IV. Creangă institutor

Titu Maiorescu n-avea decât 22 de ani când, la 4 decembrie 1862, sosea la Iaşi ca profesor la Universitate şi director al Liceului Naţional.

Acest tânăr cu studii temeinice în străinătate avea de pe atunci fizionomia care stârneşte cultul şi ura. Elegant în redingota lui neagră, cu acelaşi barbişon ce-l dă o vârstă abstractă, eternă, cu o privire calmă, sociabilă, dar pe deasupra veacului, Maiorescu este chiar de la început exponentul profesorimii culte de purtări aulice, care înlocuieşte vechea clasă boierească. Este rece şi totuşi fratern, are toate darurile căpeteniei. Activitatea lui la Iaşi a trebuit să fie la început aşa de absorbitoare şi de frenetică, încât în aceşti ani el n-a făcut nici o însemnare zilnică, aşa cum obişnuia. Reputaţia lui fu deopotrivă mare în sfera conducătoare şi în public. Când Odobescu se hotărî să reorganizeze şcoala preparandală, se gândi deci, în chip firesc, la Titu Maiorescu. Şcoala preparandală era un fel de institut, premergător şcolii normale, care-şi propunea să dea oarecare pregătire pedagogică viitorilor dascăli. Instituţia mersese prost sub Velini şi fiindcă cursiştii n-aveau nici măcar patru clase primare, dar şi din lipsa de program serios şi profesori pregătiţi. Profesorii vremii nu predau, ci propuneau cărţi şi cutare învăţător nu putea pune note şcolarilor la biografiile domnilor români pentru că „elevii n-au avut pe ce să înveţe” (179).

Cursul era numai de un an şi se preda pedagogia de către un profesor care n-o ştia unor ascultători care n-o înţelegeau şi ştiinţele naturale, după clasificările lui Linne. Director, administrator, profesor de cele două materii şi autor didactic era acelaşi obscur Velini. Titu Maiorescu e înspăimântat şi nu se sfieşte să-şi spună neted impresia: „Cine 74 G. Călinescu a cunoscut institutul preparandal de mai înainte ştie că, departe de a exagera, noi n-am marcat încă destul înjosirea nivelei de cultură camciadală pe care se aflau acei iluminatori ai poporului român”. Tânărul profesor examinase, ca membru al comitetului de inspecţie şcolară, în 1863, un candidat la postul de învăţător şi acesta, întrebat ce fel de V este acela cu care scrie verde (scrisese cu majusculă), dacă e mare sau mic, răspunsese că e „de mijloc” (125).

În aşteptarea candidaţilor, care erau puţini în toamnă, Maiorescu găsi cu cale a face numaidecât o călătorie la Berlin, spre a se informa asupra organizării şcolilor de acest soi în Occident şi a da o rânduială institutului, unde nu găsise nici un program stabilit. Examinând însă realitatea, care se compunea din candidaţi cu câteva clase primare, abia ştiind să scrie şi să citească, Maiorescu se încredinţă că organizarea şcolilor din Franţa şi Prusia era „excelentă pentru state civilizate, cum sunt Prusia şi Franţa, dar imposibilă pentru treapta de cultură semibarbară a societăţii noastre”. De aceea, „despreţuind din adâncul inimei toate programele teoretice, care pe hârtie sunt frumoase, dar în realitate se produc numai ca nişte caricaturi din ţeri străine”, crezu de datoria lui „a încerca mai întâi în practică un mod de învăţământ adaptat la şcoalele noastre şi a propune numai după experienţa completă câştigată din cursul de doi ani ceea ce va fi aflat că este bun pentru învăţământul primar şi că se va putea înrădăcina în poporul nostru” La 8 ianuarie 1864 cursurile „Institutului pedagogic de la Trisfetite din Iaşi” se deschid cu următorul program: Titu Maiorescu preda principii de educaţie şi mai ales de instrucţie, cu privire deosebită la metodele atât generale, cât şi speciale, trei ore pe săptămână, metodica gramaticii române, adică gramatica elementară, cu instrucţii pedagogice la tot pasul despre modul cel mai raţional de a explica şcolarilor, trei ore pe săptămână. Theodor Burada preda muzica vocală. Afară de aceasta preparanzii mai fură obligaţi să asculte un curs de psihologie populară de trei ori pe săptămână, pe care-l ţinea tot Maiorescu şi la care nu erau îndatoraţi a depune examen. Simplu Ion Creangă (Viaţa şi opera) era programul, dar pentru nişte feciori de ţăran de soiul lui Trăsnea el era destul de greu şi Creangă ar fi mărturisit că la început nu prea înţelegea bine (217). A trebuit răbdare multă din partea lui Maiorescu şi limpeziciunea ce-l era caracteristică pentru a introduce pe nişte absolvenţi de şcoală primară în tainele psihologiei şi ale pedagogiei.

De fapt, preparanzii n-aveau ştiinţă mulţumitoare de carte şi nu ştiau să se exprime cum trebuie şi silinţa directorului merse mai ales în această direcţie. Institutul, căruia Maiorescu îi propunea numele de „Şcoala normală Vasiliană de la Trei Ierarhi din Iaşi”, se afla în ograda vestitei biserici din Strada Mare. O zveltă clopotniţă cu ceas se afla atunci în poartă, semănând cu turnul Goliei, având adică boltă jos, două înalte rânduri sprijinite pe falşi pilaştri şi false coloane, în sfârşit, un al treilea rând mai scurt, acoperit cu o căciulă de tablă în stil baroc lipovenesc. La dreapta clopotniţei, cum intrai din stradă, era internatul şcolii pentru cei care veneau din provincie şi a cărui mobilă se compunea sub Velini din paturi de fier, cu saltele de paie, mese de tei de un cot pătrat, scaune fără spătare, şfeşnic de alamă şi patru lighene de lut cu ibricele lor. In acest internat rustic Creangă n-a stat, el, care avea locuinţă şi nevastă. In ograda bisericii se afla totodată şi şcoala primară de la Trei Ierarhi, a cărei clasă I avea trei secţiuni.

