IV. Regnul animal

Domnule profesor, aş voi să ştiu care animale sunt mai poetice după d-voastră?

Boul, măgarul.

Mă surprindeţi! Eu gândeam că privighetoarea, păunul, fazanul, vieţuitoarele în fine de soiul acesta.

Animalele pe care le-ai e mim erat sunt decorative şi poetul le foloseşte ca un pictor, pentru elementul colo-ristic. Păunul, fazanul sunt combinaţii estetice, cromatice, oferite de natura însăşi. Jules Renard în ale sale vestite Histoires naturelles sugerează în chipul cel mai simplu impresia de obiect decorativ pe oare i-o face şopârla: „Le lézard vert. Prenez garde à la peinture”. Exemplul ne poate sluji spre a formula un principiu: orice confuzie de-regnuri e poetică. Astfel broască-ţestoasă.

Am înţeles: se confundă eu mineralul.

Precum zici. Asta înseamnă că mimetismul descoperit produce o surpriză. Mineralul ori vegetalul, aparent cu procese animale, animalul mineralizat ori vegetalizat deschide conştiinţei noastre ideea continuităţii între regnuri. Şarpele cu trupul rece pare un trunchi. Mişcarea lui convulsivă e o tranziţie bruscă de la regnul vegetal la cel animal. Fluturele de pildă de ce crezi că place?

Pentru că seamănă cu o floare.

Foarte bine, dar atunci prefer floarea de măr. De fapt încântă părăsirea subită a unei ipostaze. Mă apropii de un piersic înflorit şi bat din palme. Toate florile zboară, pâl-pâie prin aer şi se aşează pe alt copac, înflorindu-l. Nu erau decât fluturi. Ipostaza aceasta este poetică. O confuzie a văzut şi cavalerul Marino, la păun.

Cu regnul vegetal, îmi închipui.

De bună seamă: poetul imaginează că păunul trage după sine o grădină: Dilettoso spettaicolo a chi’l mira Un piu vago giardin dietro şi tira.

Şi mimetismul cerbului stârneşte acelaşi sentiment de compromis. Coarnele acestui animal par făcute din material lemnos şi când ele se apleacă asupra apei dau iluzia unor crăci aplecate asupra superficiei lichide. Un zgomot şi capacul o ia la fugă. In aplicarea acestui principiu dă-mi voie să te întreb eu pe dumneata: ce animale sunt mai poetice, acelea cu sânge cald sau cu sânge rece?

Fără să mă mai gândesc bine, cunoscând preferinţa d-voastră pentru paradox, răspund cu ochii închişi: animalele cu sânge rece.

Aşa este, stimate domn, însă fără nici un paradox. Sângele cald arată o complexiune animală apropiată de a omului, deci prea psihologică, în vreme oe sucul rece acuză încă mineralul şi vegetalul. Spune-mi, te rog, ce este steaua de mare? Un cristal moäle, o figură de geometrie. Mo-luştele în general dezvăluie tendinţa materiei inerte şi ude de a se organiza în forme baroc monstruoase, cu elemente de rocă şi cristal; în coral se amestecă vegetalul, piatra preţioasă şi animalul, meduza e o ciupercă translucidă şi fosforescentă. Renunţând la un inventar mai larg de gasteropode, mă opresc la melc şi te-ntreb cum îţi explici că poeţii au o aşa de mare simpatie pentru el?

Fiindcă scoate coarne.

Ai crezut că faci o ironie, însă în parte ai spus adevărul. Cornutele ne interesează în chip deosebit. Insă aici e altceva. Melcul văzut dinafară apare excepţional de simplu: o pietricică străvezie, oblongă şi udă, molificată, un clei de copac mergând prin alunecare. In spinare o figură geometrică. Obişnuiţi cu viscere complicate, cu aparat vascular şi sistem nervos, ne mirăm de prezenţa unei anima. Mersul ondulat aminteşte pe acela al omiidei. Aceasta face impresia unui ciucure vegetal care a început să se târască. Melcul atrage atenţia asupra virtuţii pământului ud de a se metamorfoza. Spre deosebire de rimă, de coropişniţă. de tot ce e murdar şi fetid, trăind în ţărâna opacă, melcul reprezintă, efectul suav al unei distilări. Aşadar nu produce oroare şi de aceea, fireşte, Baudelaire doreşte să fie îngropat printre melci, într-un pământ care germinează fiinţe sublimate: Dans une terre grasse et pleine d’escargots Je veux creuser moi-même une fosse profonde.

