IX. ALIMENTELE.

Putem să vorbim acuma despre alimente.

Cum? In poezie se mănâncă şi se bea?

Cum de n-ai observat acest lucru banal? Nutri-ţiunea e o funcţie aşa de esenţială omului, încât multe porniri dintre cele mai spirituale nu pot depăşi imaginile ei. Astfel Feo Belcari concepe ardoarea mistică în chipul unei înfometări de Dumnezeu. Credinciosul vrea „să se sature” la propriu de Iisus: Alcuna volta essendo umiliato Dentro nel cor ti sento, Ma, innanzi che di te mi sia cibato, Ti fuggi come un Vento.

Gesu, quanto contento mi tarai Quando mi sazierai, S’un piccol saggio fa moi-lr d’amore ‘ Cuminecătura e o dovadă că pentru împărtăşirile spirituale luăm imagini din domeniul funcţiilor fiziologice. Pentru acelaşi Belcari, Isus e un element dulce, zăhăros ca ţmierea: Tu se’ mei zuccheroso Delle divote menti.

Şi care sunt alimentele caracteristice, „les nourritures”?

Întâi, se-nţelege, apa. A duce la gură apa în palme înseamnă a aduce aminte că noi suntem acest element primordial coagulat. Al doilea lichid clar este vinul. Deşi e o băutură artificială, exprimată totuşi din struguri, din cauza vechimii şi spiritualităţii ei a ajuns să însemne un elixir magic, „vinul de viaţă lungă”. Lăsăm cu totul deoparte poezia euforiei potatorice, a Falernului, a vinurilor inventariate în Ditirambul lui Redi, în legănări de cantilenă: Ariannuccia leggiadribelluccia.

O asemenea poezie rămâne secundară şi vinul se aşează atunci mai aproape ori mai departe de lichidele demonice, absint, gin. Vinul în accepţia lui primordială e lichidul informat de duh, care pune în mişcare materia. Paul Valéry în Le vin perdu a înţeles foarte bine ideea. O butelie de vin vărsată în mare o face să se îmbete şi să se răscoale: Perdu ce vin, ivres, les ondes! J’iai vu bondir dans l’air amer Les figures les plus profondes.

Cât despre beţie, ea nu-l numai infernală, ci poate să semnifice, ca şi „saturarea”, ebrietatea mistică. A. Gide scrie o bachică religioasă: Seuil de la vraie jeunesse, Porche du paradis, De nouvelle allégresse Mon ime est étourdie.

Seigneur! Augmentez mon ivresse.

După apă şi vin, al treilea aliment fundamental este laptele.

De ce nu l-aţi pus înainte de vin?

Pentru că laptele de origine animală ajută la hră-nirea animalului şi nu se poate închipui un potir mistic cu lapte. Vinul e sfânt, laptele e un aliment pentru trup. Toţi idealiştii au cântat laptele, mulgerea lui, spumele. André Chénier evoacă fata pastorului mulgând vacile: Fille du vieux pasteur, qui d’une main agile Le soir emplis de lait trente vases d’argile.

André Gide, mergând şi mai departe, exprimă (sensibilitatea pentru smântână şi unt ca faze de condensare ale laptelui: „Les jattes sont alignées, pleines de lait toujours plus jaune jusqu’à ce que toute la crème en soit montée.” Există un aliment lichid mai dens, obţinut tot pe cale naturală şi care e poetic de asemeni în tradiţia arcadică.

Nu poate să fie decât mierea.

Într-adevăr. Deci, precum vezi, o condiţie pusă de poezie este ca hrana să fie elementară şi de aspect simplu: apa translucidă, vinul opalin ori roşu ca sângele, laptele alb, mierea chihlibarie. După aceste fluide vin îndată fructele, însă nu intră toate în universul poeziei. Le trebuie o vechime lirică şi o semnificaţie. Toate laolaltă deşteaptă sentimentul uberităţii solului. Astfel Co-rydon oferă lui Alexis în egloga II virgiliană gutui cu puf, castane, nuci, prune ceroase şi mere: Ipse ego cana legam tenera lanugine mala Castanoasque nuees, mea quais Amaryllis amabat: Acktam cerea pruna; honos erit huic quoque porno.

Eu gândesc că mărul de care se vorbeşte în Biblie e cel mai poetic.

Nu tocmai. Tentaţia cu mărul e o anecdotă indiferentă pentru lirică, aspectul exterior al acestui fruct e mai degrabă plastic, nu se hrăneşite nimeni cu mere în loc de lapte. Mărul nu e hrana esenţială. Insă carnea lui prin structura ei sugerează minţii iideea unui încarnat fiziologic Siuav. Nici prunele, nici cireşele (cântate de Alphonse Daudet) nu se pot raporta la univers. Strugurele însă, prin asocierea cu vinul, prin rădăcinile şi lujerii săi, prin boabele translucide aşezate planetar, a ajuns să fie un simbol al vieţii. Fructul către care se îndreaptă tot mai mult consensul tuturor poeţilor este rodia. Explicaţia stă în faptul de a reprezenta un univers perfect, un sistem de chipuri rotunde şi o geodă, fiind totdeodată un pseudo-mineral, un vegetal şi o operă de arhitectură, mărturisind ordinea geometrică. Şi Paul Valéry şi André Gide fac aluzie la arhitectură, cel dintâi numind-o „secretă”, cel de al doilea remarcând forma ei pentagonală. Dar André Gide, deşi mai puţin savant în tehnică, scoate în evidenţă şi sangvinolenţa rodiei, introducând dar o in-sinuaţie de animalitate exactă: Trésor gardé, cloisons de ruches. Abondance de la saveur, Architecture pentagonale.

L’écorce se fend; les grains tombent, Grains de sang dans des coupes d’azur; Et d’autres, gouttes d’or, dans des plats de bronze é maillé.

Dar alimentele pregătite nu intră în poezie?

Numai pâinea, ca simplu simbol pentru hrana datorată muncitorului. In poezia epică pat însă intra marile vite sfârâind pe jăratic. Celelalte alimente (peşti, homari, fazani) sunt de domeniul pidturii.

Dar „la madeleine” a lui Proust?

Cu asta intrăm în analiza psihologică, iar eu ţi-am vorbit de convenţiile alimentare ale poeziei.