IX. Creangă-tatăl şi Creangă-fiul

În vreme ce Creangă meşterea la abecedarele şi la poveştile sale suit în crivat ori cufundat în putină, băiatul său crescuse de-a binelea şi se afla acum flăcău în toată puterea cuvântului. Constantin nu era nici deştept şi n-avea nici vreuna din însuşirile tatălui. Şcoala militară din Iaşi, unde Creangă îl internase fără plată în 1872, scoţând cu martori act de paupertate, îi răpise orice ingenuitate, dându-l fumuri şi nu-l dăduse în schimb nici o cultura serioasă. Era tocmai unul din acei semidocţi de care vorbea Eminescu, un cioflingar de târg, care se cam ruşina de tata şi avea gusturi măreţe. Insă Creangă, ca orice părinte, îşi iubea puiul şi-l credea bun la ceva. Cu o dragoste vrednică de toată lauda, el aleargă la mărimile pe care le cunoştea ca să le ceară o vorbă bună pentru plodul său. Muşcător de felul lui şi plin de încredere în „ţărănia” sa când era vorba de produsele minţii, Creangă redevenea smeritul om de jos care se roagă de boieri pentru binefacere. Şi cum tot Maiorescu îi sărea în ajutor cu folos, recunoştinţa institutorului lua forma celei mai adânci smerenii. Creangă, care ca diacon sărutase mâna directorului său de şcoală normală când fusese numit institutor, fu văzut la maturitate sărutând iarăşi, în faţa a o sută de comeseni ai unui banchet, mâna lui Titu Maiorescu. Şi într-adevăr, institutorul nu datora „Junimii” numai pâinea sa, dar o seamă de bune îndrumări pentru slabul său fecior. Pe dată după război, Constantin se află la Bucureşti, unde urmează şcoala militară. Slavici îi este corespondent şi primeşte des de la îngrijoratul părinte întrebări de felul acesta: „Nu ştiu dacă Creangă al meu învaţă ori se lasă pe-o ureche” (231, III). Creangă s-a rugat bineînţeles şi de Maiorescu să dea sfaturi băiatului şi să-l ocrotească „dacă merită”, fiindcă criticul primeşte pe Constantin în casă şi, probabil, îl invită la masă. Eminescu însuşi e Ion Creangă (Viaţa şi opera) solicitat să arunce o privire. Nu se vede că elevul de şcoală militară ar fi înţeles câtuşi de puţin importanţa oamenilor care binevoiau să se ocupe de el din respect pentru tată. Pricepu numai că tată-său avea trecere şi prietenii influente, care-l puteau folosi. Că Creangă nu prea avea obiceiul să-şi deschidă punga, deşi prin preajma anului 1880 el nu e deloc un om sărac, este un lucru ce poate fi crezut. Adevărat este însă că elevul de şcoală militară îşi face o specialitate din a cere lui Creangă bani, văietându-se şi la alţii de zgârcenia aceluia, de vreme ce Eminescu intervine într-un rând, la 25 decembrie 1878, cerând să se trimită lui Constantin „din când în când parale pentru trebuinţele lui extraordinare”, în vederea că ar putea fi invitat de Maiorescu la masă şi ar avea trebuinţă de „o păreche de încălţăminte mai cuviincioase”. In curând Constantin ieşi sublocotenent de marină şi fu trimis la Triest, probabil de stat, de unde în toamna anului 1880 era întors nu demult. Clima Italiei, zicea el, îi îmblânzise caracterul lui zburdalnic (ms. 3.757). Îi plăcea luxul şi aventura, în care scop şi intrase la marină, uniforma fiind pompoasă (frac şi bicorn) şi slujba cauzatoare de schimbări. Nu mult după ieşirea din şcoală, luă parte la o paradă în Iaşi şi uniforma nemaivăzută induse în eroare pe cei de faţă, care crezură că sublocotenentul este un consul rus ori vreun ambasador.

O babă din Sărărie îl recunoscu însă (13):

Ia tăceţi, fetelor zise ea doar îl cunosc de când era de-o şchioapă, e băetul lui Popa Smântână din Ţicău!» Popa Smântână era, fireşte, mândru de feciorul său, deşi cam îngrijorat de purtările lui şi ţinu cu tot dinadinsul să vadă de el mai de aproape. Sediul sublocotenentului era la Galaţi şi totuşi el se învârtea fără rost prin capitală. Prilejul de a veni la Bucureşti îl găsi Creangă în numirea sa ca membru în Consiliul general al instrucţiunii, care se făcu prin intervenţia lui Vasile Conta, pe atunci ministru liberal. Incă nu e lămurit când a fost Creangă numit, dacă la începutul anului 1880 sau şi mai înainte, ori în toamna lui 1880, la începerea noului an şcolar. Atât se ştie, că pe toamnă prietenii îl văzură pe „bărdăhănosul” Creangă în Bucureşti, foarte preocupat de noua lui slujbă. Pe vară G. Călinescu propriu-zis n-avea ce să caute în Bucureşti şi e de gândit că veni cu puţin înainte de deschiderea şcolilor, atunci când munca ministerială este în toi. La minister se discuta introducerea limbii latine în şcolile secundare de fete, chestiune care nu interesa pe institutor. Cui îl întrebă el spuse însă că muierea poate să-şi vadă de gospodărie şi fără latinie şi că temerea lui era ca nu cumva femeile să se smintească mai rău învăţând-o (216). Desigur că-l văzu şi pe Eminescu, care însă era ameţit de Veronica lui, cu care aci se certa, aci se împăca. Maiorescu, care pe la sfârşitul lui mai petrecuse o seară la Iaşi în casa lui Negruzzi, când, poate, văzu şi pe Creangă, pretindea chiar că poetul debita lucruri ordinare pe socoteala lui şi a Mitei Kremnitz. In sfârşit, lumea toată părea cam zăpăcită, ceea ce trebuie să fi întristat puţin pe Creangă, lovit el însuşi de nu puţine supărări. Bineînţeles, merse la Maiorescu de două ori, aducându-l Amintirile I, pe care le citise la Iaşi lui Melic şi sub umbrela lui Th. Speranţa. Le scrisese la Iaşi, în bojdeucă, cu sudori şi acum, văzând buna primire ce li se făcea aici, însemnă jos ca să se ştie că trecea şi prin capitală: „Bucureşti, 1880, septembre”. Maiorescu se-ntorsese din străinătate la 16-28 august şi fusese bolnav, cu febră. Era şi foarte supărat din cauza neînţelegerilor cu nevasta şi mersese cu gândul până la ideea sinuciderii prin cloral. Atunci, în septembrie, vremea la Bucureşti era frumoasă şi în grădina lui Maiorescu înflorea un trandafir gălbui de culoarea ceaiului, pe care stăpânul casei îl urmărea cu mult interes. Criticul îşi reluă miercurile literare (125). Într-o astfel de seară, aşteptat, Creangă veni târziu detot de la şedinţa Consiliului general.

