HEGEL ESTETICIAN.

Estetica lui Hegel este sau neglijată ca pură speculaţie sau interpretată cu o terminologie care o desface de orice contract cu preocupările noastre. Cu toate acestea Hegel nu spune mai puţin decât oricare alt estetician şi ideile lui rămân actuale. Vom folosi un limbaj mai îriddern, de altfel scos în cea mai mare parte din Hegel însuşi.

Universul este Spiritul absolut devenit concret prin-tr-o explicaţie istorică de formă dialectică. Ce înseamnă însă Spirit? Nota esenţială, unica în sens absolut, e aceea de a fi un subiect, de a se simţi şi declara Eu. Modul de Existenţă al Spiritului este deci liric. Nu-l posibil însă un lirism, fără desfăşurări epice. Când zic, fie şi mental. Eu, am şi luat cunoştinţă de un eveniment interior acustic. Revenirea la spiritul absolut prin-tr-o concordie a spiritelor umane, care ar putea fiecare zice Eu în numele Divinităţii este o utopie metafizică. Îndată, ca să existe, acel moment static ar da naştere unei diferenţe în sânul său şi istoria ar începe din nou. Prin urmare lirismul se realizează epic, subiectul se afirmă printr-un obiect. Fenomenologia Spiritului absolut are două traiecte: natura şi comunitatea subiectelor umane. Eul individului este un moment din psihologia absolutismului, un concret în cuprinsul subiectului divin. Ideea este concept ca instrument de cunoaştere, un discret, însă totdeauna un concret, fenomen spiritual. Toate aspectele psihice sunt reductibile la spirit (ca lirism). Simţirea, de pildă, „ist die unbestimmte dumpfe Region des Geistes”. Natura însăşi, fireşte, este spiritul căzut în regiunea cea mai inertă, în obiect. Nu trebuie trecut cu vederea la Hegel că fenomenul cel mai apropiat de Spirit este ideea. Adică în fond gândi-rea logică. Oricât ar insista, în artă, Hegel asupra con-ereteţei, este evident că orice manifestare naturală ori artistică trebuie să sugereze lirismul absolut prin sensibilizări ale ordinei abstracte, deşi nu pe calea propriu-zisă a refleeţiunii.

Hegel nu scrie o „Calistică”, fiindcă excludea principial „das Naturschöne” ci o, Philosophie der schönen Kunst”. Frumosul artistic fiind un produs al spiritului liber este mai semnificativ decât frumosul natural şi se poate zice că Dumnezeu e mai onorat de ceea ce face spiritul uman, decât de zămislirile şi chipurile Naturii (dass Gott mehr Ehre von dem habe, was der Geist macht, als von den Erzeugnissen und Gebilden der Natur). Scopul artei este reprezentarea sensibilă a absolutului şi frumosul se determină ca aparenţă sensibilă a Ideei (Das Schöne bestimmt sich dadurch als das sinnliche Scheinen der Idee). În fond deci religie, artă, filosofi «au acelaşi obiect: adevărul ca concept al spiritului absolut. Insa în măsura în care conceptul se încorporează în lumea sensibilă el devine idee. Aşadar, ideea este unitatea concretă a conceptului cu obiectul, spiritul devenit real. Frumosul în natură e idee, realitate ideală spunând plastic despre spirit. In artă frumosul apare ca o idee mai determinată şi se cheamă ideal. Spiritul nu se exprimă direct în natură ci prin mijlocirea unor determinaţii subiective ale sale, adică a reprezentărilor pe care oamenii şi le fac despre frumos şi care sunt variabile geografic şi istoric. Citind atent pe Hegel constatăm că el face un mic pas către teoria intuiţionistă a lui Groce, după care arta este mai întâi expresie interioară, realitate unică în care fond şi formă sunt numai abstracţii ale analizei iar transportarea în afară un act secundar. Într-adevăr, ce este idealul? Spiritul însuşi în abstracţiune nu, căci e o determinaţie, un produs al fanteziei creatoare oricât de tematic şi de schematic. Noţiunea canonică de Zevs este o imagine. Idealul ar fi dat concreteţa subiectivă a ideei de frumos (die ideale Kust-gestalt) iar opera de artă însăşi concreteţa obiectivă a idealului (abstracţiune doar în raport la obiectul sensibil). Precum vedem, frumosul rezultă dintr-o negaţie, căoi el răsare din anularea absolutului în obiect, din care apoi iese o nouă afirmaţie a Divinului, în chipul creaţiei naturale ori artistice.

