XI. MOBILELE.

Mi se pare, domnule profesor, că poeţii eîntă prea mult natura şi prea puţin interiorul casei. Pentru mine mobilele odăii sunt tot atât de poetice ca şi teiul ori salcia.

Nu zic altfel. Voi observa totuşi că nu înţeleg de ce spui că poeţii ciută „prea mult” natura, ca şi când un poet e îndatorat a oînita natura cu anume măsură.

Dar bine, domnule profesor, există oare poet care să nu fi ridicat imnuri pădurilor, apelor, munţilor?

Vreau să ştiu ce înţelegeţi prin natură şi prir interior.

Natura este natura, o operă străină de voinţa noastră în mijlocul căreia ne trezim, în fine ceva opus ideii de civilizaţie. Interiorul e micul nostru cerc de obiecte fabricate, vorbind mai intim despre noi.

Faci o eroare. Există oare o natură naturală de oare să ne simţim complet sltrăini? Du-te pe câmp. Lanurile fac nişte pete geometrice, imposibile în stare de natură, căci griul nu creşte masiv dacă nu e cultivat şi ferit. Prin efectul arăturii şi al diviziunii proprietăţii, straturile întocmesc un desen care în Ardeal pare o adevărată ţesătură. Pădurile nu cresc nici ele în voia lor, iau margini, cărări şi anume unitate de esenţă, provocată. De asemeni drumurile, şoselele, canalele, căile ferate, casele, curţile, livezile, culturile sistematice dau regularitate solului, încât privite de sus din avion ele par şi sunt efect al artificiului, în Occident oraşele se întind departe către sate, care sunt adevărate orăşele, iar şoselele sânlt aşa de fortificate cu case că par prelungiri ale cetăţii. In ţări ca Belgia şi Olanda, structura citadină e generalizată şi toată ţara e un vast oraş. Scoate toate monumentele, drumurile, apeductele, grădinile din Italia şi vezi ce mai rămâne. Dar poţi oare să le scoţi? În gestul de a le anula noi stricăm o ordine şi o înlocuim cu alta artificial „sălbatică”. Aşa au apărut „grădinile engleze”, ca un protest la „grădinile italiene şi franceze”. În acest sens, într-adevăr, poeţii cântă frecvent peisajul sălbatic. Sub raport corporal vezi foarte bine că noi ne înveşmântăm, recurgem, la artificializare. Chiar şi în nuditate ne dăm un stil, nu numai prin îngrijirea părului, a unghiilor, însă prin gest, prin mers, prin salut. Omul gal. de tip antic, e mai puţin natural decât omul îmbrăcat. S-ar spune că modelele noastre sunt statuile. Într-un cuvânt, natura omului e artificiul. Chiar când nu corectăm natura indiferentă, suntem atenţi la ceea oe pare fabricat şi fără îndoială soarele şi luna ne plac fiindcă sunt geometrice şi fac impresia a fi fost fabricate de un om primordial. Ideea dumitale de interior prin raport la natură e combătută şi de filosofi şi de esteticieni, în spiritul lui Hegel, eu nu recunosc, de pildă, decât interior, un interior interior şi un interior exterior, adică unul până la uşă sau poartă şi altul ispre orizont. Limita totuşi e greu de stabilit. De vreme ce nimic nu are rost în poezie dacă nu e expresia biografiei mele, tot ce intră în poem e „interior”.

Am înţeles punctul d-voastră de vedere şi, evident, îl recunosc valabil. Era însă vorba de mobile şi socotesc că ceea ce depăşeşte pereţii camerei mele nu mai este „intim”.

Ai şi n-ai dreptate. E chestiune de conştiinţă. Sunt ţări în care indivizii trăiesc prea puţin în casă şi mai mult în oraş, ca grecii antici. Aceştia, îndată ce intrau pe porţile cetăţii, se simţeau acasă. Pentru veneţian piaţa San Marco e un salon (expresia e a lui Napoleon), francezul se simte bine lângă coloana Vendôme. Într-un euvânt, casa e un element parţial dintr-un apartament mai vast. În -fine, să nu lungim lucrurile. Am convenit că şi mobilele, pe lângă copaci, coloane, piramide (fiindcă am înlăturat noţiunea de natură pură), sunt poetice şi lucrul e firesc, de vreme ce mobilele stau în apropierea noastră, martore la evenimentele vieţii. Mă îndoiesc că poezia mobilelor vine din calitatea lor de documente sufleteşti. La Eminescu, precum ştii, lipseşte mobilierul constituit, arheologic. Cu o masă albă de brad nu se organizează un interior. Şi cu toate acestea ce atmosferă: Cu perdelele lăsate Şed la masa mea de brad, Focul pâlpâie în sobă, Iară eu pe gânduri cad.