Maiorescu găsi nimerit să-şi facă din ea o şcoală de aplicaţie şi astfel preparanzii, spre a se deprinde cu predarea, fură însărcinaţi să ţină disciplina şcolarilor în cele şase clase şi să asiste la lecţii. Deosebit de aceasta, spre a-l deda la scris şi la limpedea exprimare, directorul obligă pe preparanzi să redacteze acasă observările pedagogice făcute la curs asupra regulilor gramaticale. Directorul lua apoi aceste compuneri, le critica sub raportul stilului şi al ortografiei şi le înapoia îndreptate. El stăruia asupra bunei gândiri, a ordinii în caiet, a ortografiei. Ca să deprindă pe viitorii învăţători cu buna citire şi cu analizarea pe loc a ortografiei, directorul le făcea o oră pe săptămână dictando la tablă şi-l punea să recite fabule. Astfel a urmat până-n vară Creangă, fiind şcolar în zilele de lucru şi slujitor al bisericii duminica. Invăţământul lui Maiorescu se potrivea cu firea lui şi trebuie săG. Călinescu i fi produs entuziasm. Creangă ţinea la limpeziciune şi la simplitate şi se văieta la toată lumea că e greu de cap şi nu-nţelege. Insă lucrurile elementare el le înţelegea prea bine şi în fundul sufletului său ţărănesc era plin de mulţumire. Ca toţi oamenii cu capul sănătos, însă lipsit de complexitate, el e înclinat să vadă „bezmeticeală” acolo unde mintea sa nu pătrunde. Incât Maiorescu îi va fi produs încântare nu prin ştiinţa pe care nu găsea cu cale s-o dezvăluie, ci prin popularizările sale, prin arta de a trata probleme înalte pe înţelesul tuturor. De fapt, Maiorescu nu se putea înşela asupra adevărului că tratând o ştiinţă pe înţelesul nepregătiţilor înseamnă a renunţa la ea. Insă el făcea cu preparanzii o bună şcoală primară, cu citire, scriere, compunere, analiză gramaticală, ceea ce se cerea deocamdată într-o ţară „semibarbară şi camciadală”, sub titlurile pompoase de pedagogie şi stilistică. Creangă, încântat, văzând că înţelege, căpătă încredinţarea că putea şi el pricepe pedagogia, psihologia şi alte subtilităţi, crezute numai de mintea boierilor. O prezumţie savuroasă cuprinde de aici încolo pe diacon, care se crede foarte deştept şi capabil să străbată repede, sănătos, o chestiune şi când voieşte să insinueze că un autor e zăpăcit simulează cu umor şi viclenie propria lui prostie, în care nu crede o clipă. Maiorescu n-a făcut, nici vorbă, din Creangă un om cult, dar în lucrurile la măsura lui, i-a dat încrederea în valoarea expresiei netede şi i-a confirmat bănuiala veche că autorii manualelor şcolare, precum Măcărescu, erau nişte pedanţi încâlciţi. Directorul a ştiut să-l oprească pe preparanzi la scriere şi citire şi să nu-l atragă în aventuri nepotrivite pentru vârsta lor. Judecând după stilul din cereri şi polemici, Creangă, căzut la 28 de ani pe panta erudiţiei, ar fi devenit un Caţavencu moldav. In scopul de a folosi şi învăţătorilor doritori de îndrumare pedagogică, tânărul profesor ţinu cursul de pedagogie în ore libere de clasă (203). La 6 sau la 7 mai 1864, institutorul Beiu fiind mutat la Bucureşti, se încredinţă suplinirea clasei I, secţia a II-a de la şcoala Trei Ierarhilor lui Creangă, probabil cu recomandarea lui Maiorescu însuşi, al cărui elev eminent era, prin deşteptăciunea lui naturală şi prin faptul că avea mai multă carte decât ceilalţi (60).

Ion Creangă (Viaţa şi opera) Creangă declară a fi început institutoratul la 7 mai, dar în condica de prezenţă semnătura lui e din 6 mai (224). In sinea lui, Creangă fu foarte vesel, fiindcă în iunie 1864, când va fi luat întâia leafă, simţinduse tare, părăsi casa socrului şi merse la Bărboiu, unde preferă a sluji fără leafă, numai pentru locuinţă. De acum încolo, fiind slobod şi cu rostul său, nu se va mai întoarce la Patruzeci de Sfinţi, de unde putem deduce că neînţelegerile conjugale trebuie să fi fost acum în toi. La 19 iunie şi 1 iulie 1864 se ţinu examen solemn înaintea comitetului de inspecţie şi a înalt presfinţitului locotenent de mitropolit Calinic Miclescu. Creangă iese întâiul la examen şi la 29 iunie, la Palatul administrativ, i se înmânează premiul I în faţa aceluiaşi Calinic, a lui Florian Aaron, delegat al ministerului şi a altor oficiali şi curioşi. Printre cei cinci premianţi nu este Gh. Ienăchescu, colegul de bancă, dovadă că n-avea un cap strălucit (9). Creangă se înscrie fireşte şi în anul al doilea al şcolii normale, urmând a fi institutor la Trei Ierarhi şi de astă dată la clasa I, secţia a II-a. Cursurile încep la 15 septembrie şi Creangă face în prima lecţie lectură şi numărare (224). Peste zece zile, la 25 septembrie 1864, se deschide şi şcoala preparandală (180). Acum se predă metoda de scriere şi citire, metodica aritmeticii pentru şcoala primară, se fac compuneri în scris şi exercitări de cor şi cântece populare române, dar mai ales se apasă asupra laturii practice, întrucât preparanzii sunt obligaţi să facă un curs practic şi să predea gratuit gramatica română în clasa a II-a a tuturor şcolilor primare de băieţi din Iaşi (9). Se pare că Maiorescu intervenise la minister pentru numirea celor mai buni preparanzi din anul I în învăţământ, spre a încuraja pe ceilalţi.

