III. La Iaşi, seminarist şi diacon

Iaşul se întinde în albia făcută de câteva dealuri rotunde, dar mai ales între povârnişul Copoului şi valea bătută a şerpuitului Bahlui.

Dacă dealurile sunt lutoase, râul alunecă gălbui şi murdar printre gloduri. Mlaştini mari, încărcate de trestii, se strâng în valea exterioară şi odată cetatea domnească era înconjurată feudal de un smârc.

Dealurile mai joase sunt presărate cu vii, dar mai în sus se strânge neg-riciunea unor adevărate păduri. Intrat deodată între aceste dealuri sau ridicat pe un dâmb, călătorul se află în faţa unei privelişti măreţe. In jurul celor patru turle ale Mitropoliei, ce par colosale, un oraş feeric se lungeşte în patru labe. Din cauza râpelor, zidul cel mai scund pare fortăreaţă, turla unei bisericuţe, turn medieval. Mânăstiri cu clopotniţe ţuguiate înconjurate de forturi se albesc pe dealurile înconjurătoare.

Când te cobori în oraş, năluca se spulberă. Versurile lui Bolintineanu: Asupra cetăţii se-nalţ tristătoare Vechi turnuri cu formă î n s p ă i m î n t ă t o a r e: Ca geniuri triste cetatea domnesc nu mai sunt adevărate şi călătorul rămâne într-un mare sat cu vechi biserici şi cu un târg în care vestigiile unei arhitecturi mai nobile sunt prada celei mai ude ruine. Totuşi, în vremea domniei lui Mihai Sturza şi a celor două domnii ale lui Grigore Alexandru Ghica, Iaşul ajunsese la înfăţişarea lui cea mai caracteristică şi la apogeul de la care apoi se prăbuşea repede. Pe margini este un adevărat sat cu drum bătut, nepietruit şi podeţe înaintea porţilor, cu locuinţe mergând de la bordeiul căzut pe-o rână până la casa gospodărească cu ogradă înconjurată de uluci bune, cu acoperiş de olane şi înfrumuseţată în faţă de un fronton rezemat pe două coloane ionice văruite. Pe drum 60 G. Călinescu trec, ca la ţară, vaci, câini, orătănii şi duminica pe un maidan un dulap se învârteşte la ţârliitura unui taraf de lăutari îmbrăcaţi în largi veşminte orientale. Portul sătesc se amestecă cu şalvarii, ia cu scurteica îmblănită şi o caretă, îndărătul căreia stă mândru un arnăut găitănat, arată că pe aici sunt boieri mari. Mai spre inimă ogrăzile se împuţinează şi dughenele încep să se strângă unele în altele. Târgul e mai îndesat, mai oraş, dar marele număr de jidovi săraci cu caftane negre îl ţine într-o mizerie de ghetou. Intre poalele Copoului şi palatul domnesc, aşezat în marginea văii dinspre Bahlui, din strada Lăpuşneanu în Strada Mare şi puţin în braţul Străzii de Sus, aspectele de ghetou, de târg oriental se împerechează deodată cu viziuni de lux cosmopolit. Casele nu sunt măreţe cum par, dar sunt nu rareori de o eleganţă remarcabilă, adevărate hoteluri aristocratice presărate prin maidane şi uneori îngrădite cu ziduri, ca să se izoleze de prostime.

Oraşul tot, în valea aceasta râpoasă, are aerul unei tabere asiatice, în care, printre corturi murdare de zdrenţe, se ridică corturile de mătase ale căpeteniilor. Aceste case aruncate aici în pustă, fără nici o raţiune aparentă, ieşite ca-n basm în mijlocul unei uliţe de cătun, au linii clasice, excesiv academice, părând totuşi din pricină că în loc de piatră se foloseşte tencuiala şi varul. Sălile se întrevăd enorme, înalte, putând conţine la serate, sub lumina rămuroaselor candelabre, un mare număr de dame în crinolină şi de oaspeţi. Totodată, însă, proptirea pe grinzi a caturilor, construcţia grăbită şi cu materii fără durată fac ca clădirile să crape, să se macine, să alunece pe o parte, să capete, cu vremea, înfăţişarea de morman de zidărie după incendiu. Pe o uliţă răsare o lungă construcţie de un singur rând, destinată în chip vădit dugh-enelor şi proptindu-se în stil italian pe un portic de pilaştri. In altă parte apare gangul cu porţi, sprijinind deasupra un cat cu balcon.

