X. MAŞINILE.

Pentru ce poeţii n-au prea cântat maşinile, domnule profesor?

Asta e o întrebare importantă pe care trebuie să ne-o punem. Zgomotul motoarelor Diesel, revoluţia rotativelor nu pare să intereseze în mod deosebit pe poet. Şi cu toate astea un motor e un monstru, o himeră şi ar trebui să îmbogăţească lumea speţelor fantastice. Răspunsul la întrebare îl găsim chiar în noţiunea de himeră. Ce este himera?

Un animal ireal.

Aşadar animal. Prin urmare motorul prezintă interes animistic, sugerând o formă nouă de viaţă. Când ilustrul Vaucanson a început să fabrice automatele sale, entuziasmul contemporanilor sau apoi al romanticilor în special gotici a fost foarte mare. Vaucanson încerca să creeze un Honiunculus pe cale mecanică. Ideea unui om fabricat pasionează şi revine cu stăruinţă în literatură. Lucrul se explică după mine în trei chipuri: omul are năzuinţe demiurgice şi imitând totul doreşte mai cu seamă să imite forma cea mal înaltă a creaţiei, omul viu; fabricând automatul, omul rămâne surprins, oricât ar cunoaşte secretul mecanic, de autonomia aparatului, având impresia că automatele pot întreprinde cu deliberaţi© acte împotriva sa; în fine, omul are o stânjenire faţă de rigiditatea, putem zice hieratismul automatelor, care, conţinând mai puţină viaţă, inspiră mai mult mister. Ieşite din raţiune, într-un cuvânt, automatele izbesc fantazia prin i raţionalitatea lor. Deci tocmai rămânerea indecisă între moarte şi viaţă constituie valoarea automatelor şi în asta stă interesul copiilor pentru păpuşi. Un om devine cu atât mai frapant pentru imaginaţie cu cât este mai mecanizat şi una din atracţiile baletului este automatizarea mişcărilor.

Automatele fac gesturi aproape geometrice, lipsite de inedit, aşadar înţeleg că o geometrizare a vieţii e poetică.

Se poate spune şi asta. In fond există o faună mecanică. Astfel automobilul e un animal cu patru picioare, cu doi ochi luminoşi, sforăind în chip specific şi emiţând un ţipăt caracteristic.

Atunci, domnule profesor, de ce nu se înlocuieşte în poezie cavalcada ou goana într-o maşină?

Despre înlocuirea calului nu poate fi vorba. Dar se poate admite introducerea automobilului ca un animal în plus. E chestiunea de a trece atât timp încât distanţa de la mitologia centaurului până la motorul cu explozii să se micşoreze şi amândouă elementele să devină contemporane în fabulos. In basmul francez prinţesa trece într-o caretă aurită, care în secolul al XVII-lea era un vehicul modern. Dacă Napoleon Bonaparte ar fi trăit azi, evident că ar fi folosit în locul calului o enormă limuzină. Aceasta ar fi intrat peste o sută de ani în legenda napoleoniană. Aparatele au nevoie de oarecare vechime şi într-adevăr cine explorează un muzeu mecanic rămâne înduioşat de poezia maşinilor demodate. Un vapor cu roţi deşteaptă în minte azi epoca crinolinelor şi a pistoalelor cu cocoş. Insă indiferent de arheologie, sunt maşini (vehicule îndeosebi) care au început să intre şi vor deveni familiare în poezie. De pildă trenul.

Ştiţi ce zicea Eminescu: Şi cum vin cu drum de fier Toate câritecele pier.

Carducci era de altă părere de vreme ce a cântat frumuseţea monstruoasă a locomotivei: Un bello e orribile Mostro şi sferra, Corre gli oceani, Corre la terra.

Trenul trezeşte o senzaţie deosebită prin marele traiect pe care îl străbate. Un arab sosit la Paris pe cămilă, ori un indian pe elefant aduc perspectiva altor continente. Rapidul sugerează aerul cosmopolit (Valéry Larbaud): Prêtez-moi, o Orient-Express, Sud-Brenner-Bahn, prêtez-moi Vos miraculeux voix de chanterelle; Prêtez-moi la respiration légère et facile Des locomotives hautes et minces, aux mouvements şi aisés, des locomotives des rapides.

Dar avionul?

Avionul? Ce motiv ar fi ca această pasăre uriaşă şi superbă să nu intre în poezie alături de condori şi de albatroşi? Poezia modernă n-a îndrăznit să facă azi uz suficient de avion, cu toată încercarea lui Marinetti: Horreur de ma chambre à six cloisons comme une bière! Horreur de la terre! Terre gluau sinistre À mes pattes d’oiseau! Besoin de m’évader! Ivresse de monter! Mon monoplan! Mon monoplan!

