M. Sadoveanu

Ca şi poezia lui Eminescu, proza lui Sadoveanu atinge fondul cel mai adânc al specificităţii noastre. Natural până la clarificare, scriitorul străbătea drumul firesc al prozei române, dovedind nu mai puţin încă de la început o anume monotonie în subiecte. Programul general este descrierea sufletelor simple. Deci un ţigan se îndrăgosteşte de stăpână, un moş beţiv se ciorovăieşte cu baba, un hangiu suferă de moartea femeii sale, un fierar îşi bate nevasta care-l înşeală. Toate acestea sunt „dureri înăbuşite”, cum se cade să fie suferinţele unui primitiv. Eroii au o „taină” pe care nu ştiu s-o exprime, care-l duce la iuţi gesturi crunte, după care rămân mereu întunecaţi şi într-o sălbatică sau numai speriată stupoare. O vreme, prin influenţa directă ori mijlocită a lui Zola, se încearcă studiul social. Crâşma e scena tipică de desfăşurare a faptelor, locul de pierzare, unde necăjiţii se alcoolizează. Se continuă de altfel nuvelistica epocii. Toţi eroii lui Sadoveanu sunt şi ei nişte automaţi trăind vegetativ, fără reflecţiune. Singura notă mai deosebită este că la scriitorul moldovean reducţiunea devine sinonimă cu sălbăticirea, ceea ce nu exclude o mare energie vitală comprimată care a izbucnit sau va izbucni odată, după care destindere individul îşi reia placiditatea impenetrabilă. De aceea eroii sunt mai ales moşi şi babe, vechili, bouari, hoţi, dezertori, oameni trăind în pustiire, lăsându-se rar pe la crâşmă spre a-şi revela automat „taina”. Multă vreme, în felurite nuanţe, Sadoveanu face monografia sufletului redus, cu „vorba ruptă, zgârcită”, a omului „mocnit şi neguros” din locurile cu populaţie rară, unde nici nu se ştie de meşina în care stă închis Caraoschi şi de scrisorile pe sârmă. Pe cutare moşie, ca într-o „Brazilie” din vremea emigrării, s-au strâns oameni cu „taine”, dezertori, copii ai nimănui, „de toate felurile, felurit îmbrăcaţi”. În zeci de volume se dezvoltă aceeaşi idee nuvelistică. Un lup, un cal, un ţap sălbatic, o veveriţă, un pescar, un văcar, un moş, o babă, un boier bătrân, înfundaţi în singurătăţi, stăpâniţi, nu stăpânitori de natură, sunt surprinşi în refugiul lor. Vietatea ţipă sau priveşte pătrunzător, omul îşi dezvăluie unica lui istorie, după care recade în muţenie, căci toată existenţa lui elementară s-a consumat într-o singură ardere. Autorul nu inventează fapte: colindă pustietăţile vânând şi pescuind. Câteva nuvele şi romane din tinereţe cu intrigă orăşenească întăresc această stare de lucruri. În Floare ofilită, roman dedicat „micilor funcţionari de provincie”, Tincuţa suferă nu de viaţa monotonă a orăşelului, ci fiindcă bărbatul ei nu vine exact la masă. Însemnările lui Neculai Manea ne pune înainte un om cu impuls regresiv, în căutare de „sihăstrii”. Apa morţilor ne prezintă o femeie care şi-a făcut o imagine exagerată despre fericirea casnică într-un târg de 18.000 locuitori, privit ca un loc de pierzare, ca o îngrămădire neliniştitoare pentru suflet.