Insă totul e ud, scorojit, gata la alunecare şi crăpare. Coloane mari veneţiene ţin porticul unor mari prăvălii care au un aer prea vast şi dezolat. Ambiţia de a clădi monumental colaborează cu materialul sfărâmicios al locului şi dă oraşului încă foarte nou aspectul de imitaţie de ruină. Prea vasta Mitropolie crapă de la început, palatul domnesc, Ion Creangă (Viaţa şi opera) destul de vast, pare o cazarmă. Născut peste un oraş de lemn de abia de curând, Iaşul părea mai mult o tabără pentru mai multă vreme a unei curţi venite călare şi în vehicule. Dealtfel şi în Iaşii şi în Bucureştii acelor vremuri careta e mai luxoasă decât casa. Din cauza lipsei caldarâmului, boierimea şi lumea mai răsărită merg, spre a scăpa de noroaie, numai în caretă sau măcar călare. Slugile înseşi ale curţilor fac la fel. Numai prostimea trasă dinspre sate mai calcă cu picioarele pe uliţele cu grinzi de lemn aruncate una lângă alta ca nişte podeţe.

La bizareria arhitectonică se adaugă împestriţarea populaţiei. Aci e curtea şi protipendada, alcătuită din boieri de o bogăţie nemaipomenită, stăpâni de moşii întinse, cu numeroase sate, unii din ei nobili austrieci şi ruseşti totodată, un fel de mici domni ei înşişi, cu curte şi ţigani.

Boierimea aceasta e în genere înstrăinată, vorbind mai mult franţuzeşte ori măcar greceşte. Contactul cu Occidentul, mai ales indirect, prin ruşi, le dă grandomanii. Cu înaintarea veacului vin bonjuriştii, care, cu bune intenţii patriotice, accentuează, din năzuinţa progresului, nota europenească. Şi prin fugi silite, dar şi prin chemări, un stol de imigraţi în frunte cu cetăţeni de confesie mozaică se lasă asupra târgului. Dacă cei din urmă sunt zarafi, crâşmari, negustori de toate lucrurile trebuitoare şi netrebuitoare, pentru marele lux cerut de o boierime bogată, lacomă de petreceri, vin nemţi, unguri, italieni, greci, francezi. Clasa burgheză e aproape exclusiv străină. Cofetarii sunt italieni, bacalii greci, caretaşii nemţi, croitorii francezi. Hotelurile se numesc pretenţios „Hotel Petersburg”, „Hotel de Italia”, librari sunt, de pildă, Bell şi Henig, coif-feur este „Alexandre… de Paris”. Numărul francezilor e atât de mare şi franţuzismul atât de adânc, încât la restaurante se servesc dejunuri franceze cu personal autentic. Numeroase nume galice stăruie în oraş până acum. Uliţele mizerabile sunt străbătute în sus şi în jos de echipaje strălucite, în care apare luxul cel mai parizian, trăsurile se ţin şir una lângă alta, iar Copoul este un fel de Bois de Boulogne în drum spre Crâm. Nu rareori tinerii şi femeile din boierime au îmbrăcăminte autentic pariziană, unii îngăduindu-şi luxul de a merge în capitala Franţei cu trăsură proprie. Această împestriţătură a mers crescând 62 G. Călinescu spre jumătatea veacului, alungând din ce în ce mai mult nota orientală şi adâncind cosmopolitismul. Când, cu vreo trei ani înainte de descălecarea lui Creangă la Iaşi, Saint-Marc Girardin vizita principatele, el rămânea uimit de luxul nebun trecând în carete pe uliţe de sat, de saloanele în care toată lumea vorbea franţuzeşte şi în care numai robii ţigani, tologiţi pe jos, prin anticamere, aminteau francezului că se află lângă Bahlui.

Descinderea lui Creangă în vârstă de 15 ani (dacă s-a născut în 1839) la Iaşi în 1855, sub domnia lui Grigore Alexandru Ghica şi puţin după ocupaţia rusească ţaristă, propagatoare de joc de cărţi şi frivolităţi, are valoarea unui simbol. Dacă el ar fi avut de atunci intenţii literare, e foarte probabil că, ţăran, n-ar fi avut cui să le împărtăşească.

