V. Diaconul răzvrătit

Însuşirea prin care pătrund oameni de ţară de felul lui Creangă este „bunul-simţ”. Diaconul avusese o judecată dreaptă, care nu se strâmbase de gramatica Măcărescului şi care-l ajutase să priceapă învăţăturile lui Maiorescu. El văzuse că şi pedagogia, crezută drept o ştiinţă grozavă, nu e decât o chestiune de judecată: şcolarului îi arăţi lucrurile pe care vrei să le ştie, îl ademeneşti cu vorba bună şi-l îndrepţi cu bătaia. Aşa făcea şi dascălul de la Humuleşti, semn că totul e o chestiune de sănătate a minţii. Creangă deschidea o carte de istorie şi pricepea, deschidea o gramatică franţuzească şi pricepea. Deci avea, ca orice om, putinţa de a înţelege orice. Nici nu s-ar fi putut altfel.

Era doar fecior de gospodari din Humuleşti, sat moldovenesc, fecior de oameni chibzuiţi, care-şi făceau bine treburile şi fără ştiinţă de carte. Fiind el un om cu cap sănătos, care răzbate totul, era firesc ca acolo unde nu înţelegea, vina să fi fost a celuilalt care vorbea sau scria. De unde sentimentul lăuntric şi ironic al superiorităţii sale, acoperit cu expresii umile ca „prost oi fi”. Diaconul mai văzuse apoi că şi politica era un câmp de activitate unde putea şi chiar trebuia să aibă izbândă, „ca fiu din popor”. Lumea îl asculta cu plăcere, făcea haz de el, prin urmare vorbea tot aşa de bine ca şi boierii, dacă nu mai bine.

Deci ce spunea el avea o noimă, era o dovadă că bunul-simţ al săteanului curat pătrunde şi în sufletul orăşeanului. Diaconul „fiu din popor” se simţi foarte mândru, începu să bată drumurile şi să vorbescă în pildele şi proverbele care avură atât de mare succes. Însă pe oamenii de soiul lui, fără complexitate, succesul începe să-l strice. Înţeleptul, încurajat de alţii, exagerează puterea bunului-simţ, dă reprezentaţii de libertate de cuget, devine protestatar nastratinesc. Umoarea nea-92 G. Călinescu gră, în urma plecării Ilenei, se prefăcu la Creangă în sarcasm şi în pornirea de a supune totul bunului-simţ. Şi într-adevăr că toate atitudinile diaconului, de acum încolo, deşi pline de dreptate şi exprimate cu o ironie care le dă o valoare generală, totuşi, ca purtări de om, au o repezeală nechibzuită, o aroganţă, care este mai mult a omului privit de alţii şi doritor de a fi aplaudat, decât a unui bărbat activ care urmăreşte binele cu tact. Înrăit de „boaitele” de la mânăstiri, vru să-şi spună şi aici cuvântul, ca şi în sălile de întrunire, cu gândul lăuntric că adevărurile ieşite din bunul-simţ al unui fiu din popor aveau să trăiască. De la preoţie nu mai era mare lucru de aşteptat de vreme ce nu mai avea nevastă. Post bun avea, deci putea să-şi spună cuvântul răspicat. Ca să fie mai sigur că n-avea să păţească nimic, diaconul cere la 2/14 ianuarie 1868 ministerului să i se dea definitivarea în învăţământ. La 17 februarie N. Măcărescu şi Th. Codrescu fac institutorului o inspecţie la clasa I de la Trei Ierarhi şi găsesc că el este plin de aptitudine, aplicând exact metoda de predare, cu bune rezultate la examenele semestriale, că-şi îndeplineşte datoriile cum trebuie, având o bună conduită. În urma acestor constatări, inspectorul înaintează celor în drept, la 29 februarie, cuvenitul proces-verbal (200). Ordinul de definitivare n-a sosit de la minister, dar Creangă şi-a închipuit că va veni mai târziu şi în orice caz nu şi-a socotit mai puţin trainică poziţia.

Socoti venit timpul de a deveni un spirit critic al bisericii, împotmolite în forme vechi, contrare bunului-simţ. Se zice că, deşi foarte bun cântăreţ şi cu rânduială la slujbă, n-avea tragere de inimă la diaconie şi se simţea apăsat de potcap, de coadă şi de rantie, că nu voia să meargă la înmormântări, botezuri, cununii. Se mai spune iarăşi c-ar fi fost „ateu din suflet”, criticând formele deşarte ale bisericii şi punând la îndoială existenţa lui Dumnezeu (6). Ateu Creangă nu putea să fie, pentru că îl împiedica „bunul-simţ” care spune că orice trebuie să aibă un făptuitor. Nădejde, care era într-adevăr ateu, îl va ironiza mai târziu că în manualele şcolare vorbeşte de „mâna lui Dumnezeu cea nevăzută”, iar Creangă va răspunde cu mult umor că dacă Dumnezeu „nu ne-ar fi găurit pielea în dreptul ochilor, nu ne-am putea ve-lon Creangă (Viaţa şi opera) dea greşelile unii altora” (47). Dacă nu era ateu, nu era totuşi nici mistic, fiindcă ţăranul în genere este îndoit asupra descinderii pe pământ a dumnezeirii şi nu amestecă cerul cu biserica. Dumnezeu, acolo unde este, citeşte în inimile drepţilor şi nu osândeşte un om numai fiindcă nu merge la biserică, de dragul popii. „Popa-l cu patru ochi.” Popa are „picioare de cal, gură de lup, obraz de scoarţă şi pântece de iapă”. „Popa are mână de luat, nu de dat.” Creangă venea de la Humuleşti cu un dispreţ de ţăran care munceşte faţă de preotul care strânge. Despărţirea de Ileana îl făcu duşman şi pe popi şi pe călugări. De fapt, clerul înalt era încă de origine grecească, precum era egumenul de la Golia şi în ura diaconului intra şi xenofobia sa.

Critica lui Creangă se îndreptă numai asupra formelor care sunt deşarte atunci când nu se ţin de bunul-simţ. Întrucât lanţul de aur şi crucea scumpă sunt mai bine văzute de Dumnezeu decât crucea de lemn şi sfoara de cânepă ale părintelui Duhu? Biserica s-a înţepenit în forme goale. Se poate bănui că frecventarea cursurilor şi prelegilor lui Maiorescu, care în 1867 ţinuse câteva prelecţiuni populare, între altele despre budism, sucise puţin capul diaconului, împingându-l spre concepţia unui Dumnezeu pentru toţi, acelaşi în varietatea de forme indiferente în sine. Atunci, fireşte, toate tradiţiile bisericii sunt eresuri fără nici un conţinut. Ce-l pasă lui Dumnezeu dacă mănânci post ori nu, atunci când natura omului cere nutriment? Deci Creangă, spune anecdota, mâncă odată în chip demonstrativ pască şi cozonaci în Vinerea Mare şi puse să-l fiarbă o ulcică de fasole în ziua de Paşti.

Pe la începutul anului 1868 se dădeau la Teatrul Naţional reprezentaţii româneşti cu piese ca Descoperirea Americei şi Istoria fiilor lui Eduard, de formă melodramatică, însă cu nimic scandalos în cuprins.

Teatrul, gândi diaconul, este operă de cultură, operă folositoare, de vreme ce afli întâmplări din istorie. Şi se duse la Descoperirea Americei, trăgând după sine, probabil şi pe Gh. Folescu, de la biserica Goliei. În aceeaşi stare de spirit şi poate învoiţi cu Creangă, merseră la teatru economii Ioan Pompilian de la Metocul Maicilor, Vasile Pompilian de la Sf. Spiridon şi Alex. Ionescu de la Sf. Ilie. Gh. Ienăchescu, 94 G. Călinescu prietenul îngust la minte şi ipocrit, nu se duse.