Se poate, domnule Creangă i-a zis Maiorescu faci ca atâta lume să te aştepte?

Ce să zic? Răspunse Creangă căutând ca de obicei o „ţărănie” de-a lui d-voastră ca d-voastră! Neavând, se vede, altă treabă, aţi aşteptat în cea mai bună societate şi aşteptarea nu vi-a fost zadarnică. Iată-mă-s: sunt aici. Iară eu, care umblu-n treburi mari, voi fi aşteptat poate mai puţin, dar vorba românului: Degeaba vii, degeaba te duci!» (216).

Ion Creangă (Viaţa şi opera) Mai des se întâlni, fireşte, Creangă cu Eminescu şi cu Slavici, care erau mai puţin boieroşi decât Maiorescu. Aceştia veniră câteva seri la dânsul (şedea deci pe undeva în gazdă) şi şezură de vorbă. Acum povestitorul avea încredere în sine şi prostindu-se mereu îşi îngăduia să dea opinii literare. Bunăoară, Budulea Taichii al lui Slavici nu-l prea plăcea, găsindu-l prea „spelcuit”.

În octombrie Creangă se afla din nou la Iaşi. O pacoste căzu acum pe capul lui, amărându-l viaţa şi aducându-l, în cele din urmă, moartea. Se îmbolnăvi de epilepsie, de „pedepsie”, cum îi zicea el în limbaj popular, moştenind răul de la Smaranda. De când era bolnav nu se poate şti hotărât, dar se pare că din primăvara anului 1877.

        „De la Harap Alb zicea el douăsprezece zile nu mai am ieşit din bojdeuca asta; a venit împăratul rusesc şi atunci mi-a venit un fum pe nas.” (6). Fumul pe nas constituia aura „pedepsiei” lui. Oricum, îşi dădea seama că apăsa asupra lui un rău destin. El se socotea un nevropat, împăcându-se cu gândul că mulţi oameni mari au fost la fel, Napoleon de pildă (234). Se pare că încă dinainte grozava boală se vestise prin atacuri uşoare în chip de ameţeli şi ne putem chiar întreba dacă unul din motivele pentru care nevastă-sa nu mai vru cu nici un chip să trăiască cu el nu a fost şi descoperirea unei manifestări morbide, cu atât mai mult cu cât Creangă nu se mai căsătoreşte a doua oară, cu toate că ar fi fost firesc să facă aceasta. Institutorul avea în purtările lui porniri convulsive. Furia cu care bătu un copil indignă pe normalişti, dar Creangă îşi mărturisi nestăpânirea: „Pesemne, măi băieţi, ce credeţi, că nu pricep atâta lucru? Da’, ia, natura mea cea ticăloasă! Aşa-s pornit eu din fire, fără judecată când mă mânii şi pace.

Ca când văd că din astă pricină am să-nfund un gros cu mine!” Natura institutorului era aşa fel, încât când se-nfuria „nu-şi dădea seama de nimic” (223). Pentru că Ienăchescu îl contrazise odată cu privire la deşteptăciunea lui Bonaparte, Creangă îl privi atât de fioros şi aprins de mânie, încât preotul fugi pe uşă cerând iertare, spre a fi îmbunat abia a doua zi cu aceeaşi scuză, „că tu ştii cum sunt eu” (234). Dacă ar fi să dăm crezare acestui Ienăchescu, Creangă a ţinut-o tot în con-l78 G. Călinescu cediu vreo doisprezece ani, luându-şi-l cu alte cuvinte dinainte de 1880 (56). Totuşi, prin 1883 mergea la şcoală, căci îl vedeau normaliştii.

Lipsea probabil din când în când, simţindu-se rău sau mergând pe la Bucureşti. Ienăchescu mai pretindea că Creangă, zgârcit, nu dădea suplinitorului decât 50 de franci şi că din această pricină s-ar fi certat chiar, Ienăchescu cerând, generos cu banul altuia, să dea pentru suplinire măcar 70 de lei din 270 cât ar fi avut acum povestitorul, care la 5 noiembrie 1884 împlinea al patrulea termen de gradaţie (60).

Deci simptome de boală se văzură la Creangă încă dinainte, acoperite însă de înfăţişarea de voinicie şi sănătate. Acum, în 1880, se ivi după toate aparenţele întâiul atac plin. Inspăimântat, alergă la doctori, la un doctor Botez îndeosebi şi puse şi pe fiu-său să întrebe la Bucureşti medicii, să-l spună „dacă are sau nu leac”. Constantin, zăpăcit de ale lui, îi răspunse cu sfaturi banale ca „prezervează-te!