De fapt, el nu trăgea în oraş, ci într-o lume cu totul exterioară, printre dăscălimea şi popimea de origine sătească. Oraşul nu-l va fi cunoscut de aproape decât în partea ţărănească cu crâşme şi ciubotari ca la Fălticeni. Popimea era incultă, iar călugărimea, în mare parte, greci-zantă. Tânărul seminarist n-ar fi putut să se apropie nu numai de boierimea grandioasă şi franţuzită, dar nici măcar de scriitorii vremii, pe care nici nu se ştie de i-a cunoscut măcar din auzite. Russo, Negruzzi, Alecsandri, deşi mari cultivatori ai geniului popular, erau boieri, trăind în sfera lor, fără contact real cu clasa de jos. Folclorismul cam îngâmfat al lui Alecsandri este una din acele nobile condescinderi aristocratice, de soiul filantropiei doamnelor, care, departe de a fraterniza cu fiinţele ocrotite, ţin să accentueze ordinea nemişcată a societăţii. La Iaşi mai exista o clasă, a profesorimii, alcătuită mai ales din ardeleni, dar aceasta se îndrepta spre clasa de sus şi un Maiorescu, peste câţiva ani, sare de-a dreptul din ţărănime, peste dăscălitul tatălui, în sfera marilor saloane şi a partidei aristocratice. Aşadar, Creangă nu avea să găsească în Iaşi nimic din ceea ce convenea spiritului şi demnităţii lui de ţăran şi e de bănuit că ochii lui au fost ironici pentru ceea ce vedeau de departe. Aşa-zisa „modestie”, ironica protestare de „prostie”, de „ţărănie”, umilirea sarcastică în faţa „boierilor” trebuie să-şi aibă începutul în aceşti ani (25, 111, 204).

Ion Creangă (Viaţa şi opera) La Socola fusese cam cu două decenii înainte grădina principelui, deschisă pentru public, cu sere, ţâşniri de apă, fântâni, cascade, lebede pe lac. Boierimea însă o părăsise, preferând Copoul. La Socola era încă de mult seminarul la care se înscrisese Creangă şi avea renumele de a avea „profesorii cei mai învăţaţi din lume”. Intr-adevăr, corpul didactic era alcătuit mai ales din cărturari de peste munţi, din Banat şi Bucovina şi pe aici trecuseră Fabian Pop, Vasile Pop, Câmpeanu, Damaschin Bojinca, Procopovici, Nasiovici, Mandicevschi, Dimitrie Stoica, Gheorghe Vida, Vladimir Sohupan. Totuşi, unii profesori, precum Lupu David, Olărescu, Veniamin Popescu şi chiar vestitul Isaiia Teodorescu, sunt socotiţi de calitate inferioară. Din corpul clericilor, cei mai de seamă sunt Scribanii Neofit Scriban, profesor la seminar şi autor de manuale, protosinghelul Teoctist Scriban, iarăşi profesor, până la 1856 şi arhiepiscopul Filaret Scriban, rector al seminarului până la Unire, deci în vremea mergerii lui Creangă. Despre petrecerea fiului Smarandei la Socola se ştiu puţine lucruri şi se pot bănui câteva. Este neîndoielnic că timpul petrecut la catihetul din Fălticeni i-a fost socotit lui Creangă, ca şi altora, drept un an bun de studii. Cursul întâi era de patru ani şi în total trebuiau opt ani de frecvenţă pentru cine voia să ia un atestat plin. Dascălii de pe la catiheţii desfiinţaţi au fost înscrişi în clasa a doua, fiindcă altfel nu s-ar lămuri cum în 1858, după trei ani de studiu, Creangă capătă certificat de absolvirea cursului inferior de patru ani (228). In clasă el avea colegi humuleşteni, pe Zaharia lui Gâtlan în rândul întâi, dar şi rude, deoarece un atestat se dă în aceeaşi vreme şi clericului Constantin Creangă (228), acela, nici vorbă, care mai târziu îl va suplini la catedră (224). In bancă şedea însă cu Gh. Ienăchescu, fiu al unui polon şi al unei românce, devenit apoi tovarăş nedespărţit al lui Creangă în timpul vieţii povestitorului şi dovedindu-se la urmă un josnic invidios (95).

La seminar se predau mai cu seamă materiile teologice, cu profesori clerici: catihisul, istoria sfântă, istoria bisericească, liturgica, introducerea în teologie, dogmatica, pastorala, cântările şi tipicul bisericesc (228).