Convenţiunea din 26 februarie 1868 îi denunţă într-un articol „atingătoriu despre mergerea unor preoţi la theatru”, consistoriul se înfricoşă de fapta nelegiuită şi protoiereul C. Buţureanu, geniul rău al dicasteriei, raportă cazul mitropolitului, dezvăluind pe criminali, cărora li se cerură numaidecât declaraţii. Făptaşii, afară de Creangă, se bâlbâiră în scris de timiditate. Unul socotise „că nu voiu avea a da seamă nimului”, altul se prefăcea a uita numele pieselor, dar încredinţa pe superiori că „n-a fost decât ca toate piesele istorice, pline de morală şi combătătoare de tot soiul de vicii în genere”. Creangă însă luă condeiul şi, ţanţoş, aşternu pe hârtie această compoziţie ironică: „Iaşi, 1868, martie în 2 Venerabile părinte, La stimabila şi oficiala adresă a sf. -voastre No. 43 din 29 februarie 1868 relativă la frequentarea Teatrului Naţional, una dintre instituţiunele morale sociale de către preoţii de miru, între care mi-aţi făcut onore a me enumera şi pre mine, subsemnatulu, pentru satisfacerea cucerniciei-voastre cu respectu şi francheţă ve răspundu că: am fre-quentatu Teatrulu Naţional de câteva ori, unde n-am văzut nimica scandalosu şi demoralisatoru, ci din contră combaterea tutuloru vici-uriloru şi susţinerea de totu ce este justu şi ceea ce priveşte datoria omului către Dumnezeu şi societate.

Binevoiţi, venerabile părinte, a primi încredere de deplina mea stimă pentru sfinţia-voastră.

I. Creangă diaconu” Luată ca expresie a libertăţii de gândire, ca moment în istoria stării de spirit a bisericii române, scrisoarea este din acele manifestări strălucite ale spiritelor răzvrătite, care determină cu sacrificiul persoanei lor umirea formelor ruginite. Un om cu simţ politic însă, care voieşte să contribuie la progresul tagmei lui în chip direct, nu procedează aşa, ci caută a nu împinge lucrurile până la înlăturarea sa din Ion Creangă (Viaţa şi opera) corp. Autorităţile bisericeşti erau injuste şi obscurantiste, apărau însă o tradiţie la care ţinea chiar credinciosul. De pildă, e absurd a crede că între lungimea părului şi credinţă e vreo legătură, totuşi, norodul dispreţuia lipsa bărbii şi a pletelor şi s-a întâmplat ca propaganda catolică însăşi să fie nevoită la noi a introduce aceste podoabe cu scopul de a redobândi respectul pentru preoţi. Cu o purtare blândă, respectuoasă, fără atacuri personale, Creangă ar fi izbutit să pună problema mergerii clerului la teatru şi să provoace discutarea ei în presă. Dar Creangă avea firea lui şi ar fi de prisos să ne închipuim că şi-ar fi putut-o schimba. Scrisoarea lui insultător onctuoasă arată voluptatea de a muşca prostia, gustul de ceartă cu lumânarea, înclinarea la pamflet a unui protestant iute la mânie. Moldova de atunci nu era, vai, terenul unde un nou Pascal şi-ar fi putut compune diatribele. Ca şi când ar fi descoperit o nouă erezie a lui Arie, mitropolitul Calinic, cel din poloboc, care se afla la Bucureşti, telegrafie episcopului Vladimir Irinopoleos, la 14 martie, aceste cuvinte de alarmă: „Ne-am informat: unii preoţi merg la teatru. Ne mirăm cum de s-a tolerat dacă este adevărat! Cercetaţi îndată cu toată scrupulozitatea şi toţi acei care se vor constata că merg la teatru să fie opriţi de lucrarea preoţiei până la venirea noastră când vom decide cele de cuviinţă.” În urma probabilei comunicări a numelor vinovaţilor, Calinic ordonă telegrafic oprirea „de lucrarea celor sfinte” a celor cinci preoţi.

Cei suspendaţi făcură o întrunire de protestare, la care probabil că Creangă a vorbit cu potcapul mai pe ceafă ca oricând. Chestiunea avea un precedent. La 24 ianuarie 1863 un preot militar, „Dimitrie Valachianul”, preot al unui regiment staţionat în garnizoană, fusese la teatru în veşmânt preoţesc, invitat de colonelul regimentului şi fireşte numai la o festivitate legată de serbarea Unirii. Locotenentul de mitropolit de atunci găsea că preotul muntean, care declara că nu ştia că în Moldova sunt astfel de reguli, se aşezase vis-ă-vis de rosti-96 G. Călinescu rea sfintelor canoane, adică împotriva lor. Putem să credem că exista în acest cler înalt, încă străin şi fără înţelegere faţă de reformele Unirii, ce dusese la secularizarea mânăstirilor, o pornire separatistă şi deci o ură faţă de munteni şi faţă de tot ce amintea marele act naţional. Aşadar, Mitropolia se plânge Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, cerând ca prin mijlocirea Ministerului de Interne să se împiedice întrunirile. Gusti, ministrul instrucţiei, răspunde mitropolitului cu moderaţie, strecurând observaţia că păzirea canoanelor nu intră în competenţa lui. Se zice că diaconul suspendat se duse din nou la teatru, explicând, cu acea pornire şugubeaţă şi nastratinescă la analiza logică a propoziţiunilor cu care îşi va îndreptăţi răzvrătirile, că mitropolitul îl oprise de a merge la biserică, nu şi la teatru (6). De Paşti, ministrul, amintindu-şi de preoţii scoşi din biserică, rugă pe mitropolit să ierte creştineşte pe păcătoşi. Mitropolitul, luându-şi aere importante, după ce găsi că se află în poziţie „cam dificilă” şi după ce probabil obligă pe vinovaţi să ceară iertare, consimţi să ridice pedeapsa (75).

Fără nevastă, plictisit de diaconia care nu-l aducea mare folos material, sigur pe cariera didactică, Creangă, care voia să se scalde în Prut, să umble după tinere evreice şi să meargă la teatru, începu să întindă coarda, căutând scandalul. Cu firea lui ţanţoşă şi nesupusă, nu se poate crede că acest fiu sufletesc al lui Isaiia Teodorescu era o simplă victimă a neînţelegerii superiorilor. Stareţul mânăstirii era Isaiia Diocleas, care-şi punea mai târziu semnătura de aprobare pe hârtiile cu măsuri de luat împotriva diaconului. Pe el trebuie a fi început Creangă să-l împungă cu vorba şi să-l stârnească, dacă mai ales acela era şi călugărul care-l corupsese nevasta. Nu se sfârşise bine chestiunea cu teatrul şi într-o zi, pe la sfârşitul lui aprilie sau începutul lui mai, diaconul, care şedea în casă în halat (rantia i se părea apăsătoare), aruncă ochii pe geam. Ziua, în ciuda primăverii, trebuie să fi fost mohorâtă, vântoasă, fiindcă ciorile croncăneau şi se strângeau pe turlele albe ale bisericii. Intunecat la suflet din cauza vremii, cu urechile iritate de croncănitul păsărilor, ale căror pene negre îi deşteptau prin asociaţie stolul negru al călugărilor lăsaţi asupra bi-lon Creangă (Viaţa şi opera) sericii române, Creangă puse mâna plin de ciudă pe o puşcă (de unde se vede că vâna haiduceşte pe la Humuleşti, când nu era în calea superiorilor, deşi fiu-său pretindea mai târziu că diaconul pregătise odată puşca să se omoare pentru „cutare” ms. 3.757, ff. 10 12), se repezi pe uşă afară şi o descărcă în pâcla de ciori. Tocmai atunci păşea în ograda bisericii protopopul, care, descoperind în Nembrodul cu halat pe diacon, zise uimit:

Dar bine, diacone, unde s-a mai văzut faţă bisericească umblând cu puşca?” Creangă răspunse iar în stilul lui Nastratin:

D-apoi eu nu-s „judan”, cinstite părinte, să mă tem de puşcă!” (6).

