V. Regnul vegetal.

De ce, domnule profesor, poeţii dau mai multă preferinţă vegetalului decât animalului?

Mi-ar fi greu să decid şi mă voi mulţumi să fac câteva conjecturi. Adevărul este că lucrurile stau aşa cum spui dumneata şi că interesul pentru., natură” îmbrăţişează aproape exclusiv flora.

Vorbeşite oare iarba mai mult despre om decât câinele?

În privinţa aceasta nu-l nici o îndoială. Animalele inteligente sunt, unilateral, caricaturi ale omului etic; câinele e fidelitatea; pisica, perfidia şi adulaţia; leul, demnitatea etc. Aceste însuşiri n-au de-a face cu poezia. Sunt lirice acele situaţii care descoperă analogii fundamentale între noi şi procesul universal. Iar noi în ultima analiză sintern vegetale: creştem. Ceea ce ‘surprinde la copii, la fete mai cu seamă (şi poeţii au remarcat întotdeauna acest fenomen), este schimbarea bruscă a complexului celular ce se cheamă trup. În puţină vreme, fata de 13 ani îşi schimbă fizionomia şi dimensiunea, metamorfozându-se îri-tr-o fiinţă nouă, abia păstrând unele analogii cu cea veche. Moralmente chiar rămânem surprinşi de un limbaj nou, imposibil de racordat la cel dinainte. Noi suntem, în serie evolutivă şi serie involutivă, o sumă de ipostaze, un muzeu de imagini, din oare pentru uzul social extragem numai una, oare e o abstracţie.

Ge-are de-a face acesta eu iarba?

Iarba creşte în mod vizibil. Azi zăreşti nişte puncte verzi, mâine o imensă perie şi poimâine o velinţă lăţoasă. Generaţia ierbii se poate urmări cu ceasornicul, ba chiar sunt unii care pretind a înregistra zgomotul produs de exploziile minuscule ale înmulţirii ei. Crescând, iarba cântă în cor.

Dar acum să-mi spuneţi pentru ce poeţii iubesc florile?

Într-adevăr, toţi le-au cântat şi nu mai avem nevoie de exemple. Goethe însuşi şi-a făcut, asemeni unui grădinar olandez, un catalog de flori! (Vier Jahreszeiten: Frühling): Tuberose, du ragest hervor und ergötzest im Freien: Aber bleibe vom Haupt, bleibe vom Herzen mir fem!» Tulpen, ihr werdet gescholten von sentimentalischen Kennem; Aber ein lustiger Sinn wünscht anch ein lustiges Blatt.

A apune că florile plac fiindcă sunt frumoase şi suav mirositoare nu-l de ajuns. Ele încântă liric prin animalitatea lor.

Aşadar prin confuzia de regnuri de care vorbeaţi.

Într-anume sens. Confuzie sau echivoc nu. Când din eroare luăm floarea drept fiinţă, se naşte altă reacţie. Ştim perfect că ne aflăm în lumea vegetală. Acest regn interesează în măsura în care sublimează pe celălalt. Dacă ni se aduce pe masa de disecţie un itrup statuar, nu vom putea suporta totuşi scoaterea intestinelor şi priveliştea organelor sangvinolente. Dar o floare se taie fără repulsie. Anatomia ei rezumă purificat anatomia animală. Are o reţea vasculară, o limfă care e un fel de sânge verzui, o carne reoe. Un incarnat uman delicat deşteaptă numaidecât ideea de caime florală. Floarea are un miros viu. Parfumul artificial, oricât de fin, cu efluviile lui alcoolice, sugerează chimia. Emanaţia plantei e organică. Omul are când e sănătos şi tânăr un parfum individual, acuzând vitalitatea celulară, idealul fiind ca trupul nostru viu să aibă un semn olfactiv. Despre moaştele sfinte se spune adesea că emană mirosuri suave ca şi florile. Ceea ce invidiem în lumea vegetală este descompunerea. In vreme ce trupul animal se dezagregă fetid, floarea îşi evaporează esenţa şi cade înitr-o paloare battilcelliană. Vegetalul în general îşi schimbă murind culoarea, se usucă, evitând putrefacţia violentă. Florile efemere ale pomilor fructiferi se scutură, sustrăgân-du-se oricărei imagini de descompunere.

Care este acea altă reacţie care se naşte când floarea e luată drept fiinţă?

Oroarea. Sunt plante prea grase, mustoase şi sang-vinolente, crescute în teren putrid, uneori greu mirositoare, care strivite sub picior au aspect de animal ucis. Acestea sunt de fapt „les fleurs du mal”, D’Annunzio a simbolizat în ele o anume floră literară: Sgorgano i grandi fior’ quali ferite fresche di sangue con un giallo stame e crisalidi enormi seppellite stanno tra la pelurie de’l fogliame.

Şi André Gide descrie o astfel de floare seroasă şi nau-seabundă.

Fără a intra în categoria aceasta, crinul pendulează între serafic şi demonic. Deşi fără corupţie sangvină, el produce o intoxicaţie care predispune către prerafaelism. Paloarea lui e prea animală. Carnea lividă, tubul drept sugerează o fiinţă paradisiacă. Heine vrea să-şi cufunde sufletul în caliciul unui crin care la rându-l s-ar preface într-un fel de> pâlnie sonoră: Ich will meine Seele tauchen In der Kelch der Lilie hinein; Die Lilie soll klingen hauchen Ein Lied von der Liebsten mein.