Printre cărţile lui Creangă se găseau mai târziu: Sfinţita istorie a Noului 64 G. Călinescu Testament de Hristofor Scriban, Istoria bisericească pe scurt de Filaret Scriban, Manual de tipicul sau formularul slujirei de Dumnezeu de protosinghelul Melhisedec, Sfinţita ermineutică de Filaret Scriban şi altele, cărţi apărute între 1854 şi 1859. Se învăţau însă şi materii laice, precum aritmetica, pentru care seminarul vânduse lui „chirie” Creangă cu 6 lei un manual, gramatica română, geografia veche şi nouă, istoria patriei, retorica şi chiar limbile elină şi latină. Pentru acesta din urmă, Creangă îşi cumpărase cu 22 de lei şi 20 de parale o Gramatică latină de profesorul Dimitrie Stoica, de la acel seminar şi fiindcă se vede că colegii aveau obişnuinţa să-şi fure cărţile între ei, „chirie” Creangă ameninţa în scris pe o pagină că cine o va lua urma să fie „afurisit cu tot neamul lui, în vecii vecilor, amin” (234). Despre viaţa de la seminar Creangă n-ar fi avut, după spusele unora, amintiri bune (217).

Toţi profesorii l-ar fi bătut şi mai cu seamă un călugăr firav, cu barbă rară, care, nemulţumit de progresele lui la cântările bisericeşti, l-ar fi apucat des de chică, răsucindu-l bine şi izbindu-l de ce nimerea. Apoi Creangă n-ar fi înţeles „nimic” şi toată învăţătura i s-ar fi părut o „bezmeticeală”. Aceste mărturisiri, dacă s-au făcut, nu trebuie luate prea în serios. Creangă va căpăta în acest oraş boieros obiceiul de a se prosti singur, de a se mustra de ţărănie, de a se preface că pricepe şi nu prea. Este o şiretenie ţărănească, un fel de ironie pentru boieri şi uneori o satiră acoperită a şcolii vechi. Că Ion Creangă înţelegea foarte bine şi că era privit pestetot ca un şcolar eminent, stau mărturie notele lui. In seminar, bunăoară, era eminent la catihis, istoria sfântă, liturgică, teologie şi pastorală şi bine la toate celelalte.

Creangă urmă dar trei ani în seminar, împlinind cursul inferior de patru ani. In vacanţe se ducea acasă, în Humuleşti, aşa e probabil, unde n-avea lucruri prea îmbucurătoare de văzut. Smaranda era bolnavă şi împovărată de copii, tatăl, poate şi el bolnav şi cârtitor pentru prea marea cheltuială. De vreme ce putea să iasă popă şi mai curând, nu e de gândit că cineva, fie şi Smaranda, i-ar fi dat ghes să stea opt ani la seminar. Dealtfel, lui Creangă cartea multă nu-l place.

Ca ţăran, el nu va avea niciodată voluptatea cărturărească, pasiunea Ion Creangă (Viaţa şi opera) erudită. Judecata lui e cea simplistă a oricărui om de ţară: dacă ai priceput ceva cu mijloace puţine, e de prisos să-ţi pierzi vremea cu cărţile. Creangă credea că pricepuse tot aşa de bine ca şi ceilalţi, ba chiar simţea o bucurie lăuntrică de a-şi întări observaţia că cei mai cărturari erau mai încâlciţi şi mai proşti decât el. Creangă e tipul opus învăţatului, este omul de bun-simţ, limpede la minte dacă nu i se-ncurcă deşteptăciunea cu prea multe lucruri, gata de a deveni autodidact prolix şi zăpăcit de învaţă ceea ce nu-l trebuie. In vara anului 1858, la 28 sau 30 iunie, Ştefan a Petrei Ciubotariul moare pe moşia Făcuţi din judeţul Iaşi, unde avea semănat păpuşoi şi Creangă, ca frate mai mare al orfanilor, rămâne un soi de cap al familiei. Atunci el se hotărăşte să renunţe la al doilea curs şi să se facă diacon, în care scop înaintează „onorabilului comitet al Seminariei centrale” o „lăcrămătoare suplică”, cerând a i se slobozi cuvenitul atestat „că cu agiutoriul proniei am săvârşit cursul de patru ani în această seminarie; pentru care datoriu sănt a mulţămi lui Dumnezeu şi învăţătorilor mei”. Nu mai putea „rămăne pentru a trece şi în cursul al doilea, din cauză că părintele meu s-au săvârşit din viaţă, la iunie în 30 de zile, precum alăturata mărturie adevereşte; şi maica me este bolnavă de patru ani şi cu 7 copii toţi mai mici decăt mine; încă şi cu o însămnătoare datorie d [e] 1.600 lei, ne avănd cu ce plăti, fiind în cea mai mare sărăcie! Ba încă din cauză că tatăl meu nu au murit la locul naşterii lui, nici de bir nu este scutit; pentru care cu o mare amărăciune, abie ăşi poate căpăta hrana dintr-o zi până întra alta; de unde nici eu nu mai am nădejde de a mă mai pute ajuta” (228). „Formalnicul atestat” l-a căpătat înainte de Crăciun, la 12 decembrie 1858. De acum, în aşteptarea căsătoriei şi a hirotonisirii, Creangă trebuie să fi stat pe acasă la Humuleşti, pe lângă mamă-sa. De ce, însă, tânărul cleric nu s-a însurat în sat la el sau prin împrejurimi? Lucrul se poate lămuri în două chipuri: ori nu se învoia cu nici o fată din sat, sau, învoindu-se, nu vedea vreo biserică cu loc vacant, ori gândea acum să se aşeze la oraş. In căsătoria ce-a urmat a lui Creangă n-a intrat oricum nici un factor sentimental, cum nu intră îndeobşte în chestiunile acestea, ci numai o socoteală profesională.

