VI. HIMERELE.

După faună, după floră, ce veţi mai examina, domnule profesor? Eu bănuiesc că veţi trece la antropologie.

Aş putea să fac acest lucru, deocamdată vreau să-ţi atrag atenţia asupra himerelor.

Ce sunt himerele?

Sunt animalele şi vegetalele care n-^au prototip în lumea terestră, speţele din vis. Poezia nu se mulţumeşte cu trierea naturii, ea inventează foirme noi.

Vreţi să spuneţi că poezia este idealistă.

Intr-anume sens: numai întrucât printr-o intuiţie a imaginaţiei naturii şi a evoluţiei sale, reţine forme care n-au rezistat confruntării cu materia sau care sunt încă premature.

Mărturisesc că mu înţeleg.

Am să-ţi explic îndată. Mai înainte însă te voi preveni că himerele sunt de două feluri: caricaturi şi canoane. Astfel Polifem, cel atât de cântat de poeţi, este o caricatură, aşadar o încărcare a naturii. Anticii erau fertili în asemenea născociri. Herodot semnalează în Sciţia pe arimaspi, oameni cu un singur ochi, pe aegipozi, oameni cu picior de capră. Strabon, citind după alţii, pomeneşte de sternophthalmi, ceea ce ar însemna oameni cu ochiul în piept, de megaloicephali, de cynocephali etc. Caricaturile acestea sunt nişte hibrizi, monştri cu speţa nedefinită.

Visează oare umanitatea aşa de bolnăvicios?

Visează” nu e bine zis. In sens mai metafizic aceste forme sunt reale, adică posibile. Din când în oînd natura ne oferă câte un specimen teratologic inedit, îngrozind şi pe cel mai îndrăzneţ fantast. Visul nostru se pare a nu fi decât o răsfoire prinitr-o imaginaţie mai mult ori mai puţin conştientă a produselor imaginaţiei oarbe a naturii. Creaţia, spre a vorbi ca Schelling, începe demenţial. Viaţa noastră intelectuală, în general, rezultă din frenaţiunea unor procese dezordonate. O astfel de frenaţie se constată şi în natură. Un făt cu picioare de broască nu rezistă.

Visul nostru caricatural are această menire de a ne face să depăşim aspectul fix al naturii şi să intuim procesul ei oniric.

Înţeleg noţiunea de caricatură. Ce este însă canonul?

Visând un om cu un singur ochi în frunte, poetul a memorat o formă imaginară a naturii distrusă în faşă. Trebuie să adaug că monstruozitatea e foarte adeseori o chestiune de orizont uman. Astfel fauna marină are înfăţişare teratologică câteodată. Calcanul cu aniîndoi ochii pe o singură pante ne surprinde, eu ‘toate că această deplasare este o formă de adaptare. Calcanului îi trebuiesc ochii spre a privi în sus, lipit ea o piatră de fund. Canonul se naşte când sforţarea fanteziei noastre se face în direcţia cealaltă a corectării formelor, prin frenaţie. Există o selecţie estetică, aşa cum se vorbeşte de o selecţie naturală. Totuşi în poezie nu-l vorba de o simplă cenzură, fiindcă în acest caz ne-am satisface cu platitudinile faunei şi florei. Calul şi palmierul ar fi ultimul euvânt. Canonul reprezintă forma ideală către care voim să se îndrepte natura şi este un produs al fantaziei care compară, simplifică şi coordonează elementele existente. Canonul poate fi şi el un hibrid, în momentul actual al istoriei naturii, în anticiparea poetică el e o realitate.

Aş voi un exemplu.