Dacă ziceţi că animalul rece e mai frumos decât cel cald, atunci cega este mai poetică decât pisica.

Aşa şi este. Pictorii n-au pictat pisici, dimpotrivă, vânat mort, peşte mare şi mărunt, tot ce se răstoarnă din tolbă şi din plasă laolaltă cu fructele şi legumele. Iepurele mort e interesant răsturnat cu ochii lui vegetali printre verze şi morcovi. Estetica piscatorie are complicaţiile ei. Un leopard viu în cuşcă nu spune mare lucru, fiind un animal din aerul nostru. Insă un peşte, îndată ce e zvârlit pe uscat, se zvârcoleşte, cască gura, se sufocă. A trecut din atmosfera lui într-alta ostilă. E o fiinţă de altă planetă pe care n-o putem avea ailei deoît moartă sau în fine închisă într-u. Vas cu apă. Mirosul animalelor e indiferent sau respingător, peştii însă, ca şi vegetalele, emană un aer de zonă, evoacă un climat în care nu putem trăi niciodată. Într-un cuvânt, grămada de peşte e simbolul unei nostalgii de alt tărâm. Catm în acest fel se poate explica şi emoţia pe -care ne-o produce condorul sau albatrosul. Să văd dacă ai prins ideea.

Condorul trăieşte în aerul rar al piscurilor şi respiraţia lui aici jos e dificilă măcar moralmente. Ochiul lui fiind un aparat optic pentru distanţe mari rămâne complet inutil jos.

Aşadar nu ideea de sălbăticie primează. O căprioară în parc. O panteră în serai, astea sunt imagini graţioase. Punem papagali pe băţ în odaie, un condor îmblânzit este o imposibilitate şi în cuşcă un trist captiv. Pentru desfăşurarea aripilor lui trebuiesc altitudini.

La fel albatrosul, cântat de Baudelaire, rămâne stânjenit pe uscat de aripile prea mari.

Să mă întorc acum la ideea de la început. Cu toate ironiile pe care cuvintele „bou”, „vacă” le trezesc, din cauza sensului moral pe care l-au luat, unul fiind sinonim cu stupiditate, altul ou nesimţire, e uşor de a dovedi valoarea poetică a boului şi a vacii. Lirica virgiliană, cea agrestă în general, ne-a obişnuit a asocia bucuriile muncilor câmpeneşti de aceşti harnici tovarăşi ai omului. Insă. Poezia nu stă tocmai în participarea la industria omului şi de ar sta într-asta ar fi superficială, ea rezidă în chiar noţiunea ironizată de stupiditate. Animalul simbolizează, în trecere de la inerţie la cunoaşterea logică, stadiul unei conştiinţe turburi, ce nu-şi găseşte expresie în cuvânt. Din punctul de vedere al adaptării, prostia, „sărăcia cu duhul” şi deci inclusiv negura mintală a dobitoacelor sunt inferiorităţi, însă muţenia, liniştea uneori afectuoasă a ochilor, dig-nitatea fizică (boii îndeosebi au aer maiestos) impresionează pe om. In genere stupiditatea când e grandioasă turbură ca un fenomen al naturii. Cum se explică faptul că anticii vedeau pe zei sub chip de animale şi că un bou, boul Apis, era ales de egipteni spre a figura o ipostază a divinităţii? Vaca, precum atestă mitologia, nu displăcea lui Jupiter. Io, iubita sa, avea această formă. Pasifae preţuia taurii şi printr-o astfel de preferinţă dădea naştere”minotaurului, încât vedem că mitologia nu aspiră la forma om ci la aceea bovină. Şen-Nong, un suveran mitic al Chinei, avea cap de bou. Desigur că şarpele nu ascunde nici o taină îngrozitoare. Târârea lui nu mai puţin, răceala, ascuţimea limbilor au devenit simbol al ispitei şi al lumii edenice. Universul primar ou un Adam şi o Evă goi e aşezat de fantezia noastră într-o regiune tropicală cu copaci monstruos! Şi buruieni inextricabile. Şi tocmai aceasta e geografia preferată a reptilelor. Revenind la bou, placiditatea, mugetul melancolic, participarea la muncile agricole eu o resemnare ce pare vag conşltientă inculcă ideea unei iniţieri în arcane. Dacă porcul e cinic, boul e ermetic. E de prisos a da exemple. Poezia universală e plină de imaginea boului şi G. Carducei nu s-a sfiit să-l elogieze într-un prea cunoscut sonet: T-amo, o pio bove.

