Luca I. Caragiale

Împinsă până la evocarea Bourbonilor. Nuanţa personală se iveşte în legătură cu condiţia de bolnav a poetului, în încordarea auditivă la vibraţiile tăcerii, concepute ca un instrument negativ cu coarde, în sensibilitatea la ploaie, în obsesia hemoragiilor, în fixaţiunea morţii pe care o vede ca o deschidere într-un mediu acvatic: Şi morţii reci pe care noi îi credem că dorm în adâncimi de fluvii, de mări şi de oceane şi morţii reci pe care noi îi credem că dorm Trăiesc o nouă viaţă într-un ţinut enorm De plante şi mărgeane.

Puţina operă poetică a lui M. Săulescu (1888-1916) se caracterizează prin tonul prelung, vizionar, printr-o neagră presimţire a morţii. Săptămâna luminată, dramă într-un act, e copleşită de aceeaşi ceaţă sinistră, plină de sugestii (eroii au, expresionistic, nume generice), fiind vorba de înăbuşirea unui muribund înainte de înviere pentru ca să poată beneficia de graţia divină hărăzită morţilor din săptămâna patimilor.

Luca I. Caragiale (1893-1921) a tradus din Edgar Poe şi a scris multe poezii verbioase, în care se zăreşte uneori senzaţia cosmopolită în felul Valery Larbaud şi Blaise Cendrars.