Poate că isprava cinegetică n-ar fi ajuns la urechile lui Calinic, dacă Curierul de Iaşi, prin pana nu se ştie cărui răuvoitor, duşman politic desigur, n-ar fi divulgat-o sub titlul Tragerea la ţintă şi vânatul la păsări în mijlocul oraşului (200). Mitropolitul, citind articolul, îngălbeneşte ca de o mare primejdie ameninţând biserica şi dă la 6 mai protoiereului C. Buţureanu însărcinarea de a cerceta grabnic cazul. Protoiereul se înfăţişă diaconului şi-l întrebă dacă a tras cu puşca, iar diaconul răspunse fără codire că a tras într-adevăr cu puşca, ceea ce trebuie să fi încurcat pe sfinţia-sa. Desigur că şi acum Creangă strânse în logica lui sarcastică mintea simplă a protoiereului, cerându-l instrucţiuni asupra chipului celui mai nimerit şi mai potrivit canoanelor de a scăpa turlele unei biserici de necuviinţa ciorilor. Afacerea era absurdă şi ridicolă şi lumea trebuie să fi făcut haz mare, spre satisfacţia lui Creangă. Mitropolitul care scăpase de puşcă în polobocul oferit de Creangă, neputând încadra în canoane acest caz neprevăzut, după o scurtă oprire de la serviciul divin, îl iertă din nou.

Popa Smântână, limbut, umplu probabil oraşul cu povestea vânătorii de ciori şi a înfundării mitropolitului în chestia mergerii la teatru, repetând, ne putem închipui, prietenilor vorbele de duh spuse protopopului. Totuşi, se dădu oarecum pe brazdă, ca să nu piardă leafa de diacon ori locuinţa, de vreme ce rămase la Golia încă trei ani.

G. Călinescu La 15 octombrie 1870, Creangă e mutat, printr-un schimb cu Gh.

Ienăchescu, la şcoala primară nr.1 din Strada Română, unde era director Toma Săvescu, însă la o sucursală a acestei şcoli, pe Sărărie.

La această „şcoliţă” friguroasă şi cu ziduri subţiri, cu elevi de clasa I, diaconul e de capul lui şi primeşte cam lei 157, bani 38 (79). O astfel de independenţă trebuie să fi născut în capul lui un raport între viaţa de cleric subordonat şi aceea mult mai slobodă de institutor. Se mai poate presupune că, econom din fire, nemaiavând nevastă de hrănit şi înveşmântat, Creangă strânse deoparte ceva parale din cărţile didactice, dacă cumva nu se va fi ales, după împărţeală, cu vreo moştenire de la părinţi. Oricât de ieftină va fi fost căsuţa de mahala pe care o va cumpăra mai târziu pe numele ţiitoarei, ea va trebui să fie plătită cu o sumă de bani rotundă. Aşadar, diaconul răbdă pe stareţ privindu-l câineşte până ce prinse puţin cheag şi când se simţi în putere îşi făcu socoteala că în ziua când ar avea bordeiul lui, lăsând diaconia; din care nu se alegea cu mult peste folosinţa locuinţei, putea să trăiască în voia sa fără potcap şi anteriu din leafa de institutor.

Socoteala aceasta făcu pe Creangă din nou ţanţoş. Probabil că diaconul umblă iar cu lumânarea spre a face scandal şi în vara lui 1871 îl făcu, nu se ştie în ce chip, dar oricum cu această încheiere, că-şi luă ce avea prin casă şi se mută într-o nouă locuinţă, ce ar putea să fie bojdeuca din Ţicău, care nu era, prin urmare, departe de „şcoliţă”. Pe deasupra, avea şi el, ca orice bărbat, nevoia unei fiinţe de sex feminin, care să îngrijească de el şi de odrasla lui, însă nu de o Ileană înfumurată, ci de o muiere proastă cum se cade să fie femeia, care să coase, să spele şi să se lase „ferecată”. Creangă îşi va găsi şi ţiitoarea.

Mutarea de la Golia a fost, nici vorbă, în gândul lui Creangă o rupere pentru totdeauna cu diaconia, însă, ca să facă stareţului în necaz, din vreo ceartă, ori poate şi din cugetul ascuns de a încerca să vadă dacă nu cumva s-ar fi putut să vie la biserică atunci când îi plăcea lui, fără a sta sub nasul superiorului, el încuie uşa casei în care şezuse şi luă cheia cu sine, ca să se ştie că acolo e dreptul lui atâta vreme cât el e Ion Creangă (Viaţa şi opera) diacon. Vesel de întâmplarea care-l scăpa de ograda Goliei, Creangă luă pana în mână şi aşternu pe hârtie o epistolă-parodie cu ortografie caricaturală, adresată moşului său Gh. Creangă, econom la paraclisul spitalului din Târgul-Neamţ. Scrisoarea, nu prea de duh, este din 3 iulie şi fără îndoială din anul 1871, deoarece se vorbeşte acolo de răposarea Bondarului, care este o revistă umoristică din Botoşani, apărută în 1869 şi dispărută în 1871, uşor de confundat cu Bondarul din Iaşi (1861 1862), după care am căpăta o datare greşită: „Sărut mâinile şi pe dosu şi pe faţă, prea iubiţilor mei bădiţă şi leliţă Ecaterină.

Despre noi veţi sci, dupe cum şi sciţi, că suntem senătoşi d’in Graţia lui D-deu.

Dorim deci, ca şi pe D-vostre acestă simplă epistolă să ve găsescă în celu mai perfectu gradu alu senătăţei şi alu fericirei! De vreţi a sci noutăţi noue, ietă ve spun: cu nefericit’a ocasiune a reposatului întru fericire a Bondarului şi pusu la revinelă în puşcăriă, sfântului Nichiper-cea, m-am dusu la Pru! U! Utu şi am făcut feredeie de pungă. Sunt bune, ori ba?

De făceam de pulpe, pote-mi vei dice c-aru fi fost mai bune că-mi întăreau slăbiciunea nervilor… Aşă-l c’am greşitu?

Altă noutate noue: In timpul vijeliei unui inderetnicu ventu dela finele nepomeniteijluni Iunie, clopotniţ’a Goliei fu aruncată de-asupra celei dela Bărboiu şi clopotele tocmai la patrudeci de sf. ţi; şi la Archi-man-Dracu Merişesco, în grădină, a crescutu unu crastavete de doi coţi şi jumătate (2 1) care merită a fi dusu la expoziţi’a dela Frumos’a, care are a fi la 24 Septemvrie, curgătoru în avusul urbei Ne’mţul buza-bri-de Bercu, în casele lui Gram’a, să se mur [e] de… Altă noutate: M-am mutatu într-o casă unde se află şi câte-va frumuşele, ce pe la Iassi le dicu fete, scii proverbu cela: „Beţivului şi Dracu-l ese cu ocaua plină”. Cu alte cuvinte suntu factoru de… ieca noue funcţiune!” etc., etc. (74).