Schimbă-ţi traiul, sileşte-te a asculta sfaturile doctorilor de acolo, cari pentru asemenea boale sunt tot atât de savanţi ca şi aceştia de aci”. Îi dă instrucţiunile oferite de un dr. Pop pentru luarea de natriu bro-mat. Ba îl mai sfătuieşte să cheme pe doctorul Botez acasă şi să-l lase „cinci minute cu duduca Tinca ş-apoi dieta care-ţi va recomanda-o, de vrei să treacă mulţi ani fără să te doboare, ascult-o şi urmeaz-o cu sfinţenie”. Insinuare că izvorul bolii ar fi Tinca ori exprimare neghioabă? Mai degrabă aceasta din urmă. Supărat de boală, Creangă mai era amărât şi de Constantin, căruia dealtfel îi scria mereu. Nu se poate un stil mai prolix, mai incult decât al sublocotenentului. Sforţarea lui vădită este de a fi literar şi de duh, la înălţimea tatălui, în vreme ce el nu cunoaşte nici ortografia. Sub tiradele patetice se ascunde mereu câte o cerere de bani. La 9 octombrie Constantin se afla în Bucureşti şi căuta a încânta pe Creangă, printr-o scrisoare, că ministerul avea să-l trimită în străinătate la Brest. „Imi pare rău zicea el că tocmai d-ta părintele mieu te îndoieşti de sinceritatea aspiraţiunilor mele.” Acum era îndrăgostit de domnişoara Natalia, fata madamei Cristodu-lo Alexandri, în familia căreia se introdusese şi avea nevoie, spre a o cultiva, de 200 lei „în cap”. Îi cerea dar, la sfârşitul poliloghiei, Ion Creangă (Viaţa şi opera) făgăduind să-l plătească în rate de câte 50 de lei lunar. Creangă nu se lăsă probabil învins de argumentaţia fiului şi nici încântat de proasta lui stilistică (din când în când, îi corectează epistolele), ci-l întrebă scurt şi cuprinzător ce-l cu Brestul. Constantin se pierdu în alte bâiguieli. Zicea că speră acum să treacă în geniu şi-l încredinţa că avea să facă o afacere strălucită căsătorindu-se: „iubesc, trebuie să fiu iubit declama el nu întâmpin în acest pas nici o dificultate… Afară de asta intrăm într-o familie mai mult sau mai puţin sprijinită; ginerele celalt bun proprietar: alegător colegiul I, ca mâine poimâine deputat ceia ce mă şi ne aranjează binişor.” Creangă rămase neîmblânzit de sentimentul romantic al lui Constantin, deşi acesta îi expediase trei scrisori, „două recomandate şi una ne” (sic). De fapt, el aştepta şi parale şi-n loc să stea la Galaţi, unde-l era sediul, se învârtea prin capitală, locuind în Strada Fântânei 20. Mergea şi pe la Maiorescu, încercând să-l încredinţeze şi pe acela de meritele d-rei Natalie. Desigur că criticul trebuie să fi fost cam plictisit de acest zăpăcit, dar amabil, din consideraţie pentru tată, nu-şi arăta umoarea. Văzând că Creangă este neînduplecat (ştim cât de încăpăţânat era), fiul dă stilului intensitatea maximă. „Nu uita zice el mândru către tată, neghicind ironia sorţii că ţânta me este dacă se poate [numele familiei] sel măresc şi mai mult, lucru ce se poate trăind s-ajung şi general; nu tocmai uşor ţar veni când oi auzi că fiu teu unic a murit, că rezultatul muncei tale de 20 de ani a pierit prin singura întâmplare că nereuşind a lua de soţie pe aceia ce iubeşte s-a împuşcat. Tată pe amorul mieu, pe singurul mieu părinte, dacă în 7 zile numi trimeţi un respuns favorabil, gloanţele celui dintâi revolver ‘mi vor spulbera crierii…; Dacă, d-ta pentru cutare… ‘mi aduc aminte, pregătiai puşca să te omori apoi ieu pentru o tânără cu frumoase calităţi… Tată, aceleaşi circumstanţe până la un punct au ocupat anii tinereţii tale şi tot tu le ai bravat; ajungând acolo unde eşti. De ce eşti atât de egoist?” La 5 octombrie 1881 candidatul patetic la autoîmpuşcare găsise altă fată, căci Creangă şi Ileana, mamă-sa, care se vede că trăia, îi trimit consimţământul la o căsătorie cu o Elena Adamescu, fiica lui 180 G. Călinescu Andrei şi Angelina Adamescu, care nu s-a făcut (236). Văzând că ameninţarea cu sinuciderea nu are efect, Constantin se arată îngrijorat de boala lui Creangă şi-l dă sfaturi inutile. Apoi, disperat, îi face morală în numele „teoriei reciprocităţii” între tată şi fiu. „Ai atâtea drepturi măsurate şi poziţiune încât nepăsarea de care teai servit pare a fi produsul unui desgust nemesurat pe care ţi lam provocat; cine?

Fiul teu; singurul tău fiu… Ruşine mie, ruşine de o 1.000 de ori!” Asemenea extravaganţe l-ar fi lăsat pe Creangă nepăsător, dar fiul făcu nişte isprăvi care nu se poate să nu-l fi supărat. Lipsit de orice tact, abuzând într-un chip penibil de bunăvoinţa junimiştilor, pretinzând că n-are nici o leţcaie şi nici haine, când toată lumea ştie că se logodeşte, ceru protectorilor literari ai lui Creangă să-l strângă suma de 1.000 de lei. Aceia nu-l răspunseră şi Constantin începe să-l împroaşte cu ocări negramaticale şi caragialeşti; „D-ta nai, pentru acest cuvânt am adresat dlui Pogor şi dlui Negruzzi câte o scrisoare rugândui se mijlocească între membrii Junimei pentru suma de 1.000 lei, cu toate acestea aceşti oameni mari, aceşti speculatori de meserii diferite dar potrivite fiecare în parte pentru acelaşi scop „negoţ pentru câştig” fie pentru nume, bani, politică, ambiţiuni deşerte, rezbunări, uri, pasiuni în genere, aceşti haini nu miau trimes, la ei miea de franci era pişcătura purecelui dintr-un munte, la mine viitorul soarta… Tată! Caută cel puţin, de te împrumută cu 800 de franci şi achit eu câte 100 lunar, fii cel puţin d-ta părinte ce mă cunoşti girul meu.” Aşa scria Constantin la 14 ianuarie 1881 şi e probabil că Creangă îl lăsă să sporovăiască atât cât pofti. Pe cât de adevărat era că povestitorul avea bani, dar nu înţelegea să dea unui sublocotenent cu leafă, de vreme ce şi el, ca diacon, nu ceruse nimănui nimic, pe atât e de adevărat că cererile fiului nu sunt serioase. Lucru hazliu. Nu numai fiul cerea lui Maiorescu, dar şi tatăl e drept, cu motive mai nobile. La 11 iunie 1881 Creangă solicită lui Maiorescu un ajutor pentru un diacon bolnav de la Biserica Buna Vestire, unde criticul avea un „odor scump”, unde îşi înmormântase, cu alte cuvinte, un copil mort timpuriu. Maiorescu era foarte des asaltat de mulţi cu cereri de ajutoare şi, lucru lăudabil, Ion Creangă (Viaţa şi opera) dădea (41). Totuşi, cererea lui Creangă este inoportună, fiindcă era mai în măsură el ca fost diacon să-şi ajute prietenul. El are despre „cei mari” concepţia de atunci a unor „oameni din popor”, care socotesc că un locuitor de la oraş are menirea să dea la toţi. Atât de puţin sărac era totuşi Creangă, încât în toamna anului 1881 el şi alţi opt institutori împreună cu I. S. Ionescu, tipograf, cumpărară de la „Junimea” Tipografia Naţională, la care rămase asociat până la moarte (107). E cu putinţă ca Maiorescu, plictisit de prea desele interveniri în favoarea lui Constantin, să fi încercat să scape delicat de Creangă, spunând că nu e acasă într-o zi la Bucureşti, când acesta l-ar fi căutat în altă zi decât în miercurea literară. Dar se poate să fie şi o părere a lui Creangă că Maiorescu era la fereastră, ori o greşeală din partea feciorului. Fapt este că povestitorul ar fi avut acest sentiment şi ar fi povestit întâmplarea altora cu lacrimi în ochi (89). Unii oameni nu înţeleg niciodată eticheta şi sunt gata să vadă mândrie „boierească” acolo unde e numai disciplină a vieţii. Dacă Creangă era supărat din pricina lui Costache, nu prea e de crezut că văzu un gest teribil în apelarea la „Junimea”, de vreme ce şi el înţelegea ca cei mari să te ajute băneşte când eşti la ananghie. Aşa precum Eminescu ponegrea pe Maiorescu când era necăjit, putea să facă şi Creangă şi nu trebuie să ne lăsăm deloc înşelaţi de formulele sentimentale folosite pe faţă.