Întrucât, frumosul în natură se exprimă direct, fără mijlocirea idealului, el n-atinge perfecţiunea. Ca revelaţie a spiritului, el trebuie să se caracterizeze prin subiectivitate! Unde în natură întâlnim o pseudo-raţiune interioară, un Fürsichsein, ca în viaţa spirituală, un „suflet”, putem vorbi de frumos. Astfel soarele cu planetele constituie un sistem şi soarele ar părea a fi raţiunea lor interioară. De fapt el rămâne un element exterior. Viaţa organismelor sugeră mai mult decât sistemul planetar dependenţa subiectivă. Întrucât dăm de un exterior care exprimă un interior. La om, ochii sunt simbolurile organice ale spiritului. Mişcarea animalelor trădează finalitatea. Este totuşi o mişcare arbitrară a instinctului, nu ritmica logică, plină de semnificaţie, a muzicii şi a dansului. Cristalul natural posedă şi el subiectul său în sensul că forma lui regulată nu este efectul contingenţelor ci al unei raţiuni intrinseci.

Constatăm că Hegel caută în lirismul naturii, nu dezordinea emotivă, ci caractere logice: regularitatea, ordinea legală, simetria. Avem doi ochi. Două braţe, două picioare. Aşadar nu ideea propriu-zisă de propulsiune subiectivă interesează în funcţia braţelor, cât aceea de simetrie. Organismul om este un obiect simetric şi prin asta o imagine a subiectului absolut. Deficienţa frumosului natural nu-l atât imperfecţiunea, cât faptul că nu e un produs al omului. In artă preţuim spiritul ca factor activ, bucuria de a recrea universul. „Emst ist das Leben, leiter ist die Kunst”, cum zice Schiller. Jubila-ţia facerii, chiar sub forma fericirii în durere şi a voluptăţii în suferinţă este totul. Natura e proză, arta e. poezie, iar poezia este „ein Gemachtes”, caracterizată prin „das Energische”. Vasăzică şi Hegel afirmă ca şi P. Valéry că arta e industrie, dând sentimentul de univers. Raţiunea ei este efortul lucid. Vorba: „Maestrul Arouet zice: plâng şi Shakespeare plânge”. Dacă ar fi luată în serios, ar însemna că Shakespeare e un rău poet. Căci ficţiunea plânsului constituie esenţa artei, care e faptă ideală. Idealul se determină prin anume elemente (Hegel are obsesia triadelor!). Întâi este condiţia cosmică generală. Astfel, în timpul mitic al eroilor individul acţionează ca un vârf concret al totului, prin raţiuni particulare. Ei nu sunt morali ci virtuoşi. Răzbunarea lui Orest contrazice raţiunea şi dreptul, are totuşi o motivare personală. In condiţiile moderne desfăşurarea subiectului unui monarh ori unui general e cu totul îngrădită de factori obiectivi. Azi fiece individ este responsabil de greşelile sale, în timpul ideal eroic individul e inclus în colectivitate şi vina strămoşului cade şi asupra sa. Vine apoi situaţia. Întâi este „die Situation der Situa-tionslosigkeit”, situaţia lipsei de situaţie. Hegel se referă la liniştea rigidă a statuilor egiptene şi greceşti din epoca arhaică, la seriozitatea nemişcată şi grandioasă a acestora. Se gândeşte la ceea ce azi numim hieratism atră-gând seama asupra unei arte care întoarce ochii de la efemer. Altă situaţie este aceea „inofensivă” a artei greceşti (Apollo de Belvedere bunăoară) care ia o poziţie însă fără coborâre în real. Ar fi poziţia abstractă a sta-tuariei eline. În fine vine „coliziunea”, poziţia ofensivă, dând naştere unei disonanţe. Este situaţia dramatică prin excelenţă, căreia îi dau naştere condiţii curat fizice ori spirituale. Între altele ura între fraţi, diferenţele de naştere (sclavie, rasă), pretenţia la prerogative, j deosebirea de temperament (gelozia lui Othello). Întrucât e vorba de împrejurările fatale, Hegel nu-l de părere a li se da excesivă importanţă. Omul raţional dispreţuieşte nedreptatea şi-şi recapătă astfel libertatea morală. In general Hegel cere coliziunii să fie inteligibilă, să nu se coboare la bizarerie.

Pentru Hegel pasiunea rămâne o formă joasă şi obscură a spiritului şi de aceea în locul expresiei „Lei-denehaft” cere folosirea în sens grec a termenului pathos. Arta e patetică fiindcă numai oamenii au pathos, o tensiune raţională (nu însă reflexivă) a sufletului. De acea pathosul nu trebuie să degenereze în slăbiciune organică, nici în furie sau în marottă. Timon Athenianul a devenit mizantrop. Lucrul este explicabil, pathosul său nu-l însă rezonabil. Ar urma că după Hegel maniacalul e neliterar ca şi iraţionalul în genere.

