ABATELE BATTEUX.

Abatele Batteux este acela care a răspândit în Europa din secolul XVIII ideea aristotelică a artei ca imitaţie, ba el este chiar autorul inoicent al expresiei: redare a naturii care bântuie cu furie în şcoala noastră. Cei mai mulţi spun azi că Aleasandri, „redă Şiretul aşa cum este el”, că Gh Ooşbuc „redă ţăranul ardelean aşa cum este el”, că Eminescu „redă sufletul românesc aşa cum este el”. Cu alte cuvinte, estetul şcolar consideră arta ca o reproducere a particularului celui mai strict.

Nici Batteux şi cu atât mai puţin Aristot, n-au profesat asemenea erezie, ba dimpotrivă Aristot a afirmat că poezia tinde să reprezinte universalul faţă de istorie ca descripţie a particularului. Dacă prin universalitate nu se înţelege abstracţie, evident Aristot are deplină dreptate, căci ce valoare ar avea o poezie care „redă” numai Şiretul, fără să deştepte pencepţia generală a râului de munte?

Cu totul altul este sensul imitaţiei la Aristot şi la Batteux. Acesta din urmă împarte artele, în ultima analiză, în două categorii: întâia este a artelor având ca obiect utilitatea; a doua a artelor având drept obiect plăcerea. Înlăturăm pentru simplificarea discuţiei o a treia categorie a artelor de compromis între util şi plăcut (elocvenţa, arhitectura).

Prin plăcere este olar că abatele înţelege oeea ce azi numim gratuitate, insistând asupra faptului că artele respective (poezie, pictură etc.) se ivesc în mijlocul abundenţei şi al tihnei.

Dar totodată înţelege factorul iraţional, fundamental liric, din orice operă de artă care scapă inteligibili taţii.

Scopul operei este „de remuer, de toucher”. Critica însăşi nu e un proces cerebral, ci unul emotiv. „Le GoM est dans les Arts ce que l’intelligence est dans les Sciences. Le goût est donc, un sentiment.” In ce raport stau acum cele două categorii de arte faţă de natură?

Artele utile „redau” natura „telle qu’elle est”. Artele frumoase, adică gratuite, însă nu redau natura „aşa cum este ea ci o imită”. Lumea a înţeles greşit termenul de imitaţie la Anistot şi la Batteux. Nicidecum nu e vorfââ de a reproduce întocmai realul, din moment ce imitaţia e chiar zona irealului. Şi întâi de toate Batteux spune un lucru foarte curent în estetică: sentimentul de frumos îl avem nu din contactul direct cu natura, ci prin contrafacerea ei. Poezia este, de exemplu, ficţiune, are rostul de „peindre”, „ou plutôt contrefaire!” („On peut former par l’esprit des êtres qui n’existent pas et qui cependant soient naturelle”).

De tout ce que nous venons de dâre, il résulte que la Poésie ne subsiste que par l’imitation. Il en est de même de la Peinture, de la Dânse, de la Musique: rien n’est réel dans leurs ouvrages; tout y est imaginé, peint, copié, artificiel. C’est ce qui fait leur caractère essentiel par opposition à la Nature.” Şi fiindcă zisese „contrafacere”, Batteux relevând „opoziţia”, nu era departe de expresia contra-natură. Paul Valéry nu va vorbi altfel. Poezia este industrie pe un substrat iraţional. „Natura” lui Batteux ca şi a lui Aristot este „le vraisemblabe” nicidecum „le vrai”. Abacele distinge lumea actuală, lumea istorică, lumea fabuloasă şi lumea „ideală sau posibilă”. Într-un cuvânt a ficţiunii., Le génie ne doit point imiter la nature telle qu’elle est” 1.

Pentru a demonstra universalitatea în sens ireal a artei, Batteux atrage atenţia curii şi-a extras Zeuxis pictorul o „idée factice” de frumuseţe prin sinteza unor note scoase din frumuseţi existente. Lumea aceasta platonică a frumuseţilor contra-naturale, Batteux o numeşte „la belle Nature”. E de prisos a polemiza cu el pe chestiuni de nuanţe, esenţial este că a intuit dreptul omului de a inventa universuri.

Batteux pare a pune mare temei pe reguli pe care încearcă a le scoate cartezian dintr-o idee „nette et précise”. In realitate, legile lui sunt nişte propoziţii foarte

1 Principes de la littérature par M. l’Abbé Batteux, quinquième édition, I-IV, A Paris, 1774. (Ediţia I din 1746, n.e.).

Principii de estetica cd. 144 generale, fără vreun raport la execuţia operei de artă. Astfel formulând ea prima lege a gustului „imiter la belle Nature” vrea să spună (invers de ceea ce mulţi ar înţelege, că arta trebuie să fie ficţiune; azi am zice „creaţie”. Aplicând la poezie acest principiu, asta va să zică cum că nu ne interesează sentimentul nud ci sentimentul contrafăcut, căpătat pe cale industrială. (Aşa zice şi Paul Valéry).

Deşi admite „entuziasmul” ca fond al artei, se vede că vorbeşte de entuziasmul de a inventa prin imitaţie. Chiar muzica, unde totul e liric, nu conţine „des passions réelles” ci „des passions imitées”.

Este interesant şi relativismul lui Batteux care deşi presupune un bun gust în general, consimte că el are multe variante.

Un model aşezat într-o sală de desen poate fi văzut într-un număr infinit de poziţii. Muzica franceză şi muzica italiană sunt amândouă posibile fără a atinge ideea generală de gust. Abatele vorbeşte chiar de geniul particular al popoarelor, după climat, precum şi de geniul feluritelor limbi.

(„Naţiunea” din 3 februarie 1947)