Maiorescu găseşte purtările lui Jacques Negruzzi „ordinare”, ale lui Eminescu „ordinare” şi ale multor altora din cei de aproape la fel.

Creangă sărută mâna lui Maiorescu şi-l trimite lui Negruzzi ştiri încurajatoare cu privire la alegeri. Şi, cu toate astea, cineva crede a-l fi văzut chiar în anii aceştia votând nu cu junimiştii, cum era firesc, ci tot cu liberalii (217). Sufletul omenesc este complex şi Creangă putea să aibă totodată slavă pentru Maiorescu şi oarecare egoism. După câteva luni, prin iunie, Constantin pare potolit de exaltările lui, nu fără a visa să fie milionar ca să plece la Constantinopol, la Napoli. Deocamdată, unitatea îl trimitea în Dobrogea pe lângă Babadag. In septembrie 1881 Creangă se află iar la Bucureşti. Se vede că cineva l-a sfătuit să intre în spital, fiindcă se afla atunci în Spitalul Brâncovenesc, unde 182 G. Călinescu dăduse de o mamă Bălaşa, gardiancă bătrână, fără ştiinţă de carte, de fel din Craiova, care-l spuse nişte poezii poporane, dintre care una e o variantă a Mioriţei.

Printr-un contrast pe care-l accentua boala, Creangă trecea de la supărare la veselie nebună cu poftă nestinsă de vorbă. Mama Bălaşa, ţărancă pe potriva lui şi limbută, îl plăcu şi aceasta îi zise în stihuri despre tinereţile ei (48): Când ieram în floarea mea, Imi î n t i n s e – u n lăţişor Zburam ca o p ă s ă r e a. Şi m ă prinse de-un picior; Şi zburam d i n cracă-n cracă şi m ă b ă g ă în colivie, N-avea nime ce să-mi facă, M a i mult m o a r t ă d e c î t vie.

Dar un h o ţ de v î n ă t o r Un medic secundar nou, văzând la vizită pe acest bărbos umflat, cu privire mehenghie, întrebă în franţuzeşte pe medicul vechi cine era hipopotamul. Creangă, înţelegând în orice caz numele animalului, răspunse numaidecât:

Dumneavoastră trebuie să fiţi şeful vreunei minajerii de cunoaşteţi aşa de bine specia hipopotamilor.» (107).

Probabil că şi de data aceasta Creangă merse la Maiorescu spre a citi partea a III-a din Amintiri, datate: „Bucureşti, 1881, septembrie.” Acum Constantin se cuminţise, recunoscând că înainte fusese tânăr.

Luase hotărâri mari: „Ai toată dreptatea şi pentru aceia tac mă chiamă”. In ianuarie 1882 se afla mutat la Giurgiu, visând însă plecarea în străinătate şi găsirea unei „chei” pentru procurarea de bani. Cheia însă nu voia s-o dea Creangă şi sublocotenentul avea viziuni pe care le numea realităţi: „Nu mă înţelegi şi nici nuţi voi destăinui mijlocul, de cât în ziua când sorţii izbânzii mor conduce pe calea adiverului; m-am seturat de iluzii şi Doamne mult ţin să înfig şi eu odată dinţii în realitate, să vedem ce soiu de plăcintă o mai fi şaceia, că de, aud pe mulţi zicând că dânsa nici mierea nu satură… pe om…” Aşa înţelegea fiul să aibă umor ca tatăl. Acum nu mai avea încurcături băneşti, cu socotelile stătea „tantoi pe tantoi”. Era fericit de existenţă: Ion Creangă (Viaţa şi opera) „Slujbai slujbă, petrecerile, petreceri, dansuri prin soirelele celor cu dare de mână, cărora am căutat să mă recomand cât se poate mai bine” etc. Dar nu neglija nici treburile spirituale. Ceruse lui Creangă hărţi, dicţionare, pe care acesta, încrezător în geniul odraslei, le trimisese şi născuse un op despre Dobrogea. Mersese apoi la Bucureşti, unde-şi făcuse haine cu 150 de lei, trimişi de Creangă şi predase lui Eminescu opul care „l-a umplut de admirare” pe acesta, promiţând să-l citească şi lui Maiorescu. După Paşti, Constantin, vesel de viaţă, striga „Evala şi Işala”, în aprilie în „2 zeci şi nuş câte” spera să ajungă locotenent şi să meargă la şcoala de stat-major din Bruxelles. In mai era dezamăgit. Eminescu nu-l înapoia manuscrisul şi nu-l spunea dacă plătea „batăr o ceapă digerată”. Ca să se mângâie, cerea lui Creangă

100 de lei pentru „nişte secături de strae albe, ghete, mai cisme”.