Cu timpul, păstrând aceleaşi situaţii fundamentale, nuvelistica lui M. Sadoveanu capătă un aer voios, idilic. Căutarea singurătăţii nu mai e o asceză, ci un rafinament. Vânatul, pescuitul sunt prilejuri de a se bucura de cărnurile şi formele pe care natura le oferă omului. La crâşmă oamenii vin să se veselească de mirosul şi gâlgâirea vinului, iar solitudinea e interpretată ca vârstă de aur şi natura ca un izvor de lapte şi miere. Eroii plutesc într-o stare de fericire statornică, aducând laude roadelor pământului care nu cer nici o sforţare din partea individului. Naivitatea schilleriană ia forme pantagruelice. Balta colcăie pe dedesubt de peşte şi pe deasupra de raţe, pădurea foieşte de cerbi. Scriitorul a ajuns la un concept al fericirii naturale, prin care şi-a împrospătat paleta, eliminând liniile melancoliei şi înlocuindu-le cu tonurile flamande ale vitalităţii, refăcând în Moldova de azi Olanda pictorilor de acum câteva secole, cu oameni în zdrenţe, umflându-se cu vin şi contemplând cu ochi lacomi mari bucăţi de cărnuri fripte, Olanda urcioarelor de vin şi a meselor de bucătărie pline cu vânat şi peşti. Până şi pesimismul schopenhauerian apare ca un calm kief, în forma unei mari bucurii a oricărei vietăţi comestibile de a participa la prefacerile materiei, de a mânca şi a se lăsa mâncată. Se vorbeşte cu voluptate de bogăţia în vânat a ţării (urşi, mistreţi, cerbi, capre negre, cocoşi de munte, ierunci, dropii, spârcaciu, potârnichi, prepeliţe, sitari, begaţine, puhoieri, nagâţi, raţe, lişiţe, gâşte, gâliţi, lebede), de raci şi chişcari, de crapi prinşi iarna prin copci în cantităţi aşa mari încât „foşgăiau viermuind”, de peşti gătiţi în felurite chipuri. Rafinamentul gastronomic se bizuie pe o degradare în scara civilizaţiei. Fineţa stă în o cât mai mare apropiere de starea de natură. Hanu-Ancuţei este capodopera idilicului jovial şi a subtilităţii barbare. Formal, scrierea e un fel de Decameron în care câţiva obişnuiţi ai unui han spun anecdote, în sine foarte indiferente. Esenţială este starea de fericire materială înfăptuită de oaspeţi. Ei trăiesc la modul Canaanului, ospătând numai cu carne friptă şi bând vin, însă după o rânduială care cere iniţiere. Vinul e adus de Ancuţa în cofăiel plin, cu ulcică mereu nouă. Înainte ca povestitorul să-şi înceapă istoria, toţi vâră ulcelele în cofăiel şi lăutarii cântă. Din când în când Ancuţa aduce de la foc pui fripţi în ţiglă. O altfel de existenţă această lume naivă nu poate gândi şi ştirile despre mâncările sărace din civilizaţie îi umple pe toţi de turburare.

Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-vodă e un roman istoric (venit după altele mai vechi: Şoimii, Neamul Şoimăreştilor) cu foarte puţină materie epică. Un abate francez De Marenne trece prin Moldova şi are prilejul de a vedea noul eden. Pe abate îl surprind în primul rând sublima singurătate a priveliştilor, raritatea omului. Moldova e o Americă virgină ca aceea din Athala de Chateaubriand. Îl mai uimesc mijloacele rudimentare de trai, bucătăria savantă (zeamă de găină, sarmale, claponi în ţiglă, plăcinte şi ulcioare cu vin vechi). În Nunta domniţei Ruxanda domină acelaşi element euforic. Gonit din scaun, într-o poiană, măria-sa Vasilie-vodă bea o cupă de vin pe care i-o întinde nelipsitul paharnic. Iaşul a fost pârjolit, dar ieşenii taie imperturbabili de Sfântul Ignat râmătorii. Mijlocul de a dezlega limba iscoadelor este vinul roş fiert într-o oală nouă, „adaos cu