PAUL CLAUDEL ESTETICIAN.

Din fragmentul publicat în nr, trecut* s-a putut vedea că Arta poetică a lui Claudel nu e propriu-zis o estetică, ci un sistem filosofic, în stil mai mult literar decât sistematic. Este totuşi şi o estetică, indirect. In multe privinţe (analiza noţiunii de timp, interpretarea cunoaşterii cauzale ca o limitare practică). Claudel e un bergsonian. Determinarea subiectului prin întâlnirea unei rezistenţe în obiect aminteşte Eül şi Non-Eul idealiştilor germani. In fand Claudel e un catolic şi thamist. Teologia lui Dante e şi a sa. Dumnezeu este exterior lumii şi formează un Eden de spirite pure existente coral, în elogiul Divinităţii. Omul e un spirit căzut prin păcatul originar, în afara Empireului, cu care păstrează însă legături prin sentimentul religios şi în care se va întoarce după moarte. In universul de jos, rezultat al păcatului, omul păstrează privilegiile spiritului, acela în deosebi de a se constitui ca un centru, ca un punct de vedere ce dă sens lumii. Terestrul există în măsura în care un spirit informează materia şi o readuce la unitate. Omul e un centru de vibraţii care atrage spre sine (şi indirect spre Dumnezeu al cărui plenipotenţiar este) toate aspectele, pe raze mai scurte ori mai lungi. El există în măsura în care reflectează lucrurile în el ca spre un sens iar aceste lucruri se nasc în măsura în care se cunosc. Sfert două feluri de cunoaştere: una superficială, ştiinţifică, stabilirea de raporturi între fenomene imediate şi alta profundă, lumi-nând pulberea în realitate eterogenă dintr-o rază şi convertind-o spre un centru. Cu cât mai multe obiecte îndepărtate intră în vibraţia omului, descoperind dimensiunile lumii ea degradare a Spiritului ou atât cunoaşterea e mai adâncă. Aceasta e cunoaşterea poetică, prin creaţie continuă, prin aducere la un sens şi instrumentul

* Din opera lui Paul Claudel în „Jurnalul literar”, nr. 46 din 12 noiembrie 1939 (fragment din Art poétique, 1907, tradus d# G. Călinescu).

Metafora, suprapunerea de obiecte disparate, în aparenţă, apre a se descoperi sensul. Poezia e dar cunoaştere, reţea de metafore aducând totul ‘in raza spiritului şi prin el,. Dincolo de lume, în Dumnezeu.

(„Jurnalul literar”, I, 47 din 19 noiembrie 1939) ’ ALAIN.

Fragmentul din Système des beaux-arts al lui Alain (v. nr. 47)* revelă un estetician uimitor de învechit în aparenţă şi aproape aristotelician. De altfel profund francez. De observat, ca la atâţia alţii, că şi la Alain emoţia artistică e „o recompensă”, o judecată de gust nedemon-strabilă şi irevocabilă. Critica, estetica sunt doar momente secunde. Alain poate fi pus în parte în aodrd cu estetica modernă. Şi pentru el, în fundament, poezia n-are alt conţinut decât al ştiinţelor. Ideile nu sunt izgonite. Poezia nu este însă un har, o comunicare a individului cu absolutul, ci o tehnică de a – stârni în ascultători pasiuni. Poetul nu stă singur şi poezia trebuie spusă. Elocvenţă şi poezie sunt aproape unul şi acelaşi lucru (prima improvizată, a doua fixată). Instrumentul e vorbirea măsurată, justă. Ceva din riguroasa tehnică a lui Valéry e aci, precum e şi ideea că pasiunile nu se trezesc prin sinceritatea informă, ci prin artificiu. Realitatea pasiunilor nici nu e obligatorie şi propriu-zis se înţelege că nici nu-l necesară. Poezia e o vorbire în care pasiunile au fost înlănţuite, prefăcute în tonuri juste, o politeţă. Indirect, ne gândim la Aristot pentru care tragedia eu eroi elocvenţi se confundă cu adevărata poezie. Măsura reprezintă raţiunea pe care o introducem în informitatea şi vulgaritatea pasiunilor. Un bun vers împiedică strecurarea eterogenului, întăreşte gândirea. După Alain poezia ca

* Din opera lui Alain în „Jurnalul literar”, nr. 47 din 19 noiembrie 1939 (fragment din Système des beaux-arts, 1920, tradus de G. Călinescu).

Mnemotehnic e posibilă şi cu asta poezia didactică, poezia retorică, pura versificaţie sunt reabilitate. E o slăbiciune aceasta a geniului francez. Prin justeţea tonului, prin politeţă, poezia devine o artă a bunei-ouviinţe, a inteligibilului, un produs cu totul ferit de dezordinea imaginaţiei, obiectiv: „un fou n’est nullement artiste”. Suprarealiştii şi mulţi alţii susţin contrariul.

(„Jurnalul literar”, I, 48 din 26 noiembrie 1939)