Atâtea idei mari din partea lui Constantin ameţiră pe Creangă. Se rugă de toţi pe care-l cunoştea, în rândul întâi de Maiorescu, să sprijine planurile feciorului său, care urmărea acum să fie trimis în străinătate.

Pe toamnă, Maiorescu veni la Iaşi, pentru aniversarea „Junimii”, care se făcea prin tradiţionalul banchet. Petrecerea era din cele mai nimerite pentru duhul lui Creangă, el însă nu putu merge, fiind bolnav. Abia după aceea încredinţa pe „cel mai drăgălaş profesor şi cel mai bun voitor ce am avut în viaţa mea” de toată dragostea lui şi-l mulţumea de interesul ce-l purta copilului său (231, V). Era trist. Conta murise în aprilie, Lambrior era şi el bolnav. Erau, împreună cu Eminescu, care se va prăbuşi şi el în curând, cei mai buni prieteni, de aceia care nu pregetau să-l dibuiască în bojdeuca lui. „Iaca şi munca peste măsură la ce duce.” In ianuarie 1883, Constantin căzuse la invenţii cu care spera să revoluţioneze armata şi mai ales şi ciupească ceva bani de la Creangă. „Tată exclama el Idialul meu este mult mai sus de cât ţilai putea închipui, chiar tu ca părinte, el este un vis, pe care l-am realizat în parte; el este deja conceput ear bazele lui sunt: munca în senzul unor producţiuni personale sprijinindu-se pentru aceasta pe studii speciale în ramura ce profesez.” Sublocotenentul avea un sistem personal de poduri şi trăgea nădejde prin asta să G. Călinescu ajungă locotenent. In aprilie se mărturisea învins: „Cu locotenenţia mea o pusei de mămăligă”. Totuşi, la 8 aprilie 1883 avansarea veni (200).

Ca să vadă mai de aproape ce tot învârteşte acest fiu, Creangă se gândi că ar putea însuşi veni la Bucureşti ca membru în Consiliul general al instrucţiei. Corpul institutorilor alegea trei inşi, din care ministrul reţinea unul. Creangă se rugă iarăşi de Maiorescu să fie preferat lui Ropală şi lui Hrisoscoleu (231, V), însă nu reiese de nicăieri car fi fost numit. Constantin crezu peste vară că o să poată fi trimis la Politehnica din Paris, totuşi intenţia nu-l izbuti fiindcă, poate, nu reuşi la examen. Pretindea acum că se va pregăti pentru concursul de la 15 august în vederea mergerii la Turin. La 14 august el vestea pe Creangă că „mâine” se prezenta la examen. Reiese din corespondenţa următoare că dăduse greş. Toată „Junimea” e pusă în mişcare pentru viitorul lui Constantin. In noiembrie, Carp primi pe locotenent şi-l dădu o recomandaţie către Sturza, primul-ministru, care îi era cumnat. Acesta-l spuse dur, când probabil Constantin se lăudă că-şi „perfecta instrumentul”:

Domnule locotenent, dacă faci invenţii, ţine-te de dânsele şi lasă-te de miliţie!” Totuşi, Sturza întrebă la Viena care sunt condiţiile de admisiune în şcoala de aplicaţiune pentru geniu şi artilerie de acolo şi totul arăta că, mulţumită reputaţiei institutorului, tânărul ofiţer avea să plece curând în străinătate. Creangă începuse a fi înconjurat ca un scriitor de seamă şi era solicitat a colabora la publicaţii. Mite Kremnitz îi tradusese două poveşti, studenţii din Viena îi ceruseră ceva pentru Almanahul societăţii „România jună”. Apăsat de glorie, plin de sentimentul răspunderii, Creangă se închise în casă şi compuse Moş Ion Roată şi Unirea, scriind, se vede, noaptea şi sfârşind în zori, chiar în momentul când junimiştii benchetuiau la aniversare: „Iacă, chiar acum la 6 oare dimineaţa scria el lui Maiorescu am gătit de scris anecdota pentru „România jună” şi o şi trimit cu poşta de astăzi. Tare am avut dorinţă să vă văd când aţi fost de aniversarea „Junimii”, însă Ion Creangă (Viaţa şi opera) nu mi-a fost tocmai bine şi nici nu puteam să scriu ceva ce începusem a scrie pentru „România jună”, de-mi venia să înebunesc de necaz.

Ferească D-zeu de omul tâmp, când începe să facă ceva, că el singur nu ştie ce face, decât numai întâmplarea poate să-l scoată din încurcătură.” (231, V) Normaliştii care vin să asiste la lecţii îi fac un fel de gardă admirativă. Şcoala era tocmai în Păcurari şi se zicea „Şcoala lui Braşoveanu”, după numele directorului (211). Creangă preda la clasa a II-a şi, desigur, ambiţia îl silea să facă sforţări obositoare ca să arate tinerilor preparanzi cum înţelege el şcoala. Institutorul destăinuia cu duh că pentru el clasa a II-a era mai grea decât întâia şi cerea inspectorului să fie „înaintat” la clasa întâi (128):

Apoi credeţi, domnule inspector lămurea el când eram la clasa I, ştiam că trebuie să fac materia de clasa I. Dar de când m-aţi trecut la clasa a II-a, trebuie să fac materia de clasa a II-a, dar şi pe cea de clasa I-a.» În clasă era linişte şi rânduială, institutorul bolnav era când sentimental şi gata să spună poveşti, când violent. Mergând pe drum, spre casă, înconjurat de respectuoşi preparanzi, care deveneau şi ascultători de literatură, când se crea prilejul, Creangă găsea cu cale să le ţină câte un logos înţelept de felul acesta:

Unde nu-l dragoste de breaslă şi menire şi tragere de inimă, nu-l Doamne-ajută, măi băieţi! Băieţii de ţăran n-au ce trebuie, fug de şcoală şi li-l urâtă cartea, că-l ţine învăţătorul în şcoală ca la gros.

Ia schimbaţi-le felul de viaţă şi-ţi vedea cum au să fugă de-acasă la şcoală. Fie-vă dragi, purtaţi-vă cu ei blând, învăţaţi-l cele de folos şi-ţi vedea cum are să vi se umple şcoala de băieţi. Nu vă supăraţi de nătângia unora şi fiţi drepţi şi-ţi vedea că nu-s sălbatici, ci băieţi cuminţi. Nu ţineţi copiii numai la carte, ci schimbaţi-le des ocupaţia.