miere, cu scorţişoară şi cuişoare”. Un cerşetor povesteşte că i s-au dat de către cazaci să mănânce „pană de somn cu usturoi şi mămăligă de hrişcă îngrăşată cu unt”, „căprioară friptă” scăldată în „zama fripturii îmbunătăţită cu piper”, „clătite cu smântână îndulcită”, însă, spre canonire, fără vin, ceea ce i s-a părut cerşetorului o tragedie grozavă acoperind toate evenimentele politice. Fraţii Jderi şi Izvorul-Alb au o intrigă ceva mai vie, timpul istoric fiind domnia lui Ştefan cel Mare. Cu toate acestea, interesul artistic e de altă natură. Suntem într-o eră idilică, de o fericire mitică, în care voievodul, ca un semizeu, călăuzeşte noroadele cu puteri în cer şi pe pământ. Divanul său e un mic Olimp. Domnul umblă prin ţară să împartă dreptate supuşilor şi e întâmpinat cu clapon cu vin, opărit cu unt, după o reţetă rămasă de la un boier al lui Mavrichie-împărat. Belşugul alimentar din curţile şi hanurile Moldovei este un aspect particular al unei rodnicii nebune de ţară aproape necălcată de oameni. Într-o dumbravă numită Măr-Putred (nume sugerând imensitatea roadelor) iarba nouă răzbate prin iarba veche şi zimbrii se amestecă cu oi sălbatice cu treisprezece coaste. Boabele de grâu sunt grele şi tari şi au sunet de sticlă. Mierea cea deasă dă o ceară cu mireasmă inefabilă şi grea. În această ţară minunată nu se fac mari sforţări intelectuale. Copiii învaţă de ce fuge iepurele la deal şi de ce duce câinele ciolanul în gură. Oamenii sunt ceremonioşi, fetele ruşinoase, coconii domneşti hieratici în straie de brocart „mititele ca şi trupuşoarele lor”. În ultima vreme M. Sadoveanu a început a compune nişte romane de un epic superficial, a căror valoare stă în încercarea de reconstrucţie a unei Dacii absolute, a unei societăţi rare, pierdute pe teritoriul geto-scitic, trăind după rituri imemoriale, într-un belşug fabulos. Uvar descrie Sciţia atemporală, luând ca pretext memorialul unui iacut. Cantitatea fantastică a peştilor, vânatului e nota esenţială. Cu un glonte se pot doborî deodată cincizeci şi trei de păsări. Nopţile de Sânziene evocă o Sciţie mai apropiată, constituită de urmaşii pecenegilor. Aceştia călăresc pe cai nepotcoviţi, fac focul cu amnare şi iubesc pădurea. Un francez venit să exploateze lemnul se vede boicotat de către toată lumea. Baltagul e un roman al transhumanţei cu intrigă antropologică. Acum suntem în Dacia, în teritoriul muntenesc al oierilor. Un cioban a fost ucis şi nevasta care-l ştie drumurile calendaristice îi dă de urme şi prinde pe ucigaş. Fundamental şi remarcabil este aici simţul automatismului vieţii ţărăneşti de munte. Oamenii fac fel de fel de prepusuri, dar Vitoria le respinge. Lipan nu poate face în cutare lună decât asta şi asta. Mişcarea este milenară, neprevăzutul nu intră în ea, ca şi în migraţiunea păsărilor. Uneori ţi se pare că citeşti unele din cele mai bune romane ale lui Jack London şi rămâi mirat, în ciuda deosebirilor de colori, de aceea şi mişcare largă, astronomică.

Luat în totalitate, M. Sadoveanu e un mare povestitor cu o capacitate de a vorbi autentic enormă. Prin gura sa vorbeşte un singur om, simbolizând o societate arhaică, de o barbarie ideală, pusă într-un decor sublim şi aspru. Goticul, muzicalul lipsesc din această operă, care ar fi clasică dacă echilibrul n-ar fi stricat în sensul rigidităţii, idilicul lui Sadoveanu fiind în înţelesul cel mai larg asiatic (dar nu slav), revărsat într-o neturburată placiditate, într-o cantitate mută.