Octavian Goga

Tonul profetic, mesianismul, acestea izbesc de la început în poezia răşinăreanului Octavian Goga (1881-1938). Poetul înalţă „cântarea pătimirii noastre” şi cade în genunchi în faţa lui Dumnezeu. Ideea politică e absorbită într-un text obscur de oracol cutremurător: Din casa voastră, unde-n umbră Plâng doinele şi râde hora, Va străluci odată vremii Norocul nostru-al tuturora…

Ci-n pacea obidirii voastre, Ca-ntr-un întins adânc de mare, Trăieşte-nfricoşatul vifor Al vremilor răzbunătoare…

Poetul e dreptvestitorul apostol „al unei vremi ce va să vie”, care se prosternă în faţa pădurii divine şi, ca un predicator în catacombe, împărtăşeşte norodului strâns în munţi taina trecutului său împărătesc. Misterioasa religie îşi are hagiologia ei. Sfântul cel mare, Arhanghelul, e Ştefan cel Bătrân: Acolo dormi şi tu, arhanghel bătrân, Tu Ştefane sfânt Voievoade, Ce-ai scris strălucirea norodului tău Cu sânge duşman de noroade.

De sfânta ta dreaptă, de spada ta sfântă, Spun toate poveştile slovei. Să nu se înfioare de numele tău Nu-l frunză în codrii Moldovei…

Ţara din Noi are un vădit aer ermetic, fiind un fel de Purgatoriu în care se petrec evenimente procesionale, în care lumea jeleşte misterios împinsă de o putere ocultă, cu sentimentul unei catastrofe universale: La noi nevestele plângând Sporesc pe fus fuiorul. Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng: Şi tata şi feciorul.

Sub cerul nostru-nduioşat E mai domoală hora, Căci cântecele noastre plâng în ochii tuturora.

Afară de asta Goga a reluat „nenorocul” din lirica eminesciană, ideea unui destin ascuns ce conduce firele vieţii, interpretându-le în sensul unui regret de a se fi dezlipit de satul său: De ce m-aţi dus de lângă voi, De ce m-aţi dus de-acasă? Să fi rămas fecior la plug, Să fi rămas la coasă.

Atunci eu nu mai rătăceam Pe-atâtea căi răzleţe şi-aveaţi şi voi în curte-acum Un stâlp la bătrâneţe.

M-aş fi-nsurat când isprăveam Cu slujba la-mpăratul, Mi-ar fi azi casa-n rând cu toţi…

Cum m-ar cinsti azi satul.

Ca şi Eminescu, Goga cântă un inefabil de origine metafizică, o jale nemotivată de popor străvechi îmbătrânit în experienţa crudă a vieţii, ajuns la bocetul ritual fără explicarea sensului. Înrâurirea simbolistă s-a exercitat şi asupra lui Goga, fără a-l fi modificat structura. Satul ţine la el locul „cetăţii moarte” a poeţilor flamanzi, însetaţi de linişte şi monotonie. Aşa de puţin poate depăşi poetul propria-l experienţă, încât înfiorarea produsă de vederea mării nu-l deşteaptă decât imaginea de „crăiasă” şi dorinţa de a se băga „slugă” la ea.