Jucaţi-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii şi tu copil. Nu vărsaţi veninul amărăciunei voastre în sufletul copiilor, că-l păcat.» Aşa vorbea Creanga, dar el însuşi, iritat câteodată, puşca bătaie câte unui copil, chiar faţă de normalişti. Atunci aceştia îi ziceau indignaţi:

Bine, domnule Creangă, noi învăţăm la pedagogie să nu creştem băieţii cu pumni şi cu stâlceli, cum ai făcut dumneata azi şi 186 G. Călinescu aici vedem lucru pe dos!» (119) Institutorul păţit le explica normaliştilor că „pedagogia” nu-l bună pentru oricine, că numai cine s-a pălit de pragul de sus vede şi pe cel de jos şi totul se împăca. Mulţumit de a se vedea înconjurat de atâţi tineri, el spunea înduioşat:

Mi-e drag de voi, măi băieţi, că sunteţi şi voi feciori de ţăran ca mine şi când stau cu voi de vorbă, parcă sunt între băietanii cu care am holteit, săracele zilele acelea!» (122) Vorbind astfel, soseau la Lăpuşneanu, apoi ajungeau la Spiridonie, probabil prin Strada-de-Sus. Aci se despărţeau. Normaliştii coborau spre Strada Mare, spre Trei Ierarhi, unde le era internatul, iar Creangă o lua în sus, pe Sărărie, spre Ţicău. Dacă tinerii păşeau prea grabnic, Creangă, în sudori, se văieta:

Mă luaţi prea repede, măi băieţi; nu vă puneţi mintea c-un moşneag ca mine!» Vorbăreţ din fire şi văzându-se ascultat, institutorul le povestea câte ştia, încât odată se treziră cu toţii laolaltă în faţa bojdeucii.

Hă, hă, hă! Măi băieţi, aşa-l că eu, cu braşoavele mele, v-am făcut-o bună? Se învinovăţi smerit Creangă. M i se pare că după ce-ţi ajunge la şcoală, aveţi să puneţi lingurile-n brâu şi să roadeţi din ele cele răbdări prăjite, care-s cam gustoase pe-acolo, pe la internatul vostru, după cât s-aude. Da’ mi-ţi erta şi voi, dragii moşului flăcăi, că doară n-a fost cu voia mea!» Tinerii mărturisiră că se simt fericiţi c-au văzut casa unde stă povestitorul.

Da, că ce-l dreptul, aţi şi avut ce vedea se umili Creangă bată-vă hazu, măi băieţi, să vă bată!» (223) Această bucurie de a se înconjura de tineri de origine ţărănească vine şi de acolo că printre „cioflingari” Creangă n-avea prieteni adevăraţi. Eminescu, Conta, junimiştii cu care putea sta de vorbă erau sau morţi, sau la Bucureşti. Ienăchescu, Răceanu, Ionescu tipograful, asociaţii lui la manuale ori la tipografie, erau tovarăşi de petrecere, dar nu păreau a pune preţ pe Creangă ca scriitor şi apoi aceştia se Ion Creangă (Viaţa şi opera) ţineau mândri, se socoteau orăşeni. Mai bine se simţea fostul diacon printre ai săi de la ţară. Cu părintele Gheorghe de la Neamţ, fiu al lui David Creangă şi unchi mai tânăr al său, întreţinea corespondenţă şi mergea să-l vadă ori de câte ori putea. Popa Gheorghe era un om arătos, cu barbă învoaltă, îmbrăcat într-un chip care făcea trecerea de la portul curat ţărănesc la veşmintele preoţeşti. Creangă mai ţinea la soră-sa Elenuţa, care în vara anului 1883 era de curând măritată cu un gospodar din satul Galu. Povestitorul, grijuliu în vederea iernii, o ruga să-l trimită sumani pentru haine: „Elenuţa, tare aşi vrea să am vreo 20 de coţi sumani de noaten, bun pentru un suman pentru mine. I-aşi plăti cât de scump, numai să-l am. Scrieţi-mi dacă s-ar găsi, să vă trimit bani. Mi-aşi face chiar acum o manta pentru iarnă din sum [an] de noaten.” (68) îşi căuta prieteni printre oamenii simpli cu care intra în vorbă în chipul lui limbut şi pe care îi introducea în toată familia lui ieşeană, înfăţişată prin Zahei şi madama sa, prin Tinca, ţiitoarea şi prin mamele amândurora. Un sincer amic îi scria cam astfel: „Salutare C. C. Ionică, Doresc mult ca acest mic bilet să vă întâmpine în momentile de fericire şi sănătoşi dimpreună cu toată familia dv.; cât despre mine de voiţi a şti, sunt bine” etc. (68).

Cu toată boala, Creangă nu-şi pierdu cu totul buna dispoziţie.

Trăgea nădejde să se facă bine, cum se făcuse, pe cât se spune, mamăsa. Fu văzut prin 1882 în gară, călăuzind pe congresiştii unei asociaţii naţionaliste. Era foarte vesel şi cu pălăria cea mare dată pe ceafă în mijlocul unui cerc de prieteni la tejgheaua plină de pahare de bere a restaurantului de clasa a III-a. Văzând un tânăr licean curios, care-l privea cu interes, Creangă îi întinde un pahar de bere, zicând: „Trage-l şi tu, bre!” (88) Nu încetase a fi Popa Smântână şi Nastratinul Iaşului. În fundul odăii unei crâşme din Ciurchi, unde mersese cu câţiva să strângă pe 188 G. Călinescu zarzavagii într-o casă de economie spre a-l scăpa de cămătărie.

Creangă dădu de o babă care gemea văietându-se că e bolnavă de năjit şi că-l rămân copiii, bărbatul şi vitele pe drumuri.

Taci, mămucă dragă zise el lasă, că te descânt cu şi o să vezi cum are să-ţi treacă îndată, de parcă o să-ţi ieie durerile cu mâna, lasă pe mine!» Şi Creangă luă repede o ulcică plină cu apă, stinse vreo doi cărbuni înăuntru şi, frecând pe la tâmple şi pe la gât pe bătrână, spuse bolborosind, un descântec indecent, care trebuie să fi stârnit hohote de râs la cei de faţă, dar care avu darul să vindece, prin sugestie, pe babă. La o săptămână, bărbatul babei aducea descântătorului, în Ţicău, un noaten drept mulţumire că-l înzdrăvenise muierea (107).