O listă a preparanzilor fusese înaintată de director ministerului (180).

Astfel s-ar lămuri cum Creangă este numit de minister institutor la clasa I, secţia a II-a a şcolii primare Trei Ierarhi cu un decret domnesc din 2 noiembrie 1864, comunicat la 5 noiembrie, care însă îi recunoştea ca dată a intrării în funcţiune ziua de 7 mai 1864 (60). Salariul proaspătului institutor este de 166 lei, 60 bani lunar. Creangă ar fi povestit mai târziu că Maiorescu însuşi, în stare, ce-l dreptul, de a face gesturi care emulează, i-ar fi dat chiar la curs decretul de numire şi că diaconul, 78 G. Călinescu mişcat şi ruşinat, nu fu în stare să scoată o vorbă de mulţumire, ci numai se repezi să sărute mâna binefăcătorului. Maiorescu, zădărnicind gestul umilitor, strânse mâna diaconului cu vreo patru ani mai vârstnic şi-l zise:

Las’, du-te de fă şcoală cu copiii, dar vezi să-l faci să te iubească: să fii drept cu dânşii!» (217).

Lucru ciudat, un Ion Creangă solicita la 29 decembrie 1864 comitetului de instrucţie publică să-l prenumere „printre” concurenţii clasei „anteiu” de la Bolgrad. Insă trebuie să fie Ion, fiul lui Gheorghe Creangă (236).

Prea bogat nu era diaconul, care avea nevastă şi copil de patru ani de hrănit. Se ajuta însă cu locuinţa de la Bărboiu, unde nu primea altă remuneraţie. Iată însă că postul de diacon se suprimă şi Creangă este alungat la Sf. Gheorghe 1865 din locuinţă. Unul din cântăreţii bisericii îi aruncă lucrurile afară din casă, fără altă discuţie, semn că la Bărboiu diaconul nu se bucura de prea multă dragoste.

Nici la socru nu se putea înapoia din pricina gâlcevii, căci nu s-ar explica altfel disperarea cu care Creangă cere mitropolitului, „cu lacrămi”, să se milostivească a-l îngădui măcar până la finele cursului început la şcoala normală (194). Acest amănunt din cerere arată la diacon o aplecare la patetic şi uşoara mistificaţie ce se va regăsi în toate hârtiile lui către autorităţi. Sfârşirea cursului era indiferentă în cauză, de vreme ce Creangă fusese numit de câteva luni institutor cu leafă, nemaiavând de aşteptat de la şcoala normală decât o diplomă, iar nicidecum o îndreptare a stării materiale. Se poate bănui că preoţii şi diaconii erau invidioşi pe aceşti clerici cu două slujbe, dintre care una laică şi că, deci, căutau a le face mizerii. Dacă totuşi un Gh.

Ienăchescu, preot şi el şi institutor, n-a suferit prigonire, asta se datoreşte firii lui linguşitoare. Creangă îşi găseşte, din fericire, numaidecât un loc la biserica Pantelimon, unde se va fi dus să se plângă de mârşăvenia Bărboienilor, biserica sus-numită fiind ceva mai sus de Bărboiu, pe strada Cucu. Aici a rămas de la Sf. Gheorghe până la Sf. Dumitru, luând pe tot acest timp drept leafă lei 600. De la Sf.

Ion Creangă (Viaţa şi opera) Dumitru, apărând la biserica Pantelimon alt diacon, urmează că diaconul nostru pleacă şi de aici. Nu însă în starea de a rămâne pe drumuri. Sărăcia este o noţiune foarte relativă şi pentru feciorul de ţăran care dormise împreună cu alte vreo opt fiinţe într-un bordei de o singură încăpere, leafa de învăţător, la care se adăuga oarecare câştig din diaconie, nu era un lucru prost. Era şi el, ca orice institutor, un om cu viaţa asigurată, în forma moderată în care o înţelegea. Dimpotrivă, premierea la şcoala normală, diaconia şi institutoratul în Iaşi însemnau pentru feciorul lui Ştefan a Petrei din Humuleşti izbânda negândită. De aceea în toată această epocă el e un om vesel, fără astâmpăr, muşcător şi chiar colţos, plin de sentimentul valorii sale.