G. Călinescu Se vede însă că autorităţile bisericeşti nu luară în serios pe diacon, care trebuie să li se fi părut un apucat de domolit cu duhul blândeţii, căci Creangă se hotărî să facă un gest mare, nemaiauzit, cu mult asupra tragerii cu puşca. Merse la bărbier şi-şi tunse pletele. Desigur că vanităţile încercate de el când lumea se holbă la vederea unui popă tuns fură de esenţă rară. Creangă povesti mai târziu că şi-ar fi tăiat coada singur cu foarfecele, ca s-o ofere unei diaconiţe din Roman, căreia îi plăcuse părul său (88). Lucrul pare foarte posibil. Tăierea s-a produs vara, pe căldură, când Creangă avea obiceiul să bată drumurile pe la ţară şi să se scalde-n Prut. Plictisit de coada care-l rodea ca o şopârlă pe ceafă, fu fulgerat de o idee năstruşnică: s-o taie. Dar, şugubăţ din fire, găsi că e nimerit să dea reprezentaţie inedită şi se ajută de cea mai mică aluzie la coada sa, ca s-o taie pe loc, sub ochii holbaţi ai celor de faţă. Creangă era un om plin de contradicţii, umblând după multe lucruri deodată. Când se văzu cu coada tăiată, trebuie să se fi căit şi atunci, în aşteptarea creşterii altui păr, umblă prin canoane şi dibui un articol care-l făcea pionier al portului preoţesc modern şi reformator al tradiţiilor. Găsi un articol după care nu numai nu era oprit să-şi tundă părul, ci chiar îndatorat a şi-l reteza şi care lămurea că îndeosebi diaconii şi clericii tineri nu trebuiau să poarte plete lungi spre „sminteala oamenilor”. Aşadar, chestiunea era limpede: diaconul se tunsese ca să nu smintească pe credincioşi. Oricât reformarea portului preoţesc a mers înspre tunderea părului prisoselnic, nu trebuie să se vadă în gestul lui Creangă o sfântă revoltă împotriva înapoierii. Creangă era un om repezit, un original şi-n fapta lui intră ori nechibzuinţă, ori plăcerea de-a o rupe cu scandal. Plină de spirit este numai apărarea lui, sofistică, bună de colorat biografia unui om de geniu. Dar ca să plece din cler n-avea nevoie să se tundă dinainte şi nici nu putea pretinde autorităţii o interpretare ce nu era încă în spiritul opiniei publice. Un preot ortodox care propune raderea bărbii este un om de vederi largi, dar acela care, nemaiaşteptând discuţia, iese însuşi în veşminte preoţeşti şi cu faţa spână, acela suferă de o uşoară alienare de la simţul comun. Creangă făcuse un gest nastrati-lon Creangă (Viaţa şi opera) nesc şi îndreptăţirile lui după aceea, în loc de a spune limpede că nu mai doreşte să fie diacon, arată o conştiinţă îndoită. Diaconul nu-şi putu ascunde capul, al cărui păr creştea încet şi minunăţia se divulgă.

Intr-un oraş de provincie, o faptă hazlie dar nesocotită ca aceasta stârneşte atâta scandal, încât în consternarea Mitropoliei trebuie să se vadă simplicitate, în nici un caz voită asprime, de vreme ce autoritatea se codeşte mereu de a lua măsuri definitive. Creangă mersese la teatru într-o vreme când lucrul acesta era reprobabil, Creangă, nevinovat sau nu, fusese părăsit de nevastă, Creangă trăsese cu puşca în ciori, Creangă îşi tăiase pletele spre veselia oamenilor. Iată câteva fapte care, atunci când nu se ştie că diaconul va deveni marele Creangă, pot să dea oricui impresia că avem de a face cu un descreierat. De fapt, diaconul dă semnele unui dezechilibru, ce-l dreptul superior prin motivarea pe care spiritul său lucid ştie s-o dea faptelor sale impulsive. Cu drept cuvânt, consultând canoanele, arhimandritul Hieronim Buţureanu se întreabă dacă diaconul „poate liturgisi într-o asemenea stare”. Oricine îşi poate închipui că aceasta nu era cu putinţă dacă biserica nu ţinea să devină un bâlci. Mitropolitul cere avizul consistoriului, care găseşte că lucrul e destul de grav, probând „indiferentismul” diaconului. Pletele sunt menite să deosebească clerul ortodox de clerul altor rituri. Dicasteria se gândi că totuşi părul o să crească la loc şi cu el şi mintea diaconului şi se mulţumi să ceară numai suspendarea din slujbă pentru câtăva vreme (68). Creangă este convocat pentru ziua de 10/22 septembrie 1871 la consistoriu spre a se îndreptăţi. Cuvioasele feţe bisericeşti, aţâţate probabil de Buţureanu, scotociră prin rafturi şi dădură de dosarul relelor purtări ale lui Creangă în 1868. Nu este îndoială că, dacă Creangă s-ar fi înfăţişat blând consistoriului şi ar fi cusut o explicaţie oarecare, oricât de naivă, cum că, de pildă, o suferinţă trecătoare a pielii capului a dus la necesitatea înlăturării temporare a pletelor şi că totul se reduce la o nevinovată dorinţă de răcorire şi de salubritate, afacerea s-ar fi închis, gravitatea nestând în fapt, ci în motivul lui. Dar la 11 septembrie, întâiul termen, Creangă nu se prezentă. La 13 septembrie adeveri trimisului primirea citaţiei, declarând însă că, fiind bolnav, nu se poate transporta la consistoriu.

G. Călinescu În schimb, diaconul compusese un protest semeţ, plin de citaţiuni şi de „resoane”, de-o impertinenţă abia cuviincioasă în formă (104): „Onorabile părinte preşedinte!

Primind invitaţiunea sub No. 40, vin cu onoare a mă prezenta înaintea acestui spiritual decasteriu, nu pentru a fi judecat, după cum mi se zice prin citata invitaţiune, dar pentru a protesta energic în contra dreptului ce-şi însuşeşte acest spiritual decasteriu de a se constitui într-un tribunal bisericesc disciplinar, fără să aibă o lege care să-l autoriză întru aceasta.

Puternicele resoane pe care-mi întemeiez protestul de făţă sunt: I. Că imputaţiunea ce mi se aduce despre retezarea părului nu este o abatere disciplinară: şi dacă acusatorii mei şi-ar fi dat osteneală să citească mai cu luare-aminte textul Canonului 96 al Sinod. al VI, cum şi tălmăcirea acestui canon, cu notiţa de supt ea, ar fi înţeles (afară numai dacă n-ar fi voit) că tăierea părului şi cuviincioasa purtare a clericilor în ceea ce priveşte barba şi capul nu numai nu este oprită, dar chiar este poruncită. Şi eară şi în special pentru diaconi şi clericii tineri, din notiţa Canon. 42, Sinod. al VI-lea rezultă foarte limpede şi curat că ei nu trebuie a purta plete lungi spre sminteala oamenilor.

II. Nu acesta e tribunalul, de aş fi vinovat, ci sinodul eparhial, constituit prin legea din 3 dec. 1864.

Prin urmare, presentându-vă acest protest, rămâne ca sf. -voastră să vă faceţi datoria conform cu legea; şi de vă credeţi în drept, puteţi a mă judeca; însă în absenţa mea; rezervându-mi dreptul a recurge la sinodul general, în contra unei arbitrare şi inlegale sentinţe ce veţi pronuncia.

Binevoiţi a primi asecurarea respectului datorat.

Ioanu Creangă, diacon [10/22 sept. 1871]” Ion Creangă (Viaţa şi opera) Cu alte cuvinte, diaconul avea pretenţia de a umbla pe drum în costumul cel mai extravagant, fără a se putea lua împotrivă-l nici o măsură disciplinară înaintea întrunirii sinodului general! Ironizaţi, acuzaţi de rea-credinţă şi neştiinţă de a citi cum trebuie canoanele, membrii consistoruilui se întruniră şi luară în cercetare cazul diaconului, nu fără a fi oarecum intimidaţi de stilistica şi sprinteneala lui la chestiunile canonice. Adevăratul motiv pentru care Creangă nu se înfăţişă şi căută să scape prin invective trebuie să fie greutatea ce-o simţi de a se explica asupra ciudatei dorinţe de neapărată despărţire a soţiei. El ar fi voit să divorţeze şi diaconia îl împiedica. Comisia de judecată aminti afacerea cu mergerea la teatru, tragerea cu puşca „chiar asupra bisericii”, despărţirea de nevastă, tunderea părului. Totuşi, nu îndrăzni să ceară caterisirea diaconului, ci, ca şi mai înainte, propuseră numai suspendarea din slujbă până la îndreptare, adică, în fond, până la creşterea părului. La 11 octombrie i se comunică lui Creangă hotărârea Mitropoliei într-o formă clară sub raportul conţinutului, dar cu o stângăcie formală de care diaconul se va prinde.

