VIII. ANATOMIE UMANA.

În privinţa părţilor trupului, pe care le socotiţi mai poetice, domnule profesor?

Părul şi unghiile! Te las pe dumneata să meditezi de ce.

Urmărind argumentaţia d-voasferă, socotesc că din cauză că părul e vegetal şi unghiile minerale.

G 107

Unghiile sunt minerale şi vegetale totdeodată. Poporul crede că morţilor le pot creşte încă unghiile în mormârut, dovadă puterea lor autonomă de mişcare celulară. Ceea ce atrage atenţia poetului asupra părului nu este aşadar morbideţea lui, ci caracterul său de plantă rece. Părul e fragrant ca şi florile şi e glacial deosebit de regimul cald al trupului. Ideea de frigiditate stranie a părului duce la imaginea Meduzei cu şerpi în cap. Nu e poet mare oare să nu fi evocat părul torenţial. Mallarmé însă a insistat asupra răcelii lui oribile: Relouiez Le blond torrent de mes cheveux immaculés Quand il baigne mon conps solitaire le glace D’horreur.

Cine nu-şi aduce aminte afară de aceasta sonetul lui Petrarca în care Laura e memorată prin păr?

Erano i capei d’oro e l’aura sparsi.

Dar acum să itrecem mai departe. Care organe sunt frecvent cântate de poet?

Ochii!

Desigur. Ştii pentru ce?

Pentru că în ochi se strânge oarecum sufletul, pentru că ochii sunt expresivi. Pot să citez Cledpatra lui Heredia, în ochii căreia Antoniu vede galere, sau.la strana bimba da li occhioni erranti” a lui D’Annunzio.

Da şi nu. Căci e vorba aici de poezie, iar nu de portret moral. Într-adevăr, în ochi se strânge ‘ ceva, aşa cum într-o lentilă se adună faseicular lumina.

Atunci vreţi să spuneţi că ochii sugerează mineralul!

—• întocmai.

În felul acesta aplicaţi principiul confuziei între regnuri.

Da şi nu. Sau în tot cazul cu o preeiziune. Care ochi sânit pentru d-lta mai stranii, cei negri sau cei albaştri ca cerul, ori opalescenţi?

Aceştia din urmă.

Iţi voi lămuri eu de ce. Ei seamănă cu nişte cristale limpide şi echivoce, în vreme ce ochii negri suge- «rează prea mult viaţa sangvină. Aşadar în materie de anatomie nu viaţa e mai poetică ci rigiditatea, artificialitatea.

O faţă rumenă şi sănătoasă nu este poetică după d-voaistră?

Ce înţelegi prin sănătoasă? Dacă o fată are obrazul ca pieliţa pufoasă a piersicei coapte sau roşu şi lustruit ca epiderma mărului, cum se întâmplă nu rareori cu unele exemplare de adolescente britanice, impresia e de artificiu, nu de viaţă animală. Lucrul acesta l-au observat Baudelaire şi Mallarmé, glorificând prin ochii minerali şi prin păr fecioara sterilă. Astfel cel dintâi: Ses yeux polis sont faits de minéraux charmants, Et dans cette nature étrange et symbolique Où l’ange inviolé se mêle au sphinx antique, Où tout n’est qu’or, acier, lumière et diamants, Resplendit à jamais, comme un astre inutile, Le froide majesté de la femme stérile.

Iar Mallarmé în Hérodiade: J’aime l’horreur d’être vierge et je veux Vivre parmi l’effroi que me font mes <cheveux.

Tendinţa poeţilor a fost totdeauna de a trata artificios anatomia feţei, micşorând vitalitatea. Poezia secentescă aplică pur şi simplu arta bijutierului, uzând de materii preţioase reci, aur, argint, perle, smaralde, topaze, abanos, ivoriu. Este inutil a face multe citate. Iată pe Chiabrera: Fronte d’avorio E ciglia d’ebano, La’bbra di porpora. Etc.

Romanticii au uzat şi ei de acest procedeu făcând portrete în email ca Th. Gauthier în La Belle Jenny, când vorbeşte de M. de Volmerange, un tânăr francez născut la Chandemagor din mamă indiană: „Ses yeux, du bleu le plus pur, étaient entourés de cils très longs et très noirs, et surinantes de sourcils d’ébène nettement dessinés sur un front d’une pâleur mate”. Bagă de seamă că se vorbeşte de paloare.