Creangă este acum un moş Ion Roată tânăr, încredinţat că are un rol de jucat în viaţa noului stat, bănuielnic împotriva boierilor, un om care se face „a nu pricepe” şi-şi însuşeşte vorbele mojic, ghiorlan şi dobitoc cu o umilinţă falsă, în care se ascunde ironia şi încredinţarea că numai el, ca ţăran, e deştept. Era, după amintirea contemporanilor, „un tânăr zdravăn, bălan, cu obrajii rumeni şi ochi scânteietori, iar hainele preoţeşti, cele de şieac cafeniu, ce le purta, îl arăta nalt şi chipeş” (23). In anul al doilea de şcoală normală Creangă nu mai avu decât şase colegi, printre care şi Gh. Ienăchescu, deoarece preparanzii ceilalţi, fiind numiţi învăţători pe la ţară, nu mai putură şi desigur nici nu mai vrură să urmeze aşa de înaltele pentru ei învăţături. Maiorescu sporise numărul profesorilor, dar el însuşi fusese suspendat din noiembrie 1864 până în mai 1865 pentru învinuiri ridicole. Această epocă este de altfel caracterizată printr-o persecutare din motive politice a celor mai de seamă oameni de cultură, cărora legile nu le dau încă nici o stabilitate. Maiorescu, Eminescu, Creangă sunt victimele cele mai ilustre ale unei mentalităţi nefericite. Maiorescu nu fusese deci în măsură de a ţine întregul lui curs pedagogic. In schimb, Ion Bumbăcilă făcu până în ianuarie lecţii de ştiinţe naturale şi aritmetică, urmat apoi de Ştefan Possescu. Un Soueris, maestru de scrimă, dădu lecţii de gimnastică şi Ştefan Vasilian predă muzica în locul lui Burada (179). Clasa se închise la 6 iunie 1865 (18), Creangă ieşind 80 G. Călinescu în ordinea clasificaţiei iarăşi întâiul (179) în urma exemenului general ţinut în ziua de 10 iunie. Intrebările la care fusese supus priveau materii variate, precum religia, pedagogia, gramatica română, aritmetica, cosmografia, fizica, muzica vocală, caligrafia. La toate diaconul fu găsit eminent şi tot eminente îi fură socotite aptitudinea pedagogică şi purtarea. Atestatul, semnat de Titu Maiorescu, îi fu eliberat abia la 15/27 iunie 1866 când se aprobă de către minister formularul propus de director (181). La 10 iunie 1865, Creangă putea dar să se simtă liniştit. Avea o slujbă care-l plăcea şi cele mai înalte titluri trebuitoare pentru ea. Pentru greutăţile lui familiale, leafa singură de institutor nu era deajuns. Nevasta era tânără, orăşeancă, într-o urbe unde se făcea pe atunci încă mult lux. Rudele lui Creangă ar fi socotit-o leneşă şi uşuratică (234), deşi pentru nişte ţărănci trudite dintr-un sat în care femeia e de dimineaţa până-n noaptea la treburi, o fată de la oraş nu e niciodată vrednică atâta vreme cât nu toarce, nu ţese şi nu face alivenci în cuptor. Creangă însuşi foarte humuleştean şi ţinând tare mult la rudele lui, nu putea să-şi iubească nevasta de oraş ori să se poarte cu ea în chipul cuvenit. Ideile lui sunt „sănătoase”: nevasta trebuie să vadă de casă, să crească copilul, să stea deoparte. Inflăcărat de pedagogia lui Maiorescu, diaconul începe a-şi creşte şi copilul după toate regulile. E iute la mânie, chiar bătăuş la şcoală şi, omul fiind acelaşi pretutindeni, putem ghici că orăşeniile Ilenei i-au displăcut.

În vara anului 1865 pare să se fi petrecut un lucru de natură să strice liniştea în casă. Acum Smaranda e moartă şi ea, nu se ştie dacă în chiar acest an sau mai înainte. Creangă se simte îndatorat să-şi ocrotească familia. Cererea de acte de naştere pentru Teodor, Ileana şi Zahei (190) dă a înţelege că pe aceştia îi luase cu el la Iaşi, să-l crească şi să-l împingă în viaţă. Zahei era flăcău de vreo 22 de ani şişi va fi făcut vreun rost mai repede, Ileana avea numai şapte ani şi Teodor vreo nouă, deci trebuiau ţinuţi în casă. Faptul că Zahei se va aşeza la Iaşi, iar Ileana va sta ca tânără fată tot pe lângă frate-său, îmbrăcând veşminte orăşeneşti, e un semn că au fost aduşi încă de copii la oraş. De-au stat întruna în casa lui Creangă, sau numai din Ion Creangă (Viaţa şi opera) când în când, atât ajunge ca să ne închipuim că diaconiţa putea să se cam plictisească de rubedeniile bărbatului. Cum Creangă trimite câteodată pe un C. Creangă să-l suplinească, înseamnă că la el acasă era un fel de metoc al Humuleştilor. Acum, dacă diaconiţa făcea vreo strâmbătură oricât de mică, ori nu arăta destulă căldură, Creangă, om de ţară, se putea simţi atins în „ţărănia” lui. Plecând şi de la Sf.

Pantelimon, diaconul stătu şi sluji câteva luni nu se ştie pe unde. Contemporanii zic că ar fi slujit o dată şi la Galata (6), lucru pe care, săvârşindu-l, l-a făcut mai degrabă acum. La 27 ianuarie 1866, reînfiinţându-se iar postul de diacon la Bărboiu, Creangă îl cere cu tot respectul înaltpreasfinţitului stăpân, fără să-l capete, fiindcă nu-l voia, se vede, biserica. Atunci cade la învoială cu Isaiia Dioclias Vico-li, egumenul Goliei, să vină diacon la vestita mânăstire în locul diaconului Const. Idriceanu, unde a şi trecut probabil la 14 februarie.

Superiorul făcea cuvenita cerere către Mitropolie la 23 februarie şi nu primea nici un răspuns, semn de neglijenţă ori de ostilitate.

Repetându-se cererea la 28 aprilie, se încuviinţa, în sfârşit, diaconului celui nou statornicirea la Golia de la 14 februarie (194). Dacă ar fi să credem insinuaţiile lui Creangă de mai târziu, buna primire de care se bucură la Golia se datoră împrejurării că nevasta lui plăcuse grozav egumenului ori altui călugăr de pe acolo. Acum Creangă avea din nou locuinţă la una din cele mai mari biserici din Iaşi şi de bună seamă şi leafă. Biserica Golia, ridicată de Vasile Lupu, se află într-o ogradă mare, înconjurată de jur împrejur cu zid de piatră gălbicioasă, ceea ce-l dă înfăţişarea unei fortăreţe. Poarta trece sub o clopotniţă, asemeni de piatră, sprijinită pe doi contraforţi şi semănând cu turnurile Italiei medievale şi ale Bizanţului. Deasupra turnului original se mai ridica atunci o înaltă turlă gotico-romanică, pe cupola căreia era aşezată o lanternă cu terasă ce servea drept post de observaţie pompierilor. La poarta mânăstirii, lângă clopotniţă, era casa apelor, de unde se împărţea „apă bună la cişmelele din oraş” (247) şi care e de forma unei cişmele orientale într-un baroc bizantinizant. Biserica însăşi este un curios şi fericit amestec de Renaştere şi stil oriental, ba chiar puţin moscovit.