        „Onorabile părinte, Din motivul înaltii ordonanţi Nr. 1.651, subsemnatul proto-lereu are onoare a vă face cunoscut că sunteţi oprit de lucrarea diaconiei pentru totdeauna până când veţi da probe de indreptare; dând legale probe de îndreptare întru aceasta, atunce vei fi ertat etc.” „Pentru totdeauna” înseamnă, în cazul nostru, „până când”, dar Creangă voieşte să interpreteze abuziv. Dorinţă de a părăsi clerul cu orice chip, cu aerul unui martir? Îndârjire de om încredinţat de deşteptăciunea lui, care pentru plăcerea de a batjocori stilul unui popă şi îndeosebi acel întru aceasta, pe care-l subliniază într-adins, îşi pune în joc o carieră? Desigur şi una şi alta. Creangă, nebănuind urmările jocului său încrezut, recurge la un fals şi se face a înţelege că a fost oprit „pentru totdeauna” de la oficiere. Spunând acestea, minţea cu bună-ştiinţă, de vreme ce atunci când gluma se-ngroaşă şi ministerul 104 G. Călinescu înlătură pe Creangă din învăţământ, imprudentul va încerca să-l încredinţeze în temeiul aceluiaşi ordin că nu fusese eliminat din cler, ci numai „suspens de a oficia”. Deocamdată, nebănuind urmările, nebunul diacon gustă din plin voluptatea de a-şi bate joc de autoritatea bisericească şi, ca să arate că el e un om întreg la minte, care nu glumeşte cu vorbele şi prin alb înţelege alb, iar prin negru, negru, se tunde de-a binelea şi-şi aruncă anteriul, iar pe cap îşi pune căciulă ori pălărie. Autoritatea spirituală, care nu înţelesese a-l înlătura din cler,rămase consternată, totuşi, luni întregi de zile nu găsi cu cale să ia nici o măsură împotrivă-l şi Creangă îşi făcu gustul de a merge la şcoală şi pe drum, până în vara anului 1872, în straie de târgoveţ, în ciuda tuturor egumenilor şi mitropoliţilor, nu fără scandal, fiindcă lumea nu putea să vadă în el decât un popă tuns şi un răspopit. Ce spunea Creangă prietenilor curioşi? Examinând propriile lui proteste, constatăm că se purta sucit cum îi era firea şi cu acel aer de superioritate pe care i-l da credinţa că e un om cu mintea limpede, ca orice fiu din popor. El zicea că de vreme ce cuvioşii părinţi de la dicasterie l-au scos din cler „pentru totdeauna”, el nu mai era diacon şi putea să umble cu îmbrăcămintea ce-l plăcea. Însă când superiorii îi cereau să descurce lucrurile şi să spună hotărât dacă mai înţelege sau nu să rămână în sânul bisericii, atunci el declara ţanţoş că măsura împotrivă-l fiind „inlegală”, luată fără avizul Sinodului eparhial, se socoteşte a fi mereu diacon. Şi, ca să arate că nu glumeşte, încuie odăile pe care le ocupase la Golia şi luă cheile. Era, fireşte, o curată bătaie de joc. Înfierbântat de întrunirile politice, unde chestiunea legalităţii era o floare de stil curentă, Creangă cugeta poate în mintea lui naivă că descoperise o armă grozavă împotriva mitropolitului. S-ar fi socotit diacon de drept până la judecarea cea recunoscută ca legală, numai împiedicat de fapt şi în chip abuziv de a sluji. Şi cum legea i se părea clară ca cristalul, ipoteza de a învinge, spre ruşinarea mitropolitului, îi luci poate pe dinaintea ochilor. Însă Mânăstirea Golia avea nevoie de diacon şi de locuinţa închisă şi ceru cheile. A fost nevoie să se recurgă la prefect, care trimise un comisar la Creangă pe la începutul Ion Creangă (Viaţa şi opera) lui ianuarie. Creangă, încăpăţânat, nu voi să dea cheile şi prefectul, prudent, trimise din nou pe comisar să întrebe pe teribilul diacon „care sunt motivele sale la predarea cheilor de la acele încăperi”. La 28 ianuarie 1872, Creangă, răzgândindu-se, înştiinţa pe trimisul stăpânirii că înmânase cheile preotului Alexandru de la Buna Vestire (194), care va fi fost şi un sfătuitor la moderaţie. E de la sine înţeles că oraşul trebuia să urle de acest scandal nemaivăzut, care făcea concurenţă panoramei lui Heimann. În cele din urmă, cuvioşii părinţi batjocoriţi se înrăiră şi pârâră pe diaconul fără potcap la Ministerul Instrucţiunii, poate şi cu intenţia ascunsă a cuiva de a-l da o lovitură în poziţia de institutor. Cu toate astea, nu e deloc sigur că Mitropolia urmărea distrugerea diaconului şi e mult mai probabil că, plictisită de năzdrăvăniile lui, voia să curme scandalul şi să pună în vederea tuturor că răzvrătitul se folosea în mod abuziv de calitatea de diacon. La 15 iunie 1872 Mitropolia aduce la cunoştinţa ministrului de culte (care, din nefericire, era şi ministru al instrucţiei) că „diaconul Ion Creangă, profesorul în Iaşi, prin faptele sale incorigibile şi incompatibile cu caracterul de cleric, fiind judecat de autoritatea bisericească astăzi, este exclus dintre clericii altarului. În vedere acestora şi pentru a nu se induce poporul în eroare că el participează încă în cler”, se roagă de ministru „a face să se publice aceasta spre ştiinţa tuturor!” Adresa era fireşte ipocrită, întrucât se amintea că Creangă era „profesor” şi aducea şi un element necomunicat diaconului, anume, scoaterea definitivă din cler. Ar fi fost mai cinstit să se pună în vedere diaconului această nouă hotărâre fără atâta corespondenţă oficială. Acum, după aproape cinci luni de la predarea cheilor, chestiunea s-ar fi limpezit prin măsuri clare, fără echivoc. Se pare că, dimpotrivă, Creangă îşi râdea pestetot de notificarea Mitropoliei, prin care era suspendat pentru totdeauna până la îndreptare, în sinea lui socotindu-se mereu diacon scos temporar de la oficiere, în vreme ce el era într-adevăr exclus. Efectul adresei mitropolitane fu neaşteptat. Generalul Tell, ministrul, era un puritan şi un sucit. Ideea că un răspopă educă tinerele vlăstare ale naţiei „îl îmbolnăvea” (167). Aşa, cel puţin, mărturisea 106 G. Călinescu pe faţă. În fond, fiind conservator, se va fi înveselit la ştirea că a prins în mână un fracţionist. La 1 iulie, nesocotitul diacon, care se jucase cu focul, fu destituit şi la 14 iulie Monitorul oficial vestea patriei curăţirea învăţământului de „institutorele clasei I de la şcoala sucursală nr. 1 de băieţi din Iaşi, pentru faptele sale necorigibile şi incompatibile cu caracterul său de cleric”, care „nu poate ca, pierzând a sea demnitate de preot, să mai figureze în corpul didactic, din cauză că lipsa de o asemenea demnitate sacerdotală, în respectul moral şi social, atrage după sine şi pierderea demnităţii şi caracterului său de membru al acestui corp” (185). Raţionamentul era cu desăvârşire absurd, căci Creangă nu săvârşise fapte necuviincioase în societate, ci numai de acelea dovedind lipsa de vocaţie spirituală. Propriu-zis, el se demisese într-un mod cam bufon din tagma clericilor şi apărea curioasă pretenţia lui Tell ca un institutor-preot să nu poată părăsi haina preoţească. Poate, totuşi, că ministrul era de bună-credinţă şişi închipuia că „faptele incorigibile” vor fi fost cine ştie ce crime.

