcare Alături de umbrela ei ce pare O bătrânică-n fustă de dantelă.

Mai în urmă poetul compilează un soi de „legendă a secolelor”, intitulată Cântecul omului, în care ia pe rând, enciclopedic, fără criteriu teleologic, civilizaţiile: Iudeea, Helada, Roma, Evul mediu, Renaşterea, într-o versificaţie variată şi chinuită. Afară de rari cazuri, toată această producţie e abstractă, didactică, iremediabil aridă.

Romanul (Conservator & C-la, Vioara mută, Fântâna cu chipuri) nu e genul propriu scriitorului, care îl concepe într-un spirit cu totul liric, de o falsă aparenţă analitică.