G. Călinescu Zidită din blocuri de piatră albă, ea pare la partea de jos, cu pilaştrii şi ferestrele sale cu frontoane, un monument clasic. Acoperişul îi este plin de o vegetaţie exotică de turle cu căciulă joasă de tablă, aşezate pe tambururi încreţite şi pline de minuscule ferestre oarbe. Monumentul e fantastic şi demn totodată şi dă privitorului impresia că un templu grec, încolţind, a crescut mai departe în era bizantină. Ca pe lângă mai toate bisericile mânăstireşti, era şi acolo un mic ţintirim.

Alături însă, despărţit de un gard, se afla spitalul de nebuni, care a făcut din „zidirea sfintei Golii” un loc de celebritatea ospiciului Bed-lam. Aici, într-una din casele din ogradă îşi mută Creangă familia.

Copilul, Constantin, era măricel, de vreo şase ani şi sunt semne că diaconul l-a pus la învăţătură de timpuriu, ca să se vadă ce înseamnă pedagogia. Din anul acesta, nu mai dinainte, pot fi amintirile unui fost şcolar în clasa I, secţia a II-a de la Trisfetite. Creangă se arată la şcoală un dascăl de umoare inegală, hotărât cu orice chip să facă din copii oameni. Metodele lui ţin pe sfert de pedagogia cea nouă, învăţată la şcoala normală şi pe trei sferturi de vechile principii humuleştene ale părintelui Ioan, care îmbia cu colivă şi colaci şi corecta cu Sfântul Nicolai şi calul bălan. Creangă ademeneşte pe copii cu lucruri de mâncare şi cu medalii de pus pe piept. Metoda intuitivă o aplică din bun-simţ, ştiind că poţi pricepe ceea ce nu vezi. El arată copiilor tablouri reprezentând plante şi animale şi ca totul să fie limpede, când vine vorba de nuca de cocos, găseşte cu cale să cumpere două bucăţi, să le pună sub nasul şcolarilor şi să le împartă, pentru ca gustul fructului exotic să le rămână pentru totdeauna în gură (23). Pedepsele sunt date după o scară raţională, începând de la metania cu câte trei cruci, multiplicată cu numărul greşelilor şi sfârşind cu punerea leneşilor în genunchi pe grăunţe scoase din buzunarul anteriului şi cu ruperea liniilor în palma vinovaţilor. Ticăloşilor li se făgăduieşte „o falangă grecească cum n-am mai văzut şi nici n-om mai vedea!” In toane bune fiind, dascălul e glumeţ, dispus a povesti. Elevii sunt scoşi din clasă doi câte doi şi obligaţi a nu rupe rândurile decât departe de şcoală. Creangă nu suferă să i se zică altfel decât „domnul”, dovadă Ion Creangă (Viaţa şi opera) de puţina stimă ce-o avea pentru calitatea-l bisericească. Diaconul luă în gazdă un elev, pe N. A. Bogdan, ai cărui părinţi se mutaseră la ţară şi-l ţinu un an. Trebuie să fi fost prin 1866-1867. Copilul de atunci, a cărui memorie trebuie folosită cu socoteală, îşi aduce aminte că Constantin Creangă era de-o vârstă cu el şi învăţau amândoi în ograda mânăstirii, ori se jucau printre crucile cimitirului. Plini de curiozitate, priveau peste gard spre spitalul de alienaţi. Acasă, diaconul e un părinte înfierbântat de pedagogie, neîmpăcat. Copilul n-are voie a-l zice „tată”, ci „domnule”. Domnul, supărat când odrasla întârzie la masă, o pune în genunchi ori o goneşte de la masă, lăsând-o afară două-trei ceasuri. Aici este toată firea Smarandei, cu pedepsele ei pripite. Desigur că Creangă nu era un bun pedagog în propria lui familie, nepricepând că nu se poate cere simţire aleasă de la copilul faţă de care nu s-a arătat prietenie. Fire mediocră, copilul va deveni în urma asprului tratament un om lipsit de axă morală. Bogdan, copilul găzduit şi-aduce aminte de diaconiţă ca de o femeie tânără, frumoasă, cu glas blajin şi împăciuitor.

O lampă răsturnată aprinse într-o zi rochia Ilenei şi Creangă îşi scoase iute anteriul şi-l aruncă asupra nevestei, pe care o culcă la pământ spre a înăbuşi flăcările. Tânăra soţie se alese cu arsuri dureroase, ceea ce, până la tămăduire, produse multă supărare diaconului.