Centaurul. Este o eroare a socoti că el înseamnă o simplă reminiscenţă livrescă de mitologie. Poeţii îl evocă cu o necontenită simpatie, erezând în realitatea lui ideală. Nici un poet n-ar fi surprins să găsească pe ţărmul mării, tolăniţi ori alergând prin spumă, câţiva centauri. Imaginea a ieşit din nevoia de a reuni însuşirile a două speţe deosebite. Partea omenească a centaurului reprezintă un bărbat înţelept şi maiestos, în nici un caz o brută. Chiron, fiul lui Saturn şi al nimfei Philina, a fost preceptorul lui Achille. Ideea plastică de centaur trebuie să fi ieşit din faptul de a se fi admirat în Tesalia întâii oameni eeveştri. Monumentul ecvestru al lui Coleoni de Verrocohio e indivizibil. Călăreţul dat jos nu mai are nici un prestigiu. Din sentimentul de autoritate fizică pe care îl capătă omul în simbioză cu calul a ieşit centaurul, care simplifică natura eliminând capul calului şi dăruind omului patru superbe picioare. Partea umană capătă astfel libertate şi adesea centaurul în fugă este reprezentat înoordându-şi arcul, ceea ce n-ar putea face omul alergând.

În centaur, cum văd, ni se oferă o simbioză a două speţe terestre. Alte combinaţii nu sunt cu putinţă?

Dar cum nu? Mitologia ni le dă. De pildă Nereidele. Visul colectiv nu contrazice în nici un fel imaginaţia însăşi a naturii. Fiecare ştie că mamiferele acvatice, cum este delfinul, nemaâavând nevoie de braţe şi le schimbă în vâsle şi coadă, luând formă de peşti. Cu toate acestea le rămâne toată profunzimea anatomică şi morală. De ce omul care mişcă picioarele înotând n-ar suferi o schimbare asemănătoare? Simetria cere ca omul să păstreze două membre inferioare şi atunci acestea se prefac în nişte cozi cu ceva de peşte şi ceva de reptilă, care se pot, la ieşirea pe uscat, răsuci în spirale, refăcând cu amplificare gestul graţios al şederii în genunchi.

Îmi mai rămâne să întreb care este himera combi-nând omul cu fiinţa aeriană.

Dar bineînţeles îngerul. Nu se poate lua de la pasăre decât aripile şi ele mărite şi stilizate. Unii, când e vorba de copii, de Amor, spre exemplu, aplică şi nişte aripi de flutur. Arhanghelul este însă teribil şi fiind cu spada în mână n-ar suferi un ornament aşa de fragil. Este de observat că aripile mu suprimă mâinile. Mina este un organ foarte expresiv, ea se întinde patetic către cer, are o viaţă morală aproape independentă, încât la înger aripile se adaugă, deşi la pasăre ele sunt mâinile înseşi. Se produce un fenomen invers. Vulturul, punându-şi toată energia musculară în aripi, transferă munca de apucare în gheare, care se fac ca nişte cleşte. Dacă aripile îngerului ar desfiinţa mâinile, s-ar da o importanţă exagerată picio-relor, care ar trebui să fie măcar solide. Însă dimpotrivă, picioarele îngerului se diafanizează şi Beato Angelico le ascunde sub faldurii veşmântului, toată gravitatea adunân-du-se în aripi. Îngerul ţine în mâini crinul, potirul, cu neputinţă deci a desfiinţa nişte membre cu gesturi spirituale. Mărimea aripilor este determinată şi de impresia de solemnitate pe oare ele o sugeră. Aripile sunt în sens aerian ceea ce sunt picioarele oaivaline la centaur. Când imaginaţia mitologică a voit să găsească numai forma unui curier uman repede, l-a închipuit pe Hermes, care e întraripat numai la picioare. În himerele pe care le-lam amintit tendinţa este de a atinge un canon de frumuseţe spirituală. Sunt cazuri în oare se depăşeşte această ţintă, ajungându-se la un fel de monstru car-e totuşi nu e o caricatură. Pegasul, grifonul sunt simbioze de animale, fără nimic uman, totuşi ele inculcă stări superioare. Pegasul e un cal cu aripi şi e simbol al inspiraţiei, griful e un leu cu aripi şi cu cap de vultur şi e solemn ca leul şi trist ca pasărea de pradă. Sfinxul are corp de leu şi cap de om şi este o hieroglifă a Soarelui. Inteligenţa se uneşte ou forţa teribilă.