Până aci determinaţia a fost de ordin interior. Hegel studiază şi determinarea exterioară a idealului. Aci trebuie să reţinem că individul trăieşte într-un „Lokal” care poate să fie,. Die äussere Natur”, dar totdeodată patul, scaunele, ceea ce azi numim interior.

Opera se scrie apoi pentru un public ou particularităţile lui de către un autor care este produsul vremii lor. Oricât de universală, o operă are nevoie ele un comentar istorie, geografic. Trecutul însuşi nu ne aparţine decât când este al naţiunii noastre, oder wenn wir die Gegenwart überhaupt als eine Folge derjenigen Begebenheiten anschen können”, ceea ce e tot una a spune că trecutul trebuie adus la prezentul nostru.

Opera e produsă de un artist. Întrucât e, poezie” facultatea respectivă este fantasia. Geniul înseamnă energia subiectivă de a produce, talentul ar fi dexteritatea de a transcrie. Dacă geniul este înnăscut se pot admite şi înclinări deosebite ale popoarelor (Grecii pentru epică, Italienii pentru muzică). Hegel vorbeşte şi despre inspiraţie. Atenţia lui cade mereu asupra factorului raţional. Original nu este excentricul ci acela care a exprimat complet subiectul în obiect. Condamnă pe Jean Paul, precum şi „die Poesie der Poesie”, poezia care în loc să exprime subiectul liric, vorbeşte despre actul însuşi al poeziei, degenerând în cea mai plată proză.

Apoi Hegel trece la formele speciale de frumos artistic care sunt după el: arta simbolică, arta clasică şi arta romantică.

Simbolică este arta în care conceptul n-a fost cu totul absorbit în obiect, rămânânid încă abstract şi doar figurat printr-un semn. Arta simbolică se semnalează prin două planuri, prin ambiguitate şi având la bază un universal neredus în obiect care reclamă interpretarea. Mitologia este o astfel de artă. Hegel distinge o simbolică inconştientă şi una conştientă. Cea dintâi e profesată îndeosebi de mitologiile religioase. Adesea, simbolica ia un caracter fantastic, grotesc. Oolosalitatea simulacrelor indice, monstruozitatea lor, e un mijloc inconştient de a traduce noţiunea de universalitate. Sublimul însuşi ar intra în arta simbolică şi ar fi chipul de a intui în negaţia particulară a Totului Divinul însuşi ca substanţă. Panteismul ar fi un mod al sublimului.

În simbolica conştientă. Hegel enumera formele de artă analogică: Fabulă, Parabolă, Proverb, Apolog, Ghicitoare, Alegorie, Metaforă Poezia didactică şi descriptivă etc. Într-un fel, aci intră didacticul ca raţional simbolizat, fără a fi propriu-zis încorporat. Cum simbolismul modern nu ar ieşi din definiţia lui Hegel, întrucât şi el foloseşte metoda celor două planuri, ar părea curios ca o artă aproape hermetică cum e cea buddistă şi simbolistă să stea alături cu fabula didactică. Totuşi Hegel are dreptate. Simbolismul este şi el didactic, în sens larg, fiindcă stârneşte un chin raţional care se satisface exegetic. O singură eroare face Hegel. El exclude tactul, mirosul, dintre simţurile artistice, reţinând numai văzul şi auzul ca singurele în stare să aibă vreun raport cu ideea. În felul acesta ignorează inefabilul simţurilor minore şi funcţia lor metafizică, prin care didacticul se sublimează în cunoaştere lirică.

Arta clasică se caracterizează prin acea că îndeplineşte întocmai idealul artistic, absorbind complet absolutul în obiect. Şi fiindcă forma umană apare ca cea mai potrivită întrupare naturală a Spiritului, clasicismul cultivă omenescul, das Menschliche. Deşi fizionomia omului e materială, ea oglindeşte spre deosebire de animal, Spiritul. „Durch das Auge sieht man den Menschen în die Seele” şi în fine prin toată corporalitatea umiană se exprimă caracterul spiritual. Acesta devine clar. Animalicul care constituia unul din elementele artei simbolice se degradează. Acea căutare monstruoasă şi grotească de forme zoologice spre a sugera conceptul spiritului devine inutilă şi animalicul rămâne acum să exprime nu absolutul, ci naturalul, imperfectul, nespiritualitatea.