În 1883 sănătatea lui Creangă păru a fi mal bună şi lucrurile ar fi mers mai bine dacă o nouă supărare n-ar fi picat asupra povestitorului. La 28 iunie Eminescu înnebuni. Durerea lui Creangă trebuie să fi fost nemăsurată, ţinând seamă de jalea lui de mai târziu şi de zguduirea pe care o face totdeauna asupra unui bolnav boala ori moartea celor de aproape. De multă vreme Eminescu era cu totul ameţit de gazetăria lui şi de certurile cu Veronica. Numai cu trei săptămâni înainte, poetul venise la Iaşi pentru dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare şi şezu în bordeiul lui Creangă. În casa lui Iacob Negruzzi, fiind fără îndoială de faţă şi institutorul, el citi cu glas grav şi cântător vestita Doină: Vai de biet r o m î n, săracul, Nici îi merge, nici se-ndeamnă, î n d ă r ă t tot d ă ca racul, N i c i îi este toamna t o a m n ă. Umblară iarăşi cu prietenii câteva zile pe la ştiutele crâşme, dar Eminescu era întunecat. Când merse să se culce în odaia de vălătuci a bojdeucii din Ţicău, călăuzit de ochii iubitori ai povestitorului, Eminescu scoase un mic revolver şi-l puse pe masă. La întrebarea lui Creangă asupra rostului armei, poetul mărturisi că îi e frică să nu-l ucidă „cineva” (62). Avea aşadar fobii şi ceea ce urmă în curând nu fu chiar neaşteptat. Peste vară, ca să-şi uşureze sufletul, Creangă merse Ion Creangă (Viaţa şi opera) la Târgul-Neamţ, la preotul Creangă de bună seamă. Cu jale şi cu nădejde totodată, trebuie să fi aflat el în toamnă că Eminescu fusese trimis de junimişti la un sanatoriu în Viena. În aşteptare, scria mereu scrisori lui Constantin, din care nu ştia cam ce avea să iasă. Băiatul ajunsese cam îndrăzneţ şi fusese silit să-l facă „obraznic”. Sănătatea i se înrăutăţea din nou. Poate că acum, urându-l-se de doctori, avu ideea de a se pune „în salce”. Acesta era un tratament băbesc pe care-l cultivară mulţi din intelectualii Iaşului şi care consta în închiderea timp de o lună într-o odaie încălzită bine, în înghiţituri de felurite ceaiuri, în dietă şi afumare. Pacientul nu ieşea deloc din odaia-cuptor, mânca puţin şi nesărat şi bea multă zeamă caldă de salce (rădăcină de salsa-parilă). Deci Creangă intră în cura mamei Maria, doftoroaia empirică, o bătrână cârnă şi fâmâită la vorbire şi începu să bea zeamă de salce. Dar nemâncarea îl nelinişti. El avea obiceiul să nu se mai întoarcă acasă la prânz, stând departe de Păcurari şi să mănânce o singură data pe zi, seara, ca un Flămânzilă. În ziua a cincea de cură ceru de mâncare. Baba căută să-l îmbie cu lapte şi-l aduse o oală cu lapte dulce, pe care pacientul îl bău tot, apoi, cu foamea nepotolită, porunci, bătând cu pumnul în masă, spre groaza lecuitoarei, să i se aducă de acasă o pâine de un kilogram, o găină întreagă cu mujdei de usturoi, un castron cu sarmale de curechi, 7-8 plăcintioare şi o oca de vin de la „Bolta Rece”. După ce mâncă aceste bucate, Creangă se-mbrăcă şi părăsi lecuirea cu salce (95, 116).

În martie 1884, Eminescu făcându-se mai bine, Maiorescu începu a se interesa unde putea să-l aşeze. Se gândi, între altele, că ar putea sta la Creangă ori la Ienăchescu, plătindu-se de către „Junimea” întreţinerea. Desigur că Ienăchescu, surd la gloria literară, nu primi, iar Creangă, bolnav din nou rău, nu fu în stare să aibă grijă de poet.

După câteva săptămâni de şedere la Bucureşti, Eminescu merse la Iaşi, unde fu găzduit într-o mică odăiţă de către Miron Pompiliu. Acum Creangă îl vedea desigur mereu şi Eminescu venea des în bojdeucă.

Amândoi erau trişti. Creangă fusese rău pe primăvară şi prin iulie avusese un atac în somn. Întâlnirile dintre cei doi trebuie să fi fost 190 G. Călinescu jalnice. Eminescu avea obiceiul să stea mut, cu ochii pierduţi în gânduri şi să fluiere la nesfârşit un cântec, sau numai să ofteze. Creangă, sentimental exacerbat de boala nervoasă, plângea, gândindu-se la nefericirea aceluia pe care-l socotea cel mai mare poet. La un banchet ţinut în 21 octombrie cu prilejul centenarului morţii lui Horia (mai degrabă al răscoalei, căci Horia murea la 28 februarie 1885 st.

N.). Creangă, supărat că se închină în sănătatea tuturor, nu şi în aceea a poetului bolnav, se ridică:

D-apoi bine, domnilor, s-a băut în sănătatea cutăruia… şi cutăruia… Să-mi daţi voie să vă amintesc că numai în sănătatea aceluia care a făcut poezia… Tot românulplânsu-mi-sa… nu s-a băut. Beau deci în sănătatea lui Mihai Eminescu!» Toată sala clocoti de aplauze şi ceru ca poetul, care era de faţă, să vorbească. Mihai Eminescu zâmbi amar, privi în farfurie şi tăcu. Se credea un om pierdut.

