N. Iorga

Cine nu l-a ascultat niciodată pe N. Iorga (a fost un orator extraordinar, imposibil de transcris) cu greu îşi va face o idee justă de opera lui. Activitatea istorică în care intră şi foarte multă jurnalistică este enormă şi numai la îndemâna specialiştilor. Aceştia obişnuiesc încă de mult să tăgăduiască valoarea ştiinţifică a istoricului sub cuvânt de erori, neglijenţe. Totuşi, sub raport „ştiinţific”, obiecţia e nedreaptă. Erorile lui Iorga (1871-1940) sunt neînsemnate faţă de uriaşul material adunat şi de soliditatea globală a monografiilor lui. Nu este ramură a istoriei în care N. Iorga să nu fi alcătuit sinteze capitale. El ţine piept ca specialist total unei sumedenii de specialişti unilaterali. Se schimbă chestiunea când e vorba de valoarea literară a operei lui istorice şi se poate pune întrebarea îngrijorată dacă este vreo carte care, fie prin construcţia ei, fie prin idei, să rămână. Răspunsul principial e negativ. N. Iorga era un stilist original, punând personalitate şi pigment polemic în cataloagele de nume, în uscatele răsturnări de fişe cronologice. El reprezintă un tip anacronic de diac, de întocmitor de letopiseţe pe baza unei cantităţi uriaşe de izvoade. În materie literară, gustul său e refractar oricărei literaturi de o cât de relativă complicaţie. Descoperirile sale de scriitori şi listele de „cărţi bune” au fost scandalul vieţii acestui om totuşi de geniu, comparabil cu Voltaire, prin personalitate. Tot ce este mai valabil în literatura noastră a fost veştejit de acest neînţelegător, în numele unei injuste „respectabilităţi”. În memorii şi în articole de jurnal N. Iorga a risipit foarte mult talent, reînviind tehnica cronicii niculciene, cu văietările, imprecaţiile şi violenţele ei biblice. Fără a fi un portretist plastic, el izbutea să sugereze prezenţa cuiva, prin imagini sau scurte definiţii pline de umoare. „Cald şi frig scria el despre Titu Maiorescu pe care nu l-a putut suferi nu i-a fost nimănui lângă dânsul. A trecut printre oameni, întrebuinţându-l, de multe ori, dispreţuindu-l în taină, totdeauna. El însuşi trebuie să-şi fi fost indiferent sieşi.”