G. Călinescu Pe Smărăndiţa, fata popii de la Sf. Nicolai de sub deal, Creangă pare a fi văzut-o mereu cu ochi galeşi, de luat n-a luat-o pentru că dacă bătrânul părinte nu murise chiar de acum, urmaşul fusese hotărât de alţii de vreme ce botezul Ilenei la 12 noiembrie 1858 îl oficia preotul Teofan Focşa. Clericul era deci în căutarea unei biserici cu fată de măritat. Era însă prea detot tânăr, având după socoteala lui abia 21 de ani. Cu trei ani mai înainte, la Fălticeni, avusese supărare din pricina lipsei de barbă şi mustăţi, deşi se ungea seara cu seu amestecat cu muc de lumânare şi alună arsă. Un portret din vremea diaconiei, de peste câţiva ani, ni-l arată încă subţirel, prelung la faţă, cu mustaţă fină şi bărbiţă tunsă, ghicindu-se bălaie, însprâncenat şi cu cătătura pătrunzătoare şiret în colţul buzelor şi jovial. Tânărul cleric e foarte chipeş şi ţinuta lui toată e de-o uimitoare eleganţă virilă, amintind prin relaţie gingăşia orăşenească a surorii Elena. Prin 1859, în vară, clericul umbla iarăşi „teleleu” prin Iaşi în căutarea unui rost, deşi venise poate chiar din ianuarie (234). Acum se petrecuse un eveniment care hotărâse soarta Iaşului şi, indirect, poate şi a lui Creangă.

Prin unirea principatelor, domnul Alexandru I. Cuza aşezându-se la Bucureşti, marea boierime şi oricine voieşte a juca un rol în viaţa politică aleargă în capitala Principatelor Unite. Exodul, făcut cu toate mijloacele de locomoţie, a fost puternic şi repede, fiindcă populaţia Iaşului scăzu numaidecât. Apoi se refăcu, spre a rămâne staţionară multă vreme, dar cu alte elemente. Moşierii, când nu stau la ţară, pleacă acum de-a dreptul la Bucureşti, ocolind Iaşul, unde se lasă în goluri elemente de la ţară şi alt val de străini. Viaţa culturală şi chiar veleitatea de lux şi aristocraţie nu scăzură numaidecât, ba, dimpotrivă, pentru câtva timp părură sporite. Noul stat crea şcoli şi instituţii şi clasa dăscălească lua locul boierimii salonarde. Curând se va întemeia aici „Junimea” cu membri din aristocraţia mai măruntă şi intelectuală şi cu foarte mulţi profesori. După vreo cincisprezece ani de la Unire începe să fugă totuşi şi elita culturală, din trebuinţa unei activităţi la centru. Oraşul decade atunci vertiginos, se provincializează şi populat în mică măsură cu românii nevoiţi să stea acolo prin obligaţia slu-lon Creangă (Viaţa şi opera) jbei, el devine propriu-zis un oraş de pripăşiţi, în care câţiva intelectuali rătăciţi mai încearcă, nu fără izbândă, continuarea unei tradiţii.

Clericul Creangă se reîntorcea la Iaşi tocmai în clipa în care începea era profesorilor şi a noii burghezii liberale. Acum un ţăran ca el îşi găseşte în oraş semeni printre popi, învăţători, profesori şi sălile de curs deschise oricui ţin locul saloanelor în care n-ar fi putut intra. Inscrierile lui pe la felurite şcoli vin şi dintr-o plăcere de cetăţean de clasă nouă de a intra pestetot, de a se simţi om. Când viaţa politică a noului principat se va începe aici aprinsă, Creangă va fi întâlnit prin sălile de întruniri, vorbăreţ şi muşcător şi fireşte şi, în tabăra liberală. Anecdota spune că preotul Ivanciu, care-l cunoştea, întâlnindu-l într-o zi, i-ar fi zis:

Măi băiete, nu-l păcat de tinereţele tale să umbli aşa teleleu?… Mai bine te-ai însura şi-ai intra în rândul oamenilor”.