Însă paetul viitorului îşi va modifica simbolurile. Un cer plin de avioane albe huruind va înlocui convenţia păsărilor migratoare ce se întorc, o negură de avioane negre va lua locul corbilor.

Foarte bine, aţi vorbit de locomotivă şi de avion, nu veţi spune totuşi că tramvaiul e poetic.

Dar nici nu-ţi vod afirma contrariul. Dacă un Beato Angelico ar trăi azi, el şi-ar transporta prin cetate îngerii în tramvai şi imaginea ni s-ar părea foarte posibilă. Guillaume Apollinaire începuse a-şi da seama de miraculosul maşinist al tramvaielor cu scântei în spinare: Les tramways feux verts sur l’échiné Musiquent au long des portées De rails leur folie de machines.

Fiindcă a venit vorba de vehicule, merg şi mai departe şi te întreb: ce zici de bicicletă?

Zic cu hotărâre că n-are de-a face cu poezia.

Iar eu îţi spun că Pascoli a cântat-o: La piecola lampada brilla per mezzo all’oscura città piu lenta la piecola squilla dà un palpito, e va dlin. Dlin.

Iar în antologia poeţilor de la Nouvelle revue française întâlnim versuri cicliste de Louis Codet: Un matin de printemps j’étais à bicyclette.

Şi de ce nu? In Olanda toată lumea patinează iarna şi merge pe bicicletă vara, călugăriţele inclusiv. Un Breughel modern n-ar găsi nimic surprinzător să zugrăvească o procesiune mistică de maici velocipediste.

În fond poezia vehiculelor provine în mare parte din nostalgie. Diligenta, care e mai mult un aparat decât o maşină, prin faptul că trece printre câmpuri, prin sate şi oraşe, are un caracter idilic. Lenau ‘ne^a dat în Das Posthom o foarte poetică transcripţie a emoţiei pe care cornul diligentei o stârneşte seara pe uliţele satului: Feme, leise hör’ ich dort Eines Posthoms Klänge, Plötzlich wird mir um das Herz Nun noch eins so enge.

În mediu acvatic îi corespunde corabia. Evident, a-ceasta aparţine unei faune specifice, în spaţiul goelanzilior şi delfinilor. De la Catul până la Baudelaire poeţii au cântat toate varietăţile de corabie (galera, caravela, fregata, bricul, goeletta). Corăbiile cu vâsle numeroase se confundă cu peştii, acelea cu pânze intră în lumea păsărilor maritime. Baudelaire compară o femeie indolentă şi graţioasă în crinolină cu o corabie: Quand tu vas balayant l’air de ta jupe large, Tu fais l’effet d’un beau vaisseau qui prend le large, Chargé de toile, et va roulant Suivant un rythme doux, et paresseux, et lent.

În cazul acesta vaporul ou motor, maşina va să zică, e mult mai puţin poetică.

Nu mi se pare de loc. Transatlanticul sever cu coşuri drepte care străbate oceanul, unind continentele, vorbeşte despre migraţii, despre viaţa cosmopolită. E un ce-taceu care are pe fund o pulsaţie exactă de pistoane.

Aţi vorbit de aparate şi maşini care au aspect mai mult sau mai puţin animal. Dar orologiul, de pildă, pe care îl cred foarte poetic, nu mi se pare a intra în categoria aceasta.

Un ceasornic, o pendulă, un ariston afectează imaginaţia noastră mai ales prin simetria perfectă de ordin dinamic ori acustic. Aşa precum candelabrul aminteşte sistemul planetar în ordinea vizuală, un orologiu cu învârtiri exacte şi scripete savante rezumă în mic mecanica cerului. Aristonul e o muzică a sferelor închisă în cutie. Când e vorba de astfel de maşinării cereşti, precizia şi lipsa spontaneităţii umane sunt esenţiale. Dante compară sufletele paradisiace din soare, învârtindu-se în cerc, cu un orologiu „tin tin sonando”. Nu-şi închipuie un singur moment că vreunul din suflete iese în zbor independent din rotaţie, stricând mecanica. Surpriza la o pendulă ar fi tocmai să se animalizeze, horcăind încet şi gâfâind iute, căpătând pulsaţii autonome. Rallinat în La Bibliothèque a intuit oroarea unei pendule funcţionând peste formula mecanicei sale şi bătând de 13 ori pentru ora 1 din noapte: Quand ma raison trembla brusquement interdite: La pendule venait en sonner treize coups Dans le silence affreux de la chambre mauditeAm totuşi o nedumerire. Nu cumva tictacul ceasornicului seamănă cu bătăile inimii şi prin urmare ceasul e un animal?

Nici vorbă că seamănă, însă nu ceasul e un animal ci inima e în anatdmia noastră partea ‘mecanică amintind exactităţile planetare. Cu circulaţia sângelui, omul intra în sfera automatelor.