ARISTOTEL.

De la Molière încoace Aristotel* e luat cam în râs în lumea literelor, deşi toată critica şcolară îşi are obârşia în el. A imita realitatea, adică, a reda” natura „aşa cum este ea” e un principiu pretins aristotelic. Regulile unităţii în tragedie se ştiu. S-a dovedit (şi textul e clar) că filosoful antic face numai constatări fără a emite nişte reguli, care sunt opera comentatorilor din Renaştere. Şi ideea unei limbi literare e aparent aristotelieiană. Totuşi Aristot e foarte interesant şi modern în gândire. Întâi „imitarea” este „artificiul” esteticei de azi. Frumosul nu e în natură ci în opera omului. Apoi imitaţia e de fapt capacitatea omului de a crea lumi fictive, posibile, cu o ordine proprie. Poetul imită nu numai lucrurile „cum se crede că ar fi”, adică produsele imaginaţiei poporului, miturile, dar şi ceea ce ar trebui să fie. Prin urmare poetul creează în pură fantezie, dând însă iluzie de existent. Distincţia între istorie (care e proză) şi poezie nu mai lasă îndoială asupra interpretării. Istoria reţine particularul, poezia universalul, deci semnificativul, ceea ce nu s-ar putea dacă scopul artei ar fi reproducerea întocmai a unui original.

Poezia în genere imită prin limbaj ritmat, măsurat şi prin urmare ea e înrudită cu elocvenţa. (Compară cu Alain). În tragedie oamenii vorbesc, deci arta poetică respectivă este oratoria.

Poezia nu este vorbirea în linie dreaptă ci aceea exotică, metaforică, adică prin sinuozitate. (Iată ideea lui Valéry). Poetul vorbeşte un limbaj propriu închis. De aci a ieşit prejudecata limbii literare „frumoase în sine”. Dar noi trebuie să reţinem atât: că poetul îşi creează în limitele creaţiei limbajul lui ocult.

* Vezi şi Din opera lui Aristotel în „Jurnalul literar”, I, 48 din 26 noiembrie 1939 (fragment din Poetica, versiunea italiană a lui M. Valgimigli, în traducerea lui G. Călinescu).