Iarba creşte, florile au anatomie sublimată, dar pomii ce spun despre om? Lemnul tare nu aminteşte nimic din complexiunea umană, iar creşterea e invizibilă.

Cu toate acestea copacul seamănă mai esenţial cu omul decâ’t animalul. Calul aleargă, omul aleargă, însă mersul nu-l fundamental. Patrupedul priveşte spre pa-mănt şi deşi liber să se mişte, face un cerc viţios. Omul însă e îndreptat cu capul spre bolta cerească, descoperind adevăratul centru al lumii noastre, care e soarele. Numai copacul îl imită în această direcţie şi încă într-un chip mai dramatic, fiindcă, ţinut de pământ prin multiple rădăcini, el pare a invoca cu braţele cerul, într-o sforţare de smulgere. Copacii sunt în cel mai înalt grad patetici, ştiind să-şi declame cu gestul situaţia tragică şi elanul. De aceea marea pictură cultivă copacul şi putem spune eă-l face portretul. Cel mai teatral este copacul desfrunzit, ulmul cu mâinile înălţate hieratic în ceaţă.

Sunt încredinţat, după lămuririle d-voaistră de la început, că nu toţi arborii intră în universul poeziei. V-aş ruga să faceţi o listă a celor mântuiţi.

Asita depinde de poziţia geografică, până la un punct. Totuşi s-a constituit mai mult sau mai puţin un pact de simplificare forestieră. Bradul sugerează tinereţea bravă şi inflexibilă. Lovit cu toporul în trunchi el cade drept, ca în execuţiile sublime. Ideea de umilitate este exclusă.

Daţi-mi voie să intuiesc şi eu o valoare lirică. Salcia e dimpotrivă imaginea flexibilităţii.

Binenţeleş, dar nu a laşităţii. Salcia, având păr mult, e femeie, se lamentează. O bună tragediană trebuie să studieze gestul ei.

Palmierul, aşa de lăudat de poeţi, nu e oare un brad tropical?

Până la un punct. Impresia de dignitate marţială lipseşte. Uşoara încovoiere, nuditatea trunchiului deşteaptă imaginea unui om gol expus soarelui. Paul Valéry vede în el un înger aducând pe masă lapte. În orice caz, bradul şi palmierul sunt copaci juvenili şi sublimi. Stejarul e senil şi solemn, iar baobabul simbol al senectuţii. Angelic în clima noastră, sau măcar seniorial şi pur, este mesteacănul, un fel de templier, din cauza trunchiului alb.

Din tot ce-naţi spus rezultă masculinitatea copacilor, cu excepţia sălciei. Unde-s femeile vegetaţiei?

Mai cu seamă printre flori, cum indică şi metaforismul uzual. Bradul,. Stejarul, nucul reprezintă virtuţi morale, juvenilitate, maturitate, rezistenţă fizică, dimpotrivă, floarea se organizează pe ideea atracţiei fizice. Fluturele nu se aşează pe nuc. Crinul socotesc că e hermafroditul, candid ca vârsta incertă a băieţilor şi a fetelor. Botticelli, care îl studiază, nu are, evidenlt, noţiunea sexelor. Nu vom zice niciodată despre un tânăr că seamănă cu un trandafir, nici măcar despre o fată prea ingenuă. Purpura şi exuberanţa artificială a petalelor, parfumul studiat arată un maxim efort de captare. Dante a mers mai departe şi a închipuit sfera de sus în chip de roză mistică. Regularitatea foilor, parfumul înlăturând orice idee de corupţie stat pentru el dovezi ale concepţiei divine. Chiparoasa de pildă, cu mirosul ei violent, implică ideea viţiului. Garoafa, mai puţin somptuoasă decât roza, are un miros pigmentat, un fel de humor, ceea ce o face aptă isă simbolizeze feminitatea spirituală. Laleaua e un produs al efortului botanic. Parfumul e insignifiant. Tot accentul cade pe aspectul textil. In Adone, cavalerul Marino compară laleaua cu brooartele persane: Quai d’un bel riccio d’or tesse la foglia, Ch’a i broccàti di Persia ü pregio fura.

Am o curiozitate. Aş dori să-mi arătaţi momente importante în viaţa vegetală, aşa cum sunt unele în viaţa animală (cavalcada, croncănitul corbilor etc.).

Căderea frunzelor, desfolierea trandafirilor. Pentru cazul din urmă îţi amintesc un tablou din Corinto de Lo-renzo de Medici: Eranvi rose candide e v-ermiglie Alcuna a foglia a foglia al sol şi spiega.

Un moment încordat este izbirea toporului în trunchiul copacului, adevărată execuţie capitală (sunt deßtui poeţi care au cântat răsturnarea copacului). Francis Jammes îi notează: Les coups d’un bûcheron sont sourds dans le coteau.

De asemenea descărcarea lemnelor în curte poate fi un admirabil mijloc de a evoca toamna cu decrepitudinile ei şi moartea pădurii. Versurile lui Baudelaire sunt memorabile: Bientôt nous plongerons dans les froides ténèbres; Adieu, vive clarté de nos étés trap courts! J’entends déjà tomber avec des chocs funèbres Le bois retentissant sur le pavé des cours.