Creangă mărturisind că n-are bani, părintele Ivanciu îi puse un pitac de zece parale în palmă. Jucând mai departe gluma preotului, clericul, şugubăţ, scuipă în monedă în chip de afacere bună, o puse în pungă şi zise hotărât:

Noroc să dea Dumnezeu, părinte, de-acu mă însor!

Hai cu mine în peţit!” ar fi zis părintele apucându-l pe Creangă de mână (6).

Această bufonerie era un chip al popii Ivanciu de a împărtăşi tânărului că-l găsise o fată, pe care poate însuşi Creangă pusese să i-o caute, aşa cum se obişnuieşte. Aldămaşul pe care-l băură înainte de a se înfăţişa viitorului socru dovedeşte că afacerea fusese încheiată prin vorbă. Socrul era părintele Grigoriu de la biserica Patruzeci de Sfinţi, iar viitoarea mireasă, o fetiţă de 14-15 ani, care nu se ştie cum era, dacă plăcu sau nu clericului blond. Oricum, din înclinaţie n-o lua, fiindcă motivul de căpetenie al căsătoriei era îndeplinirea formalităţii premergătoare hirotonisirii. Ca să pară mai serios, Creangă îşi sporise vârsta cu un an sau cu mai mulţi, zicându-se de 23 ani. Clericul plăcu în orice caz economului Ioan Grigoriu, care era şi văduv şi voia să scape de-o grijă (200). Autoritatea bisericească dădu peciul, adică G. Călinescu învoirea trebuitoare clericilor, la 22 august, iar la 23 august cununia se făcea, nuni fiind Ştefan Botez şi consoarta sa, Zoiţa. Mai fusese faţă, între alţii şi sachelarul Constantin Agapi (100). Desigur că tânărul ginere cu fetiţa lui mireasă s-au mutat în ograda bisericii socrului, în nişte căsuţe joase, în care, zicea el mai târziu, îl răzbea ploaia şi-l orbea fumul (6). După ce se bucură în tihnă câteva luni de binefacerile căsătoriei, Creangă ceru la 19 decembrie să fie hirotonisit diacon, mai sporindu-şi încă cu un an vârsta, ca să pară şi mai vrednic de luat în seamă (avea acum 24 ani, deci născut în 1835), prin această plină de dignitate oficială petiţie către mitropolitul Sofronie Miclescu (68): „Inaltpreasfinţite stăpâne, Cliricul Ioan Creangă, plecată suplică, înaltpreasfinţite stăpâne!

După săvârşirea cursului inferior ce am făcut în Seminaria centrală a sfintei Mitropolii, posedând şi formalnicul atestat, potrivit formelor totodată intrând şi în societate prin legiuită cununie cu fiica sfinţi [e] i-sale iconomului Ioan Grigoriu, servitoriu la biserica Sfinţilor 40 de Mucenici, tot de aicea din capitalie, pe lângă alătura [ta] aicea formalnică mărturie, de la biserica Sfintei Treimi tot de aicea din capitalie, plecat viind rog mila înaltpreasf [in] ţiei-voastre, pentru a porunci a me hirotonie în diacon; fiindu-mi vărsta 24 ani trecuţi, numărându-mă în ordinul persoanelor bisericeşti liturgisitoare.