Existenţa a trebuit să-l pară de acum lui Creangă pe deplin statornicită. Ca diacon putea s-ajungă popă, dar şi fără popie, dacă i s-ar fi urât, ar fi rămas cu rostul institutoratului. Socotindu-se liber, diaconul gândi că se cuvenea de aci înainte să facă şi politică, să contribuie şi la viaţa statului cu acel bun-simţ cu care îşi ducea el propria familie şi clasa. La 11/23 februarie 1866, Alexandru I. Cuza fusese silit să abdice şi în aşteptarea noului domn se instituise o locotenenţă domnească. Spiritele erau în aşteptare, multe cu regretul îndepărtării lui Cuza, dar toate solidare în privinţa trebuinţei de a se aduce un domnitor străin. Totuşi, o mică conspiraţie separatistă şi deci antiunion-lstă se produse la Iaşi, cu oameni ca Moruzi, N. Roznovanu, Teodor Boldur-Lăţescu, N. Ceaur-Aslan şi mitropolitul Calinic Miclescu (124), poreclit, de Isaiia Duhu, Cânilic, om „uşor la minte”, cu vederi înguste 84 G. Călinescu şi porniri de ură. Răscoala izbucni la 3 aprilie şi fu înăbuşită numaidecât de Lascăr Catargiu. La această răscoală se pare a fi luat parte şi Creangă cu Gh. Ienăchescu. Oricât s-ar părea de curios, participarea diaconului la răscoala separatistă e foarte probabilă, întâi prin contagiunea de la mitropolit la clerul subordonat, al doilea prin conştiinţa îngustă a acestor clerici fără orizont politic. O proastă opinie despre munteni este vădită în corespondenţa lui Creangă. Diaconul, ca om de la munte, are silă de tot ce nu e moldovenesc şi iubire de regiune, deci fără îndoială că în schimbarea de regim a văzut o nouă pricină de înstrăinare a ţării. Dealtfel, ieşenii de atunci aveau proaspătă rana mutării capitalei. Mitropolitul Calinic, urmărit de stăpânire, e scăpat de la moarte de cei doi diaconi, care îl ascund în chip grotesc sub un poloboc din pivniţa crâşmei lui Stihi de la Sf. Vineri, dovadă că revoluţia o făceau mai mult bând (6). După potolirea răscoalei şi iertarea nebunului mitropolit de către noul domn Carol I, Creangă începe să facă „politicale” în tabăra aşa-zisei „fracţiuni libere şi independente”.

Este caracteristic că această fracţiune, unită apoi cu partidul liberal, era adânc xenofobă şi antisemită până acolo, încât să împingă guvernul la izgonirea, urmată de complicaţii diplomatice, a unor biete familii evreieşti din Bacău (134). In Moldova marele număr de alogeni a dat prilej de regretabile manifestări şovine, ceea ce explică, fără să scuze, naţionalismul temporar al lui Creangă, care va fi al lui Conta şi, până la un punct rezonabil, motivat de teoria producţiei, al lui Eminescu şi al atâtora, fără deosebire de convingere politică. Printre fracţionişti erau Suciu, Lateş, Micle, Gheorghiu, N. Ionescu, toţi urând bombastic pe „străini” şi „cosmopolitismul” şi arătând în privinţa ideii monarhice o rezervă suspectă. Ca o reacţiune împotriva liberalismului separatist şi cu tendinţe revoluţionare, se constitui societatea „Junimea”, care se declară monarhică, dinastică şi conservatoare, dar se mărginea deocamdată la o activitate strâns culturală. A cunoscut Creangă de aproape pe Maiorescu şi pe junimişti încă de acum? Lucrul nu pare credibil.

Desigur că diaconul îl cunoştea pe Maiorescu de la cursuri şi că Maiorescu însuşi l-ar fi recunoscut văzându-l. Insă un director nu stă să ţină Ion Creangă (Viaţa şi opera) minte pe toţi absolvenţii şcolii lui şi Creangă nu scria acum, ca să intre în altfel de legături cu fostul profesor. In anul acela, 1866, fiind mare luptă electorală pentru alegerea celei dintâi Camere a domnitorului Carol, fracţioniştii se mişcară făcând propagandă la întruniri, unde discuţia se urma în contradictoriu. Maiorescu însuşi, socotit „cosmopolit”, vorbi. Din partea fracţioniştilor cuvântă şi Creangă, „cerând învăţătura elementară, care până astăzi nu este încă destul de bine organizată”. Păru „un părinte tânăr de ani, frumos de figură, blond de păr… bun de gură şi viguros ca o creangă de stejar”. Publicul însă, dezordonat, nu-l da ascultare, cum arată cu intenţie de umor Gazeta de Iaşi, organ junimist: „Când vorbea acesta se înflăcăra auditorul cumplit: toţi perorau deodată. Talentul său oratoric infecta [sic] întreaga adunare, astfel încât, în tot timpul cât avea cuvântul părintele, luau fără autorizaţie cuvântul cu toţii. Nu prea ştiu pentru ce cuvânt, deşi mai că mi-aş explica scopul” (108). Creangă mărturisea însuşi mai târziu: „De la 1866 până la 1872 zicea am făcut şi ceva politicale. In întrunirile de la primărie cine era mai guraliv decât mine, Bută, Damaschin şi Corduneanu? Alegeam şi culegeam la deputaţi şi la membri comunali tot ce era mai bunişor din fracţiune” (6). Cel mai pătimaş de politică dintre junimişti, I. Negruzzi, candidând odată la deputăţie, zări pe Creangă pentru întâia oară vorbind cu un institutor căruia el, Negruzzi, îi făcuse un bine. Candidatul solicită votul cetăţeanului, dar Creangă îi răspunse isteţ în locul solicitatului:

N-are a face una cu alta, domnule Negruzzi, d-ta i-ai făcut un serviciu privat şi aci e vorba de trebi publice. Bate dumneata la alte uşi, noi, oamenii cei mici, votăm pe-ai noştri.

Să ştii, părinte îi răspunse mânios Negruzzi că nu cer nici astăzi şi n-am să cer în veci votul sfinţiei-tale! Dar are să vie o zi când singur ai să mă votezi, fără stăruinţa mea.

Să aşteptăm vremurile acele îi replică ironic diaconul» (167).

Se vede că pentru barba şi părul lui deschis, de un blond-albicios, Negruzzi sau alţii l-au poreclit pe Creangă „popa Smântână”. Acelaşi Negruzzi îi făcea în Electorale portretul ca orator. Întrunirile se ţine-86 G. Călinescu au în Piaţa Primăriei, care se afla pe locul Teatrului Naţional de azi.

