ABATELE DUBOS.

În linii fundamentale cu mai multă experienţă de arte, abatele Dubos1 stă pe poziţia abatelui Batteux. Arta este imitaţie a iraţionalului. Omul are atracţie pentru pasiuni, altfel se plictiseşte. Apatia prin urmare nu-l condiţia artei şi înclinarea pentru luptele de gladiatori la antici îşi găseşte explicaţie. Individul caută mai mult „mâhnirea” decât râsul. „L’art de la Poésie et l’art de la Peinture ne

1 Hejléxions critiques sur la poésie et sur la peinture. I-II. Paris. 1770 (n.e.).

Şont jamais plus applaudis que lorsqu’ils ont réussi à nous affliger”. Suferinţa are „farmec”. (Abatele merge cu paşi vertiginoşi spre Romantism).

Se înţelege însă că în artă nu ne atrage mâhnirea reală ci imitarea ei. „Les passions que ces imitations font naâtre en nous ne şont que superficielles”. Arta cultivă „la vraisemblance”.

Plăcerea noastră faţă de emoţiile imitate nu e afectată de nici un neajuns personal, fiindcă nu e provocată de „émotions sérieuses”. Este un. Plaisir pur”. Şi nici nu se urmăreşte iluzia realităţii, pentru că noi ştim foarte bine când ne ducem la teatru că avem de a face cu imitaţii. „L’affiche ne nous a promis qu’une imitation ou des copies de Chimène et de Phèdre”.

De aici ar rezulta că emoţia însăşi rezidă în invenţia artistică. Abatele însă apelează la valoarea emotivă a modelului imitat. Sunt subiecte „interesante”.

L’imitation ne sauroit donc nous émouvoir, quand la chose imitée n’est point capable de la faire”.

Astfel văzută chestiunea e foarte discutabilă. Dar Dubos are în minte altceva. Scopul artei este. Toucher”. In măsura în care acest scop este atins, „mecanica” artei cade pe planul al doilea. Asta nu-l împiedică pe abate care prevede obiecţia, să facă alte erori din punctul nos im de vedere. Dar ele sunt secundare.

În privinţa criticei, Dubos, este consecvent, un „impresionist”. Criticii se slujesc de discuţie şi analiză, când de fapt e nevoie de sensibilitate. Insă „la sensibilité des gens du métier est usée”; „. Le véritable moyen de connaâtre le mérite d’un poème sera toujours de consulter l’impression qu’il fait”.

Abatele pune mai mult temei pe părerea publicului, decât pe aceea a specialistului şi râde de criticul care pretinde că nu poţi gusta un menuet dacă nu cunoşti muzica.

Problema e discutabilă şi pot avea dreptate şi criticii şi Dubos. Dezbaterea ei trebuie să pornească de la întrebarea dacă există un individ absolut profan în tehnica artelor.

„Ut pictura poesis” este propoziţia pe care o comentează opera lui Dubos. Lessing a pornit de aci. Într-o măsură abatele susţine şi el ideea marginilor artelor. Pictorul nu poate exprima gândurile ascunse: „la pensée. ne donne point de prise au pinceau”. In esenţă însă Dubos asimilează poezia picturii bazat pe observarea că. Metaforic vorbind, l’oeil est plus près de l’âme, que l’oreille”.

Ţipetele unui om rănit nu impresionează aşa de tare ca vederea sângelui.

Abatele Dubos e unul din promotorii principiului că rostul poeziei este, peindre”. Aceasta a fost înţeles în sens descriptiv, plastic-pictural. Ideea abatelui nu-l aceasta. El repudiază mecanica poeziei, care îşi propune a face doar versuri armonioase pentru a place urechii, combătând astfel didacticismul justificat pe suficienţa versificării. Deasupra poeziei mecanice stă „la Poésie du style”. „Le but que se propose la Poésie du style est de faire des images et de plaire à l’imagination”. Poetul de stil inventează metafore. „Bien des métaphores qui passeraient pour de figures trop hardies dans le style oratoire le plus élevé şont reçues en Poésie”. Cum descripţia nu e niciodată „îndrăzneaţă” ci numai conformă eu modelul, este învederat că Dubos proclamă necesitatea imaginei ca simbol al sentimentului în spiritul lui Jean Paul.

Lessing nu atingea fondul esteticii lui Dubos.

Printre multele idei interesante ale abatelui sunt unele de ordin sociologic, preîntâmpinând relativismul unui Taine.

‘Cele trei reflecţii ale lui pot fi discutate, nu sunt totuşi lipsite de justeţe: sunt climate în care nu înfloresc artele, excelenţa artelor într-o ţară are câteodată un caracter brusc; marii pictori sunt mereu contemporani cu marii poeţi.

Să ne oprim la „paradoxul” propus de Dubos al înrâuririi „aerului” ca o emanaţie a solului. Avem de a face cu moderna influenţă a mediului. Prin ea abatele respinge şi nu fără justeţe primatul rasei. Catalanii descind din goţi, firea lor e asemănătoare cu a vechilor iberi. Francezii sunt germanici, au însă • toate caracterele galilor.

„Les Anglois d’aujourd’hui ne descendent pas généralement parlant des Bretons qui habitaient l’Angleterre, quand les Romains la conquirent. Néanmoins les troits donţ César et Tacite se servent pour caractériser les Bretons, conviennent aux Anglois1’.

Discriminaţiile de calitate a „cerurilor” pe baza diferenţei de aer sunt foarte fine. Culoarea crepusculară a. vagului aerului” în Italia este de un albastru verzui, norii la orizont fiind galben şi roşu profund. În Ţările de jos aerul e albastru pal, iar norii sunt albicioşi.

(„Naţiunea”, nr. 265 din 10 febr. 1947)