Ordinul de destituire căzu asupra lui Creangă ca un trăsnet, năucindu-l. Înţepând „boaitele”, cum făcea şi Popa Duhu, în chipul unei petreceri foarte obişnuite între cucernicii părinţi, nu bănuise o clipă că putea să fie scos din locul în care se simţea întărit şi care-l dăduse îndrăzneala de a se deda la inocente impertinenţe stilistice.

Aruncarea potcapului într-o provincie cu sumedenie de popi şi călugări, dispreţuiţi tocmai de aceasta, nu i se părea deloc infamantă.

Dar publicarea în Monitorul oficial a scoaterii din învăţământ era de natură a-l face de râs. Rămânea deodată fără rost, cu un copil şi cu fraţi şi surori de îngrijit.

Am stat ar fi zis el mai târziu o zi şi-o noapte… cu coatele pe genunchi şi cu tâmplele în mâni şi nu mă uitam la nimeni şi la nimic şi nu vream să aud nici să văz pe nimeni. Şi-mi zvâcneau tâmplele şi mă durea capul, de credeam c-o să plesnească. Stăteam şi nu mă puteam gândi la nimic… „ (217).

Apoi, ţăran cumpănit în fundul sufletului, stătu să vadă ce este de făcut. Omul de jos şi românul în genere, când are o pacoste pe cap, Ion Creangă (Viaţa şi opera) ia un plocon şi merge la un om cu trecere. Creangă alergă, fireşte, la fracţioniştii lui. Aceştia, fiind în opoziţie, nu-l puteau face nimic cu oricâtă bunăvoinţă (167), deşi Iacob Negruzzi, om de partid fanatic, dar fără răutate, pretinse că ei nu voiră să mişte măcar din deget.

Creangă îşi va fi adus aminte atunci de Titu Maiorescu, pe atunci deputat, care se purtase atât de bine cu el şi va fi alergat la dânsul, cu toate că era junimist, ori tocmai pentru aceea. Însă tânărul profesor era plecat în străinătate în excursie de plăcere şi vizita Domul de la Magdeburg, se plimba prin pădurile germanice şi asculta la Viena pe Lohengrin al lui Wagner (125). El sosi la Iaşi pe la sfârşitul lui august.

Probabil că semeţul diacon apelă şi la Iacob Negruzzi, ale cărui vremuri, în sfârşit, sosiseră, după cum prevestise. Neprimind de nicăieri nici o speranţă, Creangă trimise o lungă jalbă ministrului, lămurindu-l de astă dată că nu fusese exclus din cler, ci numai suspendat, că în jurul lui s-a ţesut o intrigă popească, cerând, în sfârşit, aplicarea dreaptă a legii. Fără să vrea, fostul diacon punea şi aici o agresivitate care trebuie să fi displăcut lui Tell, om „dur şi fără tact”, după opinia lui Maiorescu însuşi. Jalba e un curios document de stil „cult”, aşa de profund deosebit de stilul Amintirilor, dovadă că opera lui Creangă este o elaborare artistică: „Domnule ministru, Văzând comunicatul în Monitoriu No. 155 am fost dureros surprins de a mă vede şi de d-voastră, dle ministru, condamnat, fără să fi fost ascultat şi eliminat din corpul învăţător, fără să fi fost supus judecăţei, precum cere legea instrucţiunei publice.

Permiteţi-mi, vă rog, dle ministru, ca macar după faptul îndeplinit al destituirei mele nejudecate să viu a vă ruga să binevoiţi a asculta justificarea mea de acuzările ce s-au adus în contră-mi.

Simpla expunere a faptelor, încât priveşte desbrăcarea mea voluntară de haina clericală, vă va arăta, sper, motivele puţin serioase ce au determinat persecutarea mea de cătră superiorii mei spirituali.

Vă anecsez întâiu în contestul seu copia esactă de pe raportul îngr-l08 G. Călinescu ijitorului bisericii unde eram acum un an ca deservent; asemene şi protestul meu adresat pretinsei jurisdicţiuni eclesiastice, ce ş-a arogat atributele de a mă judica.

Din aceasta veţi vede, dle ministru, că urmărirea spirituală în contra mea a purces numai singur de la faptul că mi-am scurtat părul, suprimând incomoda şi desgraţioasa coadă de pe spate. Canoniceşte am dovedit că dreptatea era de partea mea. Aceasta se probează chiar şi prin cartea de judecată ce mi-a comunicat-o protoereul şi care asemine v-o anexez în copie esactă.

Ce zice în adevăr sentinţa dată în contra mea? Nimic altă decât că sunt suspens de a oficia ca diacon pe timp nedeterminat. N-am fost eliminat din cler, că nu era pentru ce; căci părul fiind vegetabil, poate creşte eară la loc. N-am fost judecat de altă, fiindcă nu era nimic a mi se imputa; ci numai am fost lovit, cu rigoare extremă, drept bătaie de joc!

Atunci, având cunoştinţă că nu ca cleric meritasem a fi învăţătoriu, ci ca învăţător câştigasem oarecare merit, care mă făcea demn de vocaţiunea mea, mi-am continuat cariera de învăţător, unde acum eram determinat a-mi consacra toată activitatea mea intelectuală şi unde autorităţile şcolare, timp de opt ani de zile, cât am funcţionat, n-au avut a-mi imputa nimica; că n-am derogat demnităţei profesorale întru nimic.

Văzând însă că învăţătorul continuă a fi persecutat, numai şi numai de cătră superiorii spirituali, pentru că purta haine largi şi părul lung, am venit la ideea de a mă desbrăca însumi de aceea ce era un pretext de persecuţiune din partea superiorilor eclesiastici de aice.

Pentru aceasta însă nu mă aşteptam, eram departe a cugeta chiar că voiu fi lovit şi de d-voastră; din contra, mă măguleam în sine-mi cu ideea că voi pute de aici înainte respunde şi mai bine chemărei mele de învăţătoru, consacrându-mă cu totul carierei didactice.

D-voastră se vede că n-aţi cunoscut adevărata stare a împrejurărilor mele şi aţi curmat cariera unui om tocmai în momentul când el, ca învăţător, luase o resoluţiune în adevăr demnă, fiindcă nu mai era acoperită de schima făţăriei. Căci ce însemna osânda mea în termenii „de îndreptare întru aceasta” dacă adevărata causă a fost tăierea părului?

Ion Creangă (Viaţa şi opera) Din toate aceste, puteţi vede, dle ministru, că în adevăr măsura suspensiunei mele de la altariu n-a fost decât o oarbă persecuţiune sistematică, care s-a pus din toate puterile ca să mă lovească din toate părţile, până chiar şi în esistenţă! Dară, dle ministru, cu d-voastră, om franc şi cu idei moderne, nu trebuia superiorii ecleziastici să ascundă adevărul. Adevărul este că în contra mea de mult a fost întinsă o persecuţiune pentru ideile mele de progres; şi aceasta vo pot proba prin un fapt anterior din cele mai lovitoare pentru mine. Cu cinci ani în urmă răutatea şi corupţiunea unui călugăr a făcut că eu, împreună cu unicul copilaş al meu, să fiu abandonat de soţia mea pentru totdeauna, remâind văduv; şi că pentru acestă faptă imorală şi scandaloasă nu s-a luat nici o măsură în contra acelui călugăr…, nu mi s-a făcut nici o satisfacţiune morală din partea superiorilor eclesiastici. Prin urmare, dle ministru, vedeţi că eu nu de azi, de ieri caut a dobândi emanciparea me de supt o atare autoritate, care nu se respectă; fiindcă nu pedepseşte pe cei ce merită pedeapsă, ci pe cei nevinovaţi!