Lupta zeilor noi împotriva celor vechi, căderea Titanilor, simbolizează tocmai înlocuirea forţelor naturale şi abstracte de către cele spirituale exprimate concret. Zeii elini nu mai sunt alegorii ale naturii (zei ai soarelui, ai mării) ci individualităţi reprezentând universalul, logos-ul. Dar fiind individualităţi nu sunt Unul şi Unicul ci fiecare câte o divinitate particulară cu varietatea de Însuşiri a concretului. Aci stă şi insuficienţa mitologiei grece, oare e un produs al artei precum şi al clasicismului îndeobeşte. Clasicismul nu atinge, die Tiefen des Geistes”. Esteticeşte, am traduce situaţia aşa: că după Hegel clasicismul face artă pentru artă, oprindu-se în stadiul finitului. Insă arta nu-l i decât o treaptă în mergerea spre absolut şi chiar ca artă ea are un scop superior artisticului pur. Clasicismul n-a rezolvat contradicţia de la baza absolutului, subiectivitate infinită şi existenţă, el a uitat că spiritul e proces şi s-a oprit la o linie artificială, suprimând problematica, căzând într-o anume indiferenţă.

Ştim că în ordinea spirituală Hegel e socialist. Spiritul absolut se realizează în mediu etic, în comunitatea subiectelor umane. Politeismul elin duce la individualism, la o existenţă anecdotică a zeilor, într-o izolare egoistă, lipsită de viaţă, apoi fatal la o anume trăsătură de „jale” (. Trauer”) care vine din aceea că zeii artistici ai clasicismului bănuiesc că un destin superior pluteşte peste placiditatea lor. Zeii greci sunt antropomorfi, de formă omenească, nu viaţa însăşi. Noul zeu, Isus, se naşte nu din artă ci din proză, adică din viaţă, el se întrupează în carne, suferă, moare şi înviază, arătând o nouă etapă a încorporării spiritului prin om. In scurt, Hegel vrea să spună, din punctul nostru de vedere, următoarele: excesul de artă dăunează artei. Poezia nu trebuie să ignoreze proza care răsare ca o contradicţie inerentă a convenţiei. Arta nu se poate abstrage vieţii, ca rupere continuă a oricărei fixităţi.

Dizolvarea clasicismului a făcut- «lumea romană prin satiră. Romanii, refractari frumosului şi individualismului, exaltau eticul şi socialul, statalul, deocamdată doar în formă abstractă.

De aci se vede că, după Hegel, stilurile sunt istorice şi sfârşesc toate printr-o „Auflösung” cum se va întâmpla desigur şi cu arta. Viziunea anti-lndividualistă a imperiului roman e o condiţie dialectică a apariţiei romantismului creştin. Conţinutul acestuia este subiectivitatea spirituală, conştiinţa identităţii spiritului prin toate formele contradictorii ale naturii. In termeni mai moderni, romanticul iese din izolare, toate glasurile lumii se interiorizează şi mărturisesc un unic subiect. Romanticul redevine liric peste momentul prea epic al clasicismului, un subiectiv în funcţie universală. Perspectiva se schimbă. Moartea, care la greci era o negaţie a vieţii, apare la romantic o afirmare a Spiritului. Romanticul posedă, deci sensul morţii.

Isus s-a revelat om, ca şi zeii clasici de altfel, însă pe de o parte un om adevărat, plin de contradicţii şi pasibil de moarte iar pe de alta un om exprimând comunitatea spirituală a umanităţii. Iubirea religioasă, spiritul de comunitate, acestea sunt notele romantismului creştin. Cum până la realizarea spiritului absolut toate etapele rămân nişte abstracţiuni, este evident că nici un om nu poate experimenta afirmarea absolutului în umanitate prin sacrificiu şi martiriu. Recurgem încă la procedee artistice şi narăm „die Geschichte Cristi”.

Spiritul creştin se continuă însă în ordinea profană prin cavalerism. Acesta afirmă cu putere ascendenţa comunalului asupra individualului, consacrând anume sentimente: onoarea, iubirea, credinţa. Grecii cunoşteau mânia lui Ahile, uşor de potolit. Onoarea nu e în funcţie de atingerea valorilor materiale ci a acelora sociale. Atingând onoarea unui individ întuneci o imagine colectivă a personalităţii. Căci: „Der Maasstab der Ehre geht. Nicht auf das, was das Subjekt, wirklich ist, sondem auf das, was în dieser Vorstellung ist”. Deasemeni, iubirea e o afirmare a unei identităţi, o formă de dăruire şi un prilej de ridicare de la individual la comunitatea spirituală. Hegel dă, fireşte, drept exemplu iubirea mistică a lui Dante pentru Beatrice. Credinţa e o iubire în ierarhie, afirmare şi ea a eticului statal.