Era o clădire ruinată, umedă. Pe o scară îngustă intrai într-o lungă sală cu tavanul scund, cu ferestre sparte şi câteva bănci de-a lungul pereţilor. O masă la un capăt al sălii ceva mai înălţat închipuia tribuna. Patru lumânări într-un lustru şi două în sfeşnicele de pe masă luminau tulbure sala. Prezidentul, pe un jilţ, conducea dezbaterile slujindu-se de un clopoţel. Când vorbea, Creangă îşi împingea potcapul pe ceafă şi-şi sufleca mânecile. Iată toate acestea în stihurile lui Negruzzi (165): Numai piaţa-l a n i m a t ă: oameni mulţi î n s p r e o casă, Care-n mijloc e zidită, î n a i n t e a z ă şi se-ndeasă Şi-n g r ă m a d ă î n s p r e scara cea î n g u s t ă dau n ă v a l ă, V r î n d să intre fiecare cât m a i grabnic sus î n sală.

Lungă, jos î n pod, îngustă, cu ferestrele c r ă p a t e, Cu trei-patru b ă n c i ciuntite de p ă r e t e r ă z e m a t e.

Î n t r – u n unghi e-o sobă n e a g r ă, care, fără de c ă l d u r ă, Numai fum î n loc de p a r ă varsă d i n b ă t r î n a – i g u r ă, Cu un lustru unde-s patru l u m î n ă r i de s p e r m a n ţ e t ă, De la care o l u m i n ă g a l b e n ă e-mprăştietă.

Astfel sala; iar în capăt, pe un loc m a i înălţat, Unde pe o m a s ă d o u ă sfeşnice s-au aşăzat, Stă pe jilţ un o m cu b a r b ă şi p ă r alb şi gravă m i n ă, Ca un sfânt b ă r b o s şi ţ e a p ă n dup-a candelei l u m i n ă.

Î m p r e j u r e vuiet mare, toţi vorbesc şi discutează Şi se mişcă şi se-ndeasă şi se c e a r t ă şi fumează şi d i n toate se c u n o a ş t e că această adunare Are scopul să decidă de a ţării c a u z ă mare.

Căci, alegători cu toţii, acolo s-au adunat Ca să v a d ă o r i pe cine au s-aleagă deputat prezidentul sună Clopoţelul şi-l î n d e a m n ă toţi t ă c e r e să păzească, Căci părintele Smântână acum vrea să le v o r b e a s c ă.

Ion Creangă (Viaţa şi opera) „Fraţilor! Începe-acesta, m î n e c e l e suflecând Şi potcapul ce-l a p a s ă m a i pe ceafă a ş e z î n d, Fraţi iubiţi, eu ştiu desigur că v o i toţi gândiţi ca mine Că-n iubita n o a s t r ă ţ a r ă n-ar fi r ă u să fie bine.

Pentru asta, fără u r ă şi cu g î n d împăcăcios, C u m stă scris în evanghelii c-a zis chiar D o m n u l Cristos, Să fim toţi cu înfrăţire şi ca fraţi să n e – n ţ e l e g e m, Dintre n o i pe cel m a i vrednic deputat ca să-l alegem.

Î n s ă pentru a-l c u n o a ş t e, nu voim a cerceta Vârsta l u i şi meseria, ci de-şi ţine legea sa, C u m stă scris, d a c ă posteşte şi de s-a spovăduit, Dacă d ă de paraclisuri şi se-nchină umilit, Căci t r ă i m ca-n vremi p ă g î n e, oamenii n u m a i sunt buni, N u m a i au credinţa vechie ca o d a t ă la străbuni, Preoţii prea mică leafă au, bisericile toate Chiar î n zi de s ă r b ă t o a r e r ă m î n astăzi d e ş e r t a t e, Discul gol e p î n – î n funduri”. „Ai vorbit destul, p ă r i n t e U n u l c u r m ă d i n m u l ţ i m e părinteştele-ţi cuvinte Sus de pe amvon le spune, aici nu se potrivesc… „ „Taci, creştin fără credinţă şi m ă lasă să sfârşesc Strigă popa cu m î n i e pe un o m vrem a alege C a r e – n t r î n d în Adunare va propune-o n o u ă lege D u p ă care toţi r o m î n i i să se-ntoarcă la c r e d i n ţ ă C u m era o d i n i o a r ă, cu plecare, umilinţă, însă nu cum este astăzi…”. „Dă-te jos de la t r i b u n ă, E destul” mai multe glasuri iarăşi prezidentul s u n ă Clopoţelul şi-l invită ca să tacă şi s-asculte, î n s ă dintr-o parte-a sălei se ridică glasuri multe, Care strigă tot mai tare: „Jos, destul, sfinţia-ta!” Altă parte îl susţine: „Sus, p ă r i n t e, nu te da, E i voiesc gâlceavă numai!” Popa cearcă să vorbească, însă vuietu-l prea mare şi-l silit să p ă r ă s e a s c ă G. Călinescu Locul său de la t r i b u n ă.

Cuvintele puse în gura lui Creangă sunt o caricatură şi diaconul, foarte puţin ipocrit, nu le-a putut spune. Dar atmosfera înfierbântată care plăcea lui Creangă nu era alta decât aceasta. Îi plăcea să se vâre în îngrămădeală şi poate că hazul vorbirii lui îi dăduse de-atunci beţia succesului şi acum o căuta. Pe la 1866 fu văzut de un altul în sala curţii de juraţi, la împărţirea premiilor, vorbăreţ, fără astâmpăr. Părul „alb ca oaia” şi ochii albaştri-deschişi atraseră atenţia privitorului (107).

Primirea în gazdă a unui şcolar arată că diaconul Creangă umbla să câştige bani şi pe această cale. Era fiu de ţăran-negustor şi începea să se dezvăluiască la el o grijă de bunuri şi o mică avariţie de om sărac. Prin 1869 părintele Ivanciu de la biserica Sf. Gheorghe Lozon-schi îl introduce în casa părinţilor lui A. C. Cuza, din strada Coroi, ca să dea lecţii unei fete luate de suflet. Şi aici surprind vioiciunea şi veselia diaconului, zvelteţea lui, părul albicios şi ochii albaştri (52).