Acum cinci ani m-au lovit în familie. Acum un an, în serviciul meu la biserică; eară acum au făcut ca să mă loviţi şi d-voastră în posiţiunea mea de la şcoală.

Dar cred că d-voastră, protectorul obligat al şcoalelor, nu veţi lăsa ca să sufăr şi de această din urmă nedreaptă lovitură, întemeind depărtarea mea din corpul profesoral pe motivele puţin serioase şi puţin caritabile şi, aş pute zice, chiar necreştineşti ale persecutorilor mei clericali.

Ce-mi remâne de făcut altă decât a vă supune respectuos că d-voastră n-aţi putut lua în contra mea măsura riguroasă, pre cât de injustă, decât puindu-vă deasupra garanţielor legale, ce legea instrucţiunii asigură orişicărui membru al corpului învăţător, adecă: de a nu fi destituit fără judecată! Şi că asemene casuri s-au mai întâmplat fără ca d-voastră să fi lovit pe nici unul; ştiind că sacerdoţiul profesoratului este independent şi nu este legat deloc cu schima preoţească.

Acum pot oare spera că d-voastră, în urma lovirei date mie, veţi veni a face reparaţiunea reclamată de o strictă legalitate? Pot spera că, mai bine informat, veţi lua în consideraţiune justificarea mea şi-mi veţi face justiţie?

G. Călinescu Speranţa nu abandonează pe bunul creştin şi aştept respectuos respunsul d-voastre întru aceasta.

Primiţi, vă rog etc.

I. Creangă” Bun condei şi muşcător avea institutorul, dar generalul scorţos, dacă a citit cumva jalba, nu putea gusta acuzaţia de a fi „deasupra garanţielor legale” şi impertinenţa lui „întru aceasta” de la sfârşit înadins introdus ca un refren caricatural, după proza Mitropoliei. Ministrul nu binevoi a răspunde îndrăzneţului şi Creangă umblă pe drumuri ocolite. A.

Naum, delegat de minister să dea în grija primăriei „şcoliţa”, strecoară într-un raport primit de minister la 3 august 1872 părerea nevinovăţiei lui Creangă, care, ca institutor, „era neimputabil”. „Şcoliţa sa zicea Naum mică, dar populată, întrunea calităţi de dorit. Acolo corpul şi inteligenţa era deopotrivă cultivate, precum probează şi raportul delegaţilor ce au asistat la examenul din urmă” (79).

Creangă crezu că furtuna o să treacă şi după trecerea vacanţei celei mari ministrul are să se răzgândească. Dar, văzând că se apropie deschiderea şcolilor şi nimeni nu se gândeşte să-l cheme înapoi la „şcoliţa” lui, bătu o telegramă ministrului: „Domnului Christian Tell, ministrul instrucţiunei şi cultelor, Bucureşti.

Iuliu 31 v-am adresat plângerea-mi însoţită de actele ilegale ale Mitropoliei Moldovei, pe temeiul cărora m-aţi destituit din postul de institutore şcoalei sucursale de băieţi nr. 1. Cer din nou respectuos dare mea în judecată, conform legei. Numai aşa veţi afla adevărul; numindu-vă protectorul şi părintele instrucţiunei.

Aştept respectuos respunsul d-voastre.” Din păcate, miniştrii nu răspund la telegrame, mai ales când li se aduce aminte că au făcut o ilegalitate şi Tell trebuie să se fi încredinţat şi mai vârtos că are de a face cu vreun nebun. Văzând că totul e zadarnic, Creangă se supune sorţii şi, venind toamna, îşi caută mi-lon Creangă (Viaţa şi opera) jloace de trai. Celor de la Mitropolie, în frunte cu Calinic, le dedică o ură nestinsă. Starea lui materială trebuie să fi fost destul de neagră dacă fu nevoit să-şi retragă capitalul de 25 lei cu care luase parte la 1 iunie 1871 ca membru la fundarea „Primei societăţi de economie din urbea Iaşi” (200). Îi cerea zicea el cu umoare de mizantrop – „fiind scos din funcţiune şi nemaiavând parale pentru a mai putea face parte din societate”. Feciorul lui Ştefan a Petrei Ciubotariul, acela care umbla „cu cotul subsuoară”, îşi aduse aminte că părinţii lui făcuseră negustorie. Deloc învins de soartă, ceru şi căpătă brevetul trebuitor pentru deschiderea unui debit de tutun. Monopolul se-nfiinţase de curând şi Creangă era omul care prindea din vânt orice idee, aşa cum făcuse în cazul şcolii preparandale. La jumătatea lunii septembrie cuvioşii părinţi persecutori ai lui Creangă trecând pe Strada Primăriei se cruciră văzându-l pe răspopă negustor de „tiutiun”. Diaconul, departe de a fi înfrânt, le râdea în nas. Debitul trebuie să fi mers binişor, având în vedere faima de popă tuns a lui Creangă şi în afară de o scurtă criză, nu se poate crede că prigonitul a trăit în mizerie şi sub condiţiile lui normale. Deschiderea debitului înseamnă chiar începutul unei relative prosperităţi, care se-ntoarce puţin în avariţie.

Câştigul debitantului trebuia să fie mai mare decât al institutorului şi lui Creangă îi veni inima la loc şi ţănţoşia pe buze. Folosindu-se de compătimirea în care plutea, începu să caute alte mijloace de câştig.

Fu primit profesor la Liceul Nou, institut particular nu departe de strada Păcurari. La 10 octombrie 1872 apăru în Noul curier român al lui I. M. Codrescu acest anunţ (nr. 119): „Profesore privatu Subsemnatul fostu profesore în serviciul statului timp de optu ani are onore a oferi serviciile sele practice, ca educatoriu ori profesore privatu.

Adresa la administraţiunea acestui diaru.

I. Crengă” G. Călinescu Ce se petrecu în mintea foştilor superiori ai lui Creangă pentru ca, atunci când totul părea definitiv încheiat, chestiunea să fie din nou răscolită? Protopopul C. Buţureanu, reîntorcându-se la vechea interpretare că diaconul fusese numai suspendat, arunca acum în sarcina lui tot ce făptuise ca civil şi constata că, „măcar că deşi subt nr. 265 i s-a făcut cunoscut că este subt cercare de îndreptare într-un an de zile, nu numai că nu s-a corijat în purtarea sa ca cleric sfinţit, ci încă, din contra, a părăsit de sine şi semnele şi costumele de diacon, îmbrăcându-se în straie civile”, îndeletnicindu-se cu meseria de „bre-vetariu la Monopolul tutunului în această urbă Iaşi, Strada Primăriei”.

La 28 septembrie consistoriul citează pe Creangă să vie să dea seamă de faptele sale. Să se fi căit mitropolitul de măsura pripită şi să fi încercat a arunca o funie de scăpare diaconului, ca acesta să vină să se prosterneze şi consistoriul să-l ierte? Mai degrabă e la mijloc o ipocrizie ecleziastică. Măsura trebuie să fi părut aspră şi neîndreptăţită intelectualilor din oraş şi, ca să înăbuşească murmurele, dicaste-ria se prefăcea clementă şi silită la asprime prin însăşi încăpăţânarea diaconului. Bineînţeles că fostul diacon, care era necăjit numai de pierderea postului din învăţământ, dar nu voia să mai audă de potcap, nu se înfăţişă. In schimb, îşi vărsă fierea şi sarcasmul într-o întâmpinare către onorabilul preşedinte al consistoriului din 15 octombrie, în care batjocori pe cucernicii părinţi cum îi veni la gură, cu o vigoare pamfletară şi un dar al muşcăturii ce prevesteau pe marele prozator: „Onorabile părinte preşedinte, Primind invitaţiunea sub No. 66, mă mir cum tocmai după un an de zile trecut de când iarăşi ca diacon fui chemat prin citaţiunea No.