Cum vă explicaţi fenomenul?

Foarte simplu. Masa e patrupedă, aparţine deci faunei domiciliului. Sunt câteva divinităţi tutelare ale casei care au căpătat de mult în subconştientul nostru calitate animală. Scaunul reprezintă un cal simplificat. Sub forma de fotoliu, stând în salon, locul muzeal al casei, se bucură de o mare favoare la lirici. De pildă, Rodenbach: Fauteuils démodés, vieux amis, Où l’on nous couchait endormis, Fauteuils démodés, vieux amis, Avec leurs étoffes fannées.

Meubles familiarisés Par une irrtmruaible atitude Mettant des charmes d’habitude Dans les salons tranquillisés.

Ceea ce spuneţi e foarte curios.

Da, cu toate astea animismul acesta e aşa de normal încât basmul a reportat asupra mobilierului toate caracterele animale. Mobilele cad însărcinate. Astfel Basile, un povestitor napoletan, ne vorbeşte în ho cunto de li cimti de efectele inimii de balaur fripte. La fumul ei se simţi grea bucătăreasa şi dădură semne de gravitate „tutte îi miobele de la casa”. După câteva zile de sarcină, patul născu un pătuoel, dulapul un serinişor, scaunele făcură scăunaşe, masa fată o mesuţă şi oala o ulcică.

Dar care sunt mobilele cele mai semnificative?

Cele elementare, constituind ca să zic aşa punctele cardinale ale vieţii diurne. Astfel în primul rând uşa, simbol al graniţei între viaţa intimă şi restul lumii, registrul existenţei. Pe ea intră Melancolia căreia Charles d’Orléans îi trânteşte uşa în obraz: Fermez-lui l’huis au visage, Mon coeur, à Mélancolie. Gardez qu’elle n’entre mie, Pour gâter notre ménage.

Uneori ajunge numai clanţa, limbă vie, care înregistrează intrările şi ieşirile: Câteodată, prea arare. A târziu când arde lampa. Inima din loc îmi. Sare Când aud că sună cleampa.

Găsim ceva asemănător şi la Schiller: Hör’ ich das Pförtchen nicht gehen’ Hat nicht der Riegel geklirrt? Nein, es war des Windes Wehen Der durch diese Pappeln schwirrt.

Permiteţi-mi să citez ceva asemănător din Francis James: Quand donc viendra le jour où, poussant le loquet de la porte d’entrée qui rêve sous le cèdre, sa main fera faillir sur les dalles usées totut ce que sa présence amène de lumière?

O mobilă capitală este oglinda. Fiind un cristal major şi un lac îngheţat, combină efecte geometrice de lumină cu sentimentul lui Narcis. În acelaşi timp e o mobilă a interiorului feminin, un implacabil registru de stare civilă, trist pentru bătrână, profetic pentru tânără. Mallarmé: O Miroir! Eau froide par l’ennui dans ton caidre gelée Que de fois et pendant les heures désolée Des songes et cherchant mes souvenirs qui sont Comme des feuilles sous la glace au trou profond.

Să nu uit de asemeni scrinul, care este arhiva familiei, conţinând rochia de nuntă, veşmântul de moarte, hainele copiilor care au rămas mici etc.

În general am înţeles că sunt mai poetice câteva obiecte simple, nobile: masă, fotoliu, oglindă, clanţă.

Nu te pripi. In privinţa asta nu-ţi pot garanta nimic, căci poeţii sunt foarte paradoxali. Printre aspectele domestice ei aleg adesea pe cele mai umile. Bucătăria, poate prin faptul, de a fi locul vetrei, centrul familiei, se bucură de o atenţie nebănuită şi Francis Jammes, din care mi-ai citat, îşi închipuie că morţii lui se vor ridica la ceruri împreună cu bucătăria şi pisica: Le chat noir, quel est-ll dans la noire cuisine? La girofflée sanglante au perron en ruine comment est-elle donc dans la Cité divine?

Giovanni Pascoli cântă tigaia care sfârâie pe foc într-o poezie foarte serioasă notând sfintele bucurii duminicale după întoarcerea de la biserică: Domenica! Îi di che a mattina sorride e sospira al tramonto!

Che ha quella teglia în cucina?

Che brontola brontola brontola.

E fuori un frastuono di giuoco, per casa un sentore di spigo. Che ha quella pentola al fuoco? Che sfrigola sfrigola sfrigola.

Carnea care sfârâie în tigaie să fie oare poetică?

Mai cu seamă.