Nu este înlăturată putinţa ca diaconul-lnstitutor să mai fi avut lecţii particulare, având în vedere firea lui întreprinzătoare şi îndrăzneaţă.

Cam prin 1867, în timpul şederii la Golia, i se-ntâmplă lui Creangă un lucru foarte supărător: Ileana, nevasta lui, îl părăseşte. Pentru o faţă bisericească chestiunea era gravă şi despărţirea fu tăinuită câţiva ani de zile. Cauza acestei despărţiri e greu de aflat acum (rudele o bănuiau pe Ileana de necredinţă şi susţineau că fusese prinsă cu un bărbat în casă la Târgul-Neamţ, ceea ce nu prea este de crezut) (234), însă Creangă scrise mai târziu negru pe alb în Noul curier român că tot necazul lui venea din „răutatea şi corupţiunea unui călugăr”, că din cauza aceluia fusese abandonat de soţie împreună cu unicul lui copilaş şi se mira că „pentru această faptă imorală şi scandaloasă nu s-a luat nici o măsură în contra acelui călugăr” (104). Va fi fost egumenul sau un călugăr de la Golia? Şi voia să spună Creangă că acela îi corupsese nevasta? Dacă imoralul călugăr era de la Golia, hotărât că Ileana Grigoriu, plecând de la soţ, nu se apropiase de corupător.

Diaconul nu avea bune păreri despre monahi şi se pare că furia Ion Creangă (Viaţa şi opera) părintelui Oşlobanu împotriva „boaitelor făţarnice” este şi a sa proprie. Totuşi, nu e dovedit că Ileana şi-a înşelat propriu-zis soţul şi că n-ar fi vorba de o închipuire geloasă a diaconului bănuitor, întărâtat de surorile sale, la care se ducea fără a lua şi pe nevastă, care i-a zis că „nu merge”. Asta trebuie să fi jignit pe Creangă ca o insultă adusă ţărăniei sale şi la întoarcere făcu scandal, motivat sau nu, că nevasta „ar fi abuzat de încrederea” lui. El împărţăşea filozofia lui moş Nichifor Coţcariul că femeia nebătută e ca moara neferecată şi fără îndoială că voi să-şi ferece muierea nelalocul ei, cum făceau gospodarii la Humuleşti. Ileana, sătulă de diacon, ţinu morţiş să plece. Un preot, Ilie Grigoriu, poate rudă cu socrul, fu chemat să-l împace, de unde reiese că purtarea nu fusese chiar aşa de gravă şi că soţul însuşi vedea neajunsul despărţirii. Ileana, însă, zise că nu voieşte să mai trăiască cu diaconul „nici o zi”. Şi cu acestea părăsi casa pentru totdeauna, spre ciuda lui Creangă, care socoti asta drept „cea mai gravă insultă” (189). Judecând drept, chiar fără a cunoaşte purtările Ilenei, este hotărât că Creangă n-a fost iubit de nevastă, care, dacă l-a înşelat cumva, a făcut aceasta cu cugetul cel mai onest. Fetiţa de 15 ani devenită femeia tânără de 22 de ani se găsi în faţa unui om vesel, slobod la gură şi la purtări, însă aprins la mânie, încăpăţânat în ideile lui, de mentalitate ţărănească, hotărât să pună rânduială în familie dăscăleşte, lovindu-şi copilul cu palma peste gură la vreo necuviinţă şi prin urmare cruţând tot atât de puţin femeia, pe care n-o credea superioară bărbatului. Creangă fu fericit când, redevenit ţăran, îşi luă o ţiitoare din prostime, pe care o ţinu cum se ţin femeile, la depărtare şi-o bătu în lege când crezu că se cuvine (234). Diaconul era totodată umblător după femei, precum îl ştim încă din epoca fălticeneană şi se pretinde chiar că o maică Evlampia sau Evghenia i-ar fi născut un băiat Valeriu, mort apoi la vârsta de 15 ani (234). O anecdotă cu variante spune că Ion Creangă şi cu Ienăchescu ar fi zărit la Piatra sau la Iaşi (95, 84) o evreică frumoasă în uşa unei dughene şi că Creangă ar fi invitat pe Ienăchescu să pună un semn pentru regăsirea fetei. Semnul pus fugi şi evreica nu mai fu găsită, fiindcă semnul lui 90 G. Călinescu Ienăchescu, batjocorit de Creangă cu expresia „popă”, fusese un câine.

De aici e adevărat doar elementul că tinerii diaconi umblau după isprăvi erotice, deoarece altă dată Creangă, mergând cu Ienăchescu şi alţi prieteni la Sculeni, să facă baie în Prut, cum le era obiceiul şi rămânând peste noapte acolo, în neputinţă de a dormi, merse în cămaşă de noapte şi înfăşurat ca o nălucă în cearşaful patului să stea de vorbă cu frumoasa fată a hangiului evreu (95). Pe cartonul unei cărţi, ca un Stendhal rustic însemnător de fericiri intime, Creangă nota odată cu creionul: „Astăzi, 16 ianuarie 1872, s-a întâmplat un plăcut accident pentru mine”. Diaconul nu era deci un soţ credincios şi acest fapt, în alte împrejurări indiferent, adăugat la deosebiri de caractere, grăbi deznodământul căsniciei lui.

Diaconul rămase deci singur şi înciudat cu un copil de şapte ani în spinare, pe care îl dăduse la şcoală în 1866, toamna, deci nu demult şi pentru care adusese în casă o profesoară de limbă germană, pe o bătrână M-me Braun (234). Lucrurile trebuie să fi mers foarte prost şi Creangă se porni în căutarea unei ţiitoare.