40 în judecata acestui onor, dicasteriu pentru fapte care nu erau de natură a se judeca şi de persoane care nu sunt în drept a judeca în materie de disciplină bisericească, după cum am avut onoare a le declina competenţa, prin protestul ce am prezentat atunci şi pe care îl Ion Creangă (Viaţa şi opera) susţin şi astăzi şi de care neţiindu-se seamă, am fost judecat în absenţa mea şi condamnat prin sentinţa dată într-un mod arbitrariu şi ilegal la oprirea pentru totdeauna de lucrarea diaconiei.

Iată textul acestei sentinţe No. 265 din 11 octomvrie 1871.

        „Subsemnatul protoiereu are onoare a vă face cunoscut că sunteţi oprit de lucrarea diaconiei pentru totdeauna etc., etc.” Şi iarăşi, ca supliment la injustiţia ce mi s-a făcut, este adresa înaltpreasfinţitului mitropolit al Moldovei şi Sucevei, No. 1.182 din anul curent, adresată d-lui ministru instrucţiunii publice şi cultelor, prin care i se dă informaţiune că sunt exclus dintre clericii altarului pentru faptele incorigibile şi incompatibile cu caracterul meu de cleric… şi aceasta se face numai şi numai dacă-mi este permis din spirit de răsbunare, pentru a fi lovit în poziţiunea mea de la şcoală, precum s-a şi întâmplat, după cum se vede din comunicatul publicat în Monitorul oficial No. 155, anul curent. Iată-vă faptele charităţei!

Ei bine, onorabile părinte preşedinte, dacă oprirea mea pentru totdeauna de a oficia ca diacon, prin care am fost lovit în dreptul şi existenţa mea de la biserică, precum şi lovirea în poziţiunea mea de la şcoală unde am lucrat şi mi-am sacrificat sănătatea motivată din adresa înaltpresfinţitului mitropolit cătră d-l ministru al instrucţiunii m-a pus în poziţiune de a întreprinde orice ocupaţiune onestă, cu care să-mi pot agonisi pânea de toate zilele după cum fiecare creştin e dator a o cere pentru o zi numai, cum ni învaţă rugăciunea domnească socotiţi că vă dă dreptate a mă mai urmări ca diacon fie!

Aveţi dreptul şi datoria a căuta oaia cea rătăcită… Insă eu mă măgulesc a crede că modesta-mi purtare relativ la nedreptăţile ce mi s-au făcut de către superiorii clericali de aice, cărora nu li pot zice alta decât: „Iartă-li lor, Doamne, că nu ştiu ce fac!” va fi aprobată de opiniunea publică luminată şi că sub cuvintele „pentru totdeauna” nimeni nu va înţelege numai un an de zile, după cum vă siliţi a face să se creadă, decât numai sf. -voastră, după fantasticul dicţionariu ce se vede că posedaţi.

G. Călinescu După cât văd, parcă mi-aţi imputa modesta-mi şi onesta ocupaţiune ce am întreprins, care cred că nu-mi face neonoare, atâta mie cât şi sf. -voastre, care vă aşteptaţi poate a întreprinde contrarul.

Tot prin prezenta invitaţiune mi se mai zice că sunt chemat a da probe dacă am părăsit semnele de cleric sfinţit? Toată lumea ştie că acele semne se îmbracă de cătră clericii sfinţiţi numai în biserică şi, după finirea sfântului oficiu, iarăşi se depun în biserică la locul lor.

Deci eu iarăşi voi cuteza a mă numi modest, căci de-ndată ce mi s-au interzis acele semne de către superiorii mei iarăşi într-un mod arbitrariu n-am cutezat a mă mai atinge de ele, prin urmare nu eu le-am părăsit după cum aţi lăsa a se presupune ci superiorii mi le-au luat.

Vedeţi dar, onorabile preşedinte şi raportor totodată, că piatra cu care voiţi a arunca în mine se întoarce asupră-vă.

Dacă mi-aţi permite a vă întreba care sunt acele fapte incorigibile şi incompatibile cu caracterul meu de preot, probate de sf. -voastră [şi] cum să mă corijez dând semne de îndreptare întru aceasta?

Nu mă îndoiesc că, puind mâna pe conştiinţă-vă şi întrebându-o numai dacă n-ar fi ipocrizia la mijloc aţi răspunde aşa: Spiritul de modestie, independenţa, sinceritate, onestitate; francheţa, curajul opiniunilor tale şi fermitatea de caracter ce posezi, voind a-ţi susţine demnitatea de om, te fac a fi urât de noi; şi pentru a te corige, trebuie să adoptezi contrarul acestora.

Nu, niciodată nu voiu face aceasta. Totdeauna ajutându-mi D-zeu mă voiu sili a poseda calităţi bune, pe care să le pot dedica la ocaziune oamenilor de simţ, oneşti, cu capacitate şi cari lucrează în legalitate.

În fine, dacă, conduşi de spiritul de ură şi răsbunare, credeţi că, lovind în onoarea şi existenţa oamenilor care nu se pot apăra decât cu lacrimi şi rugi îndreptate cătră ceriu, faceţi acte de moralitate şi aduceţi prinos lui Dumnezeu fie după credinţa-vă.

Eu însă, din parte-mi, n-am decât a vă ruga ca orice pretenţiune veţi mai ave de-acum înainte asupră-mi, să binevoiţi a mă urmări la tribunalele civile.

Ion Creangă (Viaţa şi opera) Primiţi, vă rog, onorabile preşedinte, asigurarea respectului datorit.

I. Creangă” (68) Ex-diaconul luă un timbru de 25 bani din propriul debit, îl lipi pe coala scrisă şi mână pe fratele Zahei în curtea Mitropoliei, unde se afla consistoriul şi despre care mai târziu, în manualul său de Geografia judeţului Iaşi, scria cu ironie conţinută: „In Iaşi mai este un feliu de judecătorie, care judecă numai pe clerul bisericesc, adecă preuţi, diaconi, călugări şi dascăli. Această judecătorie se numeşte consistoriu şi judecătorii sunt preuţi.” Cu puţin înainte, debitantul îşi vărsase focul şi pe Tell şi pe călugărul misterios, care sucise capul nevestei, publicând inutila jalbă către ministru în Noul curier român din 23 septembrie. Înveninaţi de retorica tăioasă a diaconului membrii dicasteriei iscăliră într-un suflet moartea limbii care-l muşca aşa de rău.

La 10 octombrie comisia, dibuind prin pravilele bisericeşti şi luând în consideraţie „comerţul de tiutiun” şi mai ales „lipsa de respect către autorităţile constitutive ale bisericii”, decide ştergerea din tagma di-aconicească a debitantului satiric, iar la 5 noiembrie iscăliturile arhiereilor şi episcopilor Moldovei sunt adunate, cu excepţia aceleia a lui Filaret Scriban.

După ce scăpă de rantie şi potcap, Creangă găsi că sosise clipa de a scăpa şi de nevasta care nu şedea unde-l era locul. La 25 februarie 1873 ceru tribunalului pronunţarea divorţului pentru „abandonarea domiciliului de şase ani de zile” şi alte insulte tot atât de grave, pentru care soţul cita cu aceeaşi pedanterie ca şi în chestia bisericească articolele pricinoase din codul civil. Ileana Grigoriu nu tăgăduieşte nici una din acuzaţii şi divorţul se pronunţă în favoarea soţului la 5 septembrie 1873 (189). Şi pentru ca răfuiala cu toţi duşmanii să fie plină, e foarte cu putinţă, ca fostul diacon să-şi fi trimis potcapul şi anteriul, cu care n-avea ce face, la Mitropolie cu mesajul batjocoritor: „De la această biserică mi s-au dat, la această biserică le dau”