G. Bacovia

G. Bacovia moşteneşte de la Traian Demetrescu sentimentalismul proletar, ţinuta de refractar, nostalgia maladivă, „filozofiile” triste şi mai ales tonul de romanţă sfâşietoare, cu complicări estetice, precum audiţia colorată. Simbolismul poetului e acela din tradiţia sumbră a baudelairianismului, cu ploi insinuante, provincie, urât funebru, monotonie burgheză, tristeţă autumnală: Plouă, plouă, plouăce melancolie!

Vreme de beţieplouă, plouă, plouă…

Şi s-asculţi pustiul Prototipurile sunt Rodenbach, Rimbaud şi Verlaine. De la Baudelaire vin cadavrele în putrefacţie, sânii surpaţi ai iubitei, iar de la tuberculosul Jules Laforgue toamnele insalubre, tusea şi ftizia, în timp ce nevrozele, macabrul, sentimentalismul morbid, claviristele care cântă marşuri funebre de Chopin îşi au originea în Maurice Rollinat. Umiditatea pluvială de la Rodenbach ia la Bacovia aspecte infernale şi se observă o adevărată teroare de apa tristă, ostilă, care contaminează tot, un sentiment fizic de insalubritate: Nu e nimeni… Plouă… Plânge-o cucuvaie Pe-un acoperiş de piatră-n noapte cu ecouri de şivoaie, Vai, e ora de-altădată, umbre ude se-ntretaie Şi-n curentul unui gang aţipesc, plin de ploaie.

Ploaia şi ninsoarea (cu interesante efecte uneori de monotonie acustică) neliniştesc prin durată şi imensitate: Şi toamna şi iarna Coboară amândouă; Şi plouă şi ninge Şi ninge şi plouă.

În parc ninsoarea cade rar… Ninge grozav pe câmp la abator…

Eu nu mă mai duc azi acasă Potop e-napoi şi-nainte, Te uită cum ninge decembre…

Afară ninge prăpădind, Ninge secular…

Ninge grandios în oraşul vast cum nu mai este, Ning la cinematografe grave drame sociale, Pe când vântul hohoteşte-n bulevarde glaciale.

Ningea bogat şi trist ningea…

Penetraţia umezelii peste tot, atmosfera ceţoasă care înăbuşe, crâşmele umede, murdare, zidurile vechi ce se dărâmă, pereţii uzi şi frigul, un mort evreiesc pe ploaie, o fată îngropată pe ploaie, toate acestea sfârşesc prin a da „nervi”, prin e exaspera. Atunci, după o fază de prostraţie, simţurile sunt e de o agitaţie vecină cu demenţa. Poetul zgâlţână nervos fereastra iubitei ca să-l arate cum plouă cu frunze, bolnavii isterizaţi răcnesc la ploaie, vitele rag, răcnesc şi nebunii şi înnebunesc oamenii normali, cetăţenii delirează, vorbesc singuri pe drum şi râd în neştire, cuprinşi de un răget intern asemeni osândiţilor din cercul al treilea infernal care urlă în bătaia ploaiei. Ca supreme condensări ale teroarei de umid sunt de citat Lacustră, halucinaţie a unui diluviu ce izbeşte cu valuri de apă pe adormit: De-atâtea nopţi aud plouând, Aud materia plângând… Sunt singur şi mă duce-un gând Spre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scânduri ude, în spate mă izbeşte-un val Tresar prin somn şi mi se pare Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde, Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc… Şi simt cum de atâta ploaie, Piloţii grei se prăbuşesc.

De-atâtea nopţi aud plouând… Tot tresărind, tot aşteptând… Sunt singur şi mă duce-un gând Spre locuinţele lacustre…

Şi viziunea apocaliptică a unei ploi negre, de cărbune: Carbonizate flori, noian de negru. Sicrie negre, arse, de metal, Vestminte funerare de mangal, Negru profund, noian de negru.

Vibrau scântei de vis. Noian de nergu, Carbonizat, amorul fumega Parfum de pene arse şi ploua. Negru, numai noian de negru.

Bacovia şi-a creat un stil al pateticului, o varietate de satanism, cu punctul de plecare în Rollinat şi în Edgar Poe. El stă singur în cavou, privind sicriele de plumb şi ascultând scârţâitul coroanelor, prin parc apar fantome şi trece o pasăre „cu pene albe, pene negre”, strigând „cu glas amar”, poetul plânge şi râde sarcastic „în ha, în ha”, sau râde „hidos”, păşeşte singuratec pe pustiile pieţe, intră în casa iubitei şi-l ordonă să-l cânte un marş funebru. El se duce în grădina autumnală şi se-ntinde ca un mort pe masa părăsită, sau plânge în parcul dezolat, în haine negre. Odaia lui e de o sinistritate hoffmanniană, fantastică şi simbolică (într-o poezie excelentă); prin ea cântă în mii de fluiere toamna, în mijlocul ei, pe masă, arde o făclie, făclia tremură în oglindă, tablourile sunt negre, golul ei haotic e plin de ecouri: Odaia mea mă înspăimântă Cu brâie negre zugrăvită Prin noapte, toamna despletită în mii de fluiere cântă.

Odaie, plină de mistere, în pacea ta e nebunie; Dorm umbre negre prin unghere, Pe masă arde o făclie.

Odaie, plină de ecouri, Când plânsu-ncepe să mă prindă; Stau triste negrele tablouri Făclia tremură-n oglindă.

Odaia mea mă înspăimântă, Aici n-ar sta nici o iubită Prin noapte, toamna despletită în mii de fluiere cântă.

Când se apropie miezul nopţii, de terori subite la ora satanică, poetul fuge din odaie-n odaie, iar când afară „ninge prăpădind”, iubita se aşează la pian şi cântă un marş funebru, după care faptă cade în delir. Atunci poetul face un gest straniu: plângând resfiră pletele iubitei. O altă femeie brună, în mantie neagră, cântă la clavir, gemând, marşul funebru al lui Chopin, între făclii, într-un salon gol. Apoi apare în salon o blondă goală, care ia o scripcă neagră şi-ncepe a cânta lugubrul cântec. A doua poză (în această poezie deloc simplă) este retorica întoarsă, adică sfărâmarea până la anarhie a solemnităţii, simulându-se pierderea şirului ideilor, pretenţia de filozofie, declaraţia absurdă, intervenţia prozaică. Această simulaţie dă naştere unui fel de ermetism care în poeziile din urmă, din exces de naivitate, duc la un manierism insuportabil:

O! Corb!

Ce rost mai are-un suflet orb. Ce vine singur în pustiu Când anii trec cum nu mai ştiu, O, corb!

Ce rost mai are-un suflet orb.

Chiar!

Cu toate acestea poetul e capabil de reînnoire şi e remarcabilă încercarea de folclor în stil ermetic, cu o întâlnire absurdă de mitologii şi geografii disparate, într-un cântec amestecat şi himeric: Şi parcă mă cheamă, De crengi atârnând, Avesalomi gemând Cu plete-ncâlcite…

Nimic nu înţelege… Şi aş vrea ca să mor Ca Romulus Rege, De spaimă mă prind Priviri rătăcite şi mintea, de zgomot, Uitat, legendar. De-o furtună Pierdut să dispar, Prin codrii Bacăului.