Constantin, care era acum la Brăila, făcea părintelui său o morală neghioabă: „Spunei [doctorului] că-n afară de ocupaţiunile d-tale intelectuale de altmintrelea atât de obositoare şi prin urmare vătămătoare pe cât sunt de bogate; mai obicinueşti în viaţa d-tale privată să tragi şi încă prea multe concluziuni din ipoteze ca astronomii… pentru cine te cunoaşte treci drept omul cel mai calm şi de un temperament molatec până la nesimţire. A i nevoie dar să te spovădueşti de-afir-a-păr dlui Aronovici şi atunci vei vedea cât poate un doftor adi-verat. Dacăţi par cam aspru şi lipsit de cuviinţă, eartă-mă.” La jumătatea lui iunie Creangă se afla în Slănic, la băile Eforiei, de la care căpătase bilet gratuit. Sosise în ziua de 14, joi, după o şedere de o seară în Târgul-Ocna. Pe drum şi la Slănic avu câteva zile ameţeli.

Sâmbătă în 16 spre duminică avu un atac. Doctorul Aronovici îi veni în ajutor şi se trezi. Apoi, făcând băi, se simţi ceva mai bine. Până la 12 iulie făcuse abia 19 „feredeie” şi băuse puţină apă din cauza ploilor necontenite. În 2 iulie spre 3 iulie noaptea avu iar un atac rău. Prietenii „senceri” ca V. Muşneţanu ca soţia cu duduca Tinca, cu Zahei şi madama Zaheia, o Zamfiriţa, un Singhel, un Mihalache, o cucoană Rucsanda (care ar fi parcă mama Tincăi, deci „soacra”) îl aşteptau Ion Creangă (Viaţa şi opera) nerăbdători să vie de acolo cu vreo anecdotă „ştiţi cole” (68), semn că povestitorul nu-şi pierduse încă cu totul veselia. La începutul lui august el se găsea iarăşi la Iaşi. Aici Eminescu începuse a fi mai voios şi umbla din nou prin crâşme, purtat de câţiva prieteni nechibzuiţi.

Se îngrăşase şi se preumbla prin oraş şi prin împrejurimi cu priviri inspirate. Frecventa „Junimea” şi aştepta să fie numit subbibliotecar la Biblioteca Universităţii, ceea ce se întâmplă la 24 septembrie 1884, fiind de la l octombrie 1884 şi profesor de geografie şi statistică la Şcoala comercială. Avea deci mijloace satisfăcătoare de existenţă, la care se adăugau contribuţiile junimiştilor. Devenise însă avar, dintr-o temere bolnăvicioasă de viitor. Avar este şi Creangă şi nu se vede nicăieri că i-ar fi dat vreun ajutor. El însuşi, bolnav rău, nu se duce la băi decât atunci când capătă gratuitate. Eminescu nu locuia la el, ci schimbase felurite locuinţe, trecând la Burlă, apoi în curtea hanului lui Bacalu, atunci „Hotel România”. Nu se vedeau deci la tot pasul şi e probabil, cum se-ntâmplă adesea, că dacă Creangă căina din tot sufletul pe Eminescu, el însuşi bolnav şi cu necazurile şi cu egoismul său (cămaşa fiind mai aproape de piele) îşi vedea de treburile lui.

Preocupat de cărţile sale didactice, care îi aduceau parale bune, el îşi petrecea vremea tot în corecturi şi în corespondenţă pentru petrecerea lor. Fecioru-său îi dădea nu puţină bătaie de cap. Carp şi probabil şi Maiorescu fuseseră îmboldiţi să-l facă lui Constantin neapărat rost de-a merge în străinătate, pentru „a-şi perfecta instrumentul”.

În sfârşit, la 14 octombrie 1884 Constantin se afla la Viena şi trimitea lui Creangă banale impresii de călătorie, urmate de cereri de bani.

Nu ştia limba şi voia să facă un an de preparaţie. Se-nscrisese la secţia construcţiilor-hidraulice. Gândul lui era mai mult să-nfigă dinţii în realitate şi destăinuia acum că găsise o domnişoară de 16 ani, Olga, din Brăila, fiică a dlui Neculai Petrea, mare angrosist (200). Fata avea marea însuşire de a căpăta 25.000 de galbeni şi de a avea un tată cu o avere de peste un milion şi cu numai doi copii.

        „Ia asta zic şi eu însurătoare exclama bravul locotenent clar nu c-aceia de acu 4 ani că mii şi ruşine semi mai aduc aminte.” Această „dragoste” plăcu lui Creangă, fiindcă în urmă căsătoria se 192 G. Călinescu făcu. Fireşte, socrul nu era cioflingar, ci negustor român, ca şi Creangă şi fata n-avea fumuri şi, pe cât se vede din scrisori, nici cultură. A găsi fete cum trebuie pare ar fi fost specialitatea lui Creangă. Prin 1882 junimistul Nica îi cerea lămuriri ca unuipeţitor. Voia să-l procure de la fotograf un portret al „persoanei”, să-l spună dacă persoana a fost la pension, dacă ştie muzică şi-l place pe pretendent (68).

Văzând c-a intrat în voia tatălui, Constantin începu din nou să ceară bani. Îi trebuiau 1.000 de lei, fie şi 500, pentru „Rivometrul Creangă”, nevrând să alerge la iniţiativa străină. Instrumentul mergea strună şi era atât de drăgălaş, că i se scurgeau ochii uitându-se la el: „cutiuţa lui ţâi mai mare dragul s-o pui în buzunar”. Fiind chestiunea de bani, nici vorbă că Creangă nu-l trimise. Constantin încercă a deveni interesant prin o groază de baliverne. Îi vorbea de „Gotte, Sopenchauer”.

Culesese informaţii şi despre boala lui Creangă de la un dr. Alfredo Nadal de Mariezeurrena. Acesta era Constantin! La Viena el stătu până prin martie 1885. La începutul lui aprilie era la Bucureşti, unde ceruse concediu şi la 3 aprilie, la Brăila. La 9 aprilie 1885 se logodi cu domnişoara Olga şi e foarte posibil ca Creangă însuşi să fi fost de faţă. În mai ofiţerul era înapoiat la Viena şi scria mereu zăpăcelile lui către tată. Acesta îi corecta din când în când limba. De pildă, sublinia mă ghidez şi îndrepta cu mă povăţuiesc. Ultima scrisoare din Viena din acest an către Creangă care există e din 10 iulie 1885. Dar e probabil că el s-a întors la Viena pentru studii şi în toamnă. Abia în iunie 1886 se face nunta, la care, nu mai este îndoială, Creangă a fost de faţă. Cu acest prilej poate, ca să-şi arate destoinicia, trase dinainte farfuria lungă cu