Rămăind al înaltpreasfinţiei-voastre preaplecat serv, cliricul Ioan Creangă” Mitropolitul porunci după uz să se facă „duhovniceasca cercetare” şi deci Ierothei protosinghelul, duhovnic, primi mărturisirea lui Creangă, găsind că nimic nu se împotriveşte hirotonisirii, raportând de aceasta la 23 decembrie mitropolitului, care în aceeaşi zi pofti pe frăţia-sa Aghie Tripolese, adică pe Ghenadie Şendrea de Tripoleos, arhiereul titular, să hirotonisească pe cleric canoniceşte. Ceremonia se făcu de către arhiereu în ziua a doua de Crăciun în biserica Sfânta Paraschiva din Târgul-Frumos, sub ochii târgoveţilor bucuroşi de privelişte, precum ne putem închipui. Creangă se va fi dus cu căruţa Ion Creangă (Viaţa şi opera) ori cu trăsura şi se va fi întors aşijderi, de astă dată diacon, drept care, cunoscându-l obiceiul, va fi încheiat sărbătoarea în petrecere cu băutură (68). Patru ani de zile el rămâne diacon la biserica unde slujeşte socrul său. Diaconii erau plătiţi rău şi nu prea bine văzuţi de preoţi. Creangă are numai 700 de lei pe an leafă, pe care, de la o vreme, nici n-o mai primeşte regulat (194). Desigur însă că socru-său îi dădea ceva înlesniri. In aceeaşi vreme cu Creangă, sau nu cu mult mai târziu, se diaconise şi colegul de bancă Gh. Ienăchescu şi poate şi alţi clerici din seria lui. Anecdota spune că nu mult după hirotoni-sire Creangă şi cu Ienăchescu au plecat să dea singuri, fără diaconiţe, o raită pe la mânăstiri şi că într-una din ele Creangă cunoscu o tânără maică Evghenia, de neam boieresc, frumoasă, sprinţară şi foarte bogată, cu care tânărul diacon ar fi având cândva oarecare legături.

Lucrul în sine nu e dovedit, spiritul anecdotei este probabil. Creangă nu putea să ţină în chip deosebit la o nevastă luată din socoteli profesionale şi de-ar şi fi ţinut, nestatornicia lui la femei şi în toate e o latură a caracterului care i se dezvăluise încă din copilărie. Călugăriţele erau atunci în cea mai mare parte fete fără vocaţie monahală, aruncate la mânăstire din socoteli familiale. Vizitând Văratecul, Kotzebue rămase uimit de ceea ce văzu. Maicile trăiau în case proprii strânse în jurul unei ogrăzi, posedând, cele mai avute, apartamente cu mobile la modă, argintărie şi vase de porţelan. Cineva explică lui Kotzebue că astfel trăiau fetele de boier cărora părinţii nu le putuseră da o avere mai mare drept zestre, cu gândul de a asigura viitorul băieţilor. Fireşte că fuga de la mânăstire nu mai însemna în aceste condiţii nimic scandalos şi oricând o maică putea ieşi spre a se mărita, de găsea cu cine. Din cauza aceasta mânăstirile nu erau tocmai lăcaşuri de pustnicie şi Creangă însuşi mărturiseşte că înainte de a pleca la Iaşi prinsese „gust de călugărie”, aflând unele din tainele călugăreşti pe când umbla „vara cu băieţii… după bureţi”. Că diaconul Creangă s-ar fi dus pe la mânăstiri în scop de petrecere şi că ar putut avea chiar şi unele aventuri sentimentale, fiind atunci un tânăr plăcut la 70 G. Călinescu vedere, este un lucru ce poate n-a fost, dar care n-ar fi de mirare.

Creangă mai ţinea în chip deosebit şi la familie şi nu mai poate fi îndoială că şi-a purtat potcapul nou prin Humuleşti, spre bucuria Smarandei, prin Pipirig şi pestetot unde avea rubedenii, inaugurând cu jovialitatea-l cunoscută noua existenţă şi chefuind cu tovarăşii din sat.

De noua lui stare Creangă nu fu mulţumit încă de la început, fiindcă-l vedem mişcându-se ca să scape din ea. O ceartă se iscă cu socrul, care, zicea ginerele gâlcevos, nu-l dă întreţinerea pe un an, cum a făgăduit, l-a făcut surugiu, rândaş, a încercat să-l sugrume.

Dicasteria, către care făcu plângere, l-ar fi ţinut arestuit. In fine, socru şi ginere se împăcară. Peste un an, la 19 decembrie 1860, diaconiţa dădea naştere unui băiat, Constantin. Starea de diacon era precară şi Creangă se va fi gândit să-şi grăbească înaintarea, înscriindu-se la Facultatea de teologie, care, în urma unui raport al lui Kogălniceanu, se deschisese cu mare solemnitate la 26 octombrie 1860. In anul şcolar 1861-1862 Creangă este printre cei 14 studenţi care frecventează facultatea împreună cu Gh. Ienăchescu, Gh. Posa, G. Erbiceanu şi alţii (72). Işi dăduse vârsta de 24 de ani, născut, prin urmare, cam prin 1836.