Care e culoarea cadavrelor.

Aşadar ai priceput. Un om mort e mai frumos decât unul viu, prin impasibilitatea de rocă. Petrarca în Trionjo della morte glorifică pe Laura moartă ‘: Pallida no, ma piu che neve bianca.

Vreau să vă întreb ceva. Sunt viscerele inestetice?

Nu pot fi, de vreme ce Rembrandt în Lecţia de anatomie a d-rului Tulp le-a pictat. Desfăşurarea aceea de panglici uimeşte ca un mecanism. Lorenzo Mascheroni însuşi nu s-a sfiit să arate Lesbiei Cidonia „le recise viscere” din cabinetul de anatomie. Viscerele reprezintă ultimele organe poetice, restul poate să intereseze numai plastic. Există totuşi un element latent care e în ab’ poetic şi acesta e sângele.

Sângele nu-l oare simbolul tocmai al vieţii?

Ba da, însă ca principiu misterios, în vreme ce eu am spus că vitalitatea anatomică nu-l prea interesantă. Sângele e poetic numai când e conceput ca puţ artezian, ca un lac, în fine independent. Dante evocă o mlaştină sangvină. Caterina da Siena avea o curioasă voluptate de sânge şi asista la execuţii capitale, jubilând de mirosul sângelui ţâşnitor al osânditului. Ea înţelegea, evident, că sângele e nobil, fiindcă Isus şi l-a vărsat pentru omenire. Dar a simţi „uno odore di sangue” înseamnă o disociere a sângelui ca principiu de funcţia lui anatomică. Perseu al lui Benvenuto Celiini cu gâtul prefăcut într-o mul ti pi» fântână arteziană e alt exemplu, repetat de V. Hugo într-o poezie care vorbeşte de decapitarea unui împărat, stând astfel ca un jet-d’eau pe tron, manifestând vederii: Un flot rouge, un sanglot de pourpre, éclaboussant Les convives, le trône et la table, de sang.

Arghezi relevă şi el misterul sângelui, ca şi al apei şi apreciază cantitatea sângelui viu al planetei la 50 de milioane de tone.

Precum vezi. Asta întrucât priveşte sângele separat. Gândit prin raport la fizionomie şi superficia trupului, tocmai lipsa sângelui e poetică.

Aşadar anemia.

Da, anume deficienţe organice, care nu ating imaginea descompunerii, sunt mai semnificative decât eflorescenta vitală. Anemia şi cloroza sunt caracteristice pentru anatomia botticelliană, Împrumutată şi de prerafaeliţi. Un tânăr palid e interesant, un Apollo roşu la faţă pare grotesc. De aceea sculptorii greci caută marmura. Toţi zeii sublimi suferă de anemie. Tuberculoza reprezintă în efectele sale suave boala poetică prin excelenţă, dând o diafanitate contururilor şi o euforie specifică. De aceea romanticii şi predecesorii lor cânâtă cu precădere moartea zâmbitoare a tinerelor fete. Desigur că aceea de care vorbeşte Pamy în nişte versuri celebre era ftizică: Au ciel elle a rendu sa Vie Et doucement s’est endormie.

Adaug că şi anume stări morbide morale, cu corelaţii fizice, au putere a reprezenta forme superioare de viaţă, deasupra simplei animalităţi. Melancolia este, cum ştii, poezia prin excelenţă, delirul e starea de visare şi inspiraţie, nebunia în formele ei fine deşteaptă idee a de profeţie şi cunoaştere criptică şi analizează în mod excepţional sentimentele. Hamlet, Ofelia sunt nebuni. În fine, îţi pun o întrebare: cine ţi se pare mai poetică, femeia în plină venustate ori bătrâna?

Mi se pare că femeia tânără, dar bănuiesc că va gândiţi la bătrână.

Nici vorbă. Bătrâna este sau îngrozitoare prin decrepitudine, atrăgând atenţia în mod violent asupra caducităţii organismelor, sau e suavă, eliberată de obsesia pasiunilor. Baudelaire a zugrăvit-o în aqua-forte: Ces monstres disloqués furent jadis des femmes.