La acesta a răspuns DAnnunzio cu un sonet eavalin: T’amo, o Silvano! M’è dolce l’acuto nitrito îi crin ohe ondeggia su l’arcuato collo.

Oare puneţi calul mai prejos de bou?

Hotărât. Boul e zeu, calul e un atlet, un geniu subaltern al omului cel mult. Nici un altar nu susţine simulacrul calului ca divinitate. Centaurul reprezintă o perfecţionare locomotrice a omului prin trupul şi picioarele calului. In mituri şi basme calul aleargă furtunos, zboară, sfătuieşte pe călăreţ, află unele taine, posedă deci o inteligenţă intuitivă, el însuşi nu ascunde nimic. In fine, el atinge culmea geometriei animale, fiind lipsit de monstruozitatea oare mai mult ori mai puţin se asociază cu ideea de stupiditate.

Deci după dumneavoastră animalele superbe sunt fără mare poezie.

Da, domnule. Apte să stârnească meditaţia poetică sunt animalele colosale şi gregare, elefanţii, hipopotamul, rinocerul. Explicaţia stă în faptul că aceste monumente ide carne sugerează trecerea a mari cantităţi de pământ la viaţă, lucru indicat şi de aspectul pământos al acestor fiinţe. Ideea că în lutul indiferent se ascunde o forţă zoologică ce ar putea să năvălească peste noi, dărâmând totul în cale, produce un sentiment de îngrijorare. De acest gen al catastrofei animale este şi poezia lui Leconte de Lisle, Les éléphants: D’un point de l’horizon, comme des masses brunes, Ils viennent, soulevant la poussière.

Noi, neavând elefanţi, îi înlocuim cu turmele de vite, ca Eliade, ori cu bivolii. Aceştia fiind negri şi adesea plini de noroi, fiindcă intră prin apa bălţilor şi având totdeauna un mers colectiv, târât, ca de negură căzută la pământ, traduc sentimentul de revărsare: Pe şesul vast, prin sclipitor noroi se mişc-ursuzi, cu paşi înceţi, greoi.

Mă aştept acum să afirmaţi că animalul minuscul este la fel de interesant.

Este un raţionament perfect îndreptăţit. Prin contrast cu animalele uriaşe, provoacă interes poetic fiinţele mărunte fragile, trăind efemer şi în roi şi întâlnind la tot pasul agentul strivitor. Ele simbolizează condiţia omului printr-o proiecţie de sus. Dintre toate, cele mai notabile sunt acelea care, în ciuda obstacolelor, se încăpăţânează să ducă o viaţă organizată. De pildă furnica. Leopardi în Ginestra a făcut o analiză [sici între efectul erupţiei Vezuviului asupra oamenilor şi al căderii asupra furnicilor a unui fruct din copac. Dar ceea ce excită meditaţia noastră este înmulţirea vijelioasă a efemeridelor, plodirea gigantică a gângăniilor mici, fenomene observate de poeţii mari. Fauna foloseşte două chipuri spre a birui moartea: trupul uriaş sau înmulţirea monstruoasă.