Facultatea n-a mers bine şi după încă un an de tânjală, pe care nu l-a mai urmat Creangă, se desfiinţează. Creangă se arăta oricum nehotărât în determinarea viitorului. In septembrie 1858 se înscrisese la şcoala preparandală (179), fără a o urma însă, desigur din lipsă de mijloace. In aşteptarea găsirii unei neveste, îşi cumpărase în ianuarie 1859 un Abecedaire pour la jeunesse şi o Mică gramatică franceză (234). Să se cultive? Nu prea. Creangă nu învăţa nimic fără scop. Probabil în vederea continuării în alt chip a studiilor, a dării unor examene. In 1862 frunzărise cărţile destul şi, încântat de iniţiere, iscălea în glumă Le diacre Creangue (225). Se poate crede că diaconul, deştept, a priceput atât din manualele lui cât să-l ajute în restul vieţii la dezlegarea unor rânduri franţuzeşti, dar, în ciuda tuturor gramaticilor şi manualelor de conversaţie franceze şi germane, nu e cu putinţă să fi ajuns la gustarea limbii franceze de vreme ce n-avea cărţi Ion Creangă (Viaţa şi opera) franţuzeşti şi nici o noţiune de literatură franceză şi cu atât mai puţin a cunoaşte limba germană. El trebuie să fi avut despre aceste elemente de cultură ceea ce capătă orice şcolar care a ţinut o carte în mână, oarecare noţiuni elementare. Dacă e adevărat că avea spre bătrâneţe dicţionare de aceste limbi în casă, asta n-ar dovedi decât că pentru compunerea manualelor sale didactice Creangă era în stare de munci în sudori la traducerea cu ajutorul vocabularului a articolelor trebuitoare pe care le găsea prin enciclopedii împrumutate (200). In martie 1863 Creangă cere „Inaltpreasfinţitului stăpân” să-l slobozească o carte de mutare la Mânăstirea Bărboiu, fiindcă la Patruzeci de Mucenici n-o mai putea duce. Asta înseamnă că se stricase rău cu socrul.

Cu arhimandritul Chiril, egumenul Mânăstirii Bărboiu, încheiase la 23 martie contract, după care, în schimbul slujirii la acea biserică, avea să primească drept leafă 48 de galbeni cezaro-austrieci, număraţi în două câştiuri la Sf. Gheorghe şi la Sf. Dumitru, un stânjen de lemne, precum şi casă de locuit în ograda bisericii. La 19 şi la 31 aprilie ai aceluiaşi an, Creangă este prevăzut în statele de plată ale slujitorilor Bărboiului cu 1.500 lei leafă anual, fără alte înlesniri, ceea ce lasă să se întrevadă că Ileana Creangă, soţia, n-a cam voit să se despartă de tată şi că, deci, Creangă s-a învoit din nou a sluji la Bărboiu, locuind însă la Patruzeci de Mucenici (194). Biserica Bărboiu, aşezată într-o ogradă plină de iarbă şi cu un turn subţire în poartă, e de un baroc foarte original, tipic moldovean, care păstrează la partea de jos trei arcuri sprijinite pe patru coloane simple, închipuind tradiţionala tindă, într-un amestec bizar de stil occidental şi stil bizantin. Faţă de superiorii Bărboiului. Creangă trecea drept diacon cu „onestă purtare”, dar „aplecat la beţie”, cu toţi ceilalţi slujitori laolaltă. Din faptul că în iunie 1864 diaconul nostru este mutat iar la Bărboiu de la Patruzeci de Sfinţi se deduce că n-a stat mult la Bărboiu şi s-a întors la biserica socrului, care se află pe strada cu acelaşi nume, nu departe şi peste drum de vechiul teatru şi de Universitatea de azi. Asta înseamnă că încă un an, din primăvara anului 1863 până în aceea a lui 1864, 72 G. Călinescu tânărul diacon îşi puse frâu gurii şi răbdă pe socru. După alte ştiri, încă din iunie 1864 se afla la Golia, venit acolo poate din toamna lui 1863. De acolo, până în 1866, a trecut în altă parte (236). Dar că nu suferea pe socru, se vedea dintr-aceea că, pe dată ce împrejurările îi îngăduie, fuge iar la Bărboiu. Imprejurările acelea sunt uşor de ghicit. La 8 octombrie 1863 Titu Maiorescu fusese numit director al şcolii preparandale în locul lui Anton Velini, sub direcţia căruia şcoala ajunsese a nu mai atrage decăt trei concurenţi. De aceea cursurile începură abia la 8 ianuarie 1864, când se prezentară 23 de concurenţi, dintre care numai unul se retrase. Printre ei se aflau Ion Creangă şi Gh. Ienăchescu.