Caracterele romantice sunt deosebite de cele clasice. Ele nu pot fi nişte „măşti”, abstracţiuni fixe. Infinitatea subiectivă a omului conduce la caractere fluente, expli-cându-se pe o coordonată. Dimpotrivă caracterele clasice se lăsau lovite de destin, fără esenţiale modificări interioare, rămânând la sfârşit ceea ce erau la început. Deci Hegel respinge, ca romantic, caracterologia invariabilă, admiţând personalitatea contradictorie şi evolutivă.

Prin raport la situaţie, romanticul. Cultivă aventura. Aceasta e o expresie voluntară fără scop a spiritului, afirmându-se pe sine. Natura a fost des-divinizată, în ea nu este sens posibil. Tot sensul este în interiorul subiectivităţii. Orice întâmplare este dar o cauzalitate curată, orice faptă epică o aventură gratuită. Cruciaţii înşişi, întrucât urmăreau un scop practic, salvarea Mormântu-lui, erau în plină aventură. Don Quiiote, ca exemplificare, a romanţiosului, se mişcă într-o lume ireală, cău-tând valori acolo unde nu mai pot fi.

Fatal, romantismul degenerează şi el. Căutând spiri-cul peste tot, în măreţ, sau în meschin, în fenomenalitatea prozaică a vieţii, el ajunge să piardă din vedere obiectul superior care e subiectivitatea absolută şi să cadă în contemplarea fenomenului însuşi. Reapare o nouă imitaţie a naturii (neidealizată de astă dată), aplicată în contingente. Pictura cultivă portretul şi die Genremalerei, literatura viaţa filistină, latura burgheză, individualistă, a societăţii. Cădem în realism. Se naşte spiritul critic şi humorul (altă etapă a satirei) care semnalează discrepanţa dintre spirit şi obiect.

În sistemul artelor, Hegel aplică acelaşi principiu al evoluţiei ei ca şi în stiluri. Produsele artelor fiind opere ale spiritului zice el nu sunt lucruri nemijlocit isprăvite ci momente ale unei creşteri, înfloriri şi degenerări. Frumosul e mai mult un rezultat decât un element simplu şi a trecut prin complicaţiile diversului, multicolorului, rigidului. Ideea evoluţiei genurilor a lui Bru-nestière se cuprinde embrionar aci. Prin excluderea tactului, gustului şi mirosului, Hegel împarte artele în plastice (Arhitectură, sculptură, pictură), sonice (Muzica) şi verbale (Poezia), însă adevărata diviziune se face în sensul evoluţiei stilurilor: întâi arhitectura, ca artă abstractă; apoi sculptura ca artă clasică, apoi pictura, muzica, poezia, ca arte subiective. Chiar când va vorbi de arhitectura feluritelor stiluri (simbolic, clasic, romantic) rămâne clar că prin rigiditatea materialului arhitectura exprimă spiritul hieroglific, oricât în arhitectura romantică monumentul ar căpăta o semnificaţie în sine, prin individualizare. Principal, sculptura are drept conţinut „die geistige Individualität als das Klassische Ideal”. Temeiul ei este figura umamă. Cu pictura şi celelalte arte ne îndreptăm spre lirism, spre ciar-obscurul vieţii interioare infinite şi contradictorii. Prin urmare, după Hegel, sunt de fapt două grupuri de arte: finite şi infinite.

Expresia culminantă a subiectivului ni s-ar părea a fi muzica. Asta e părerea lui Schopenhauer, după care muzica are punctul de plecare în voinţa însăşi. Misticismul acesta biologic nu-l pe placul lui Hegel. Spiritul se manifestă logic prin idee, aşadar arta ouvkitului e superioară muzicii pure, ea e arta totală, participând şi de la pictură şi de la muzică.

În rezumat, trecând peste analizele parţiale, Hegel respinge didacticul sinonim cu hieraticul, nu-l satisfăcut cu finitul artei clasice, socoteşte ca o culme a stadiului artistic poezia (expresie a finitului romantic, contradictoriu, infinit atent asupia subiectivului), n-are sensul sugestivului şi inefabilului, însă prin chiar aceasta, cerând artei să lase deschise problemele, acuză o saturaţie de poezie, o concepţie a mutaţiei valorilor şi se îndreaptă spre lirismul speculaţiei filosofice.

(„Naţiunea” nr. 348 din 26 mai 1947 —. Şi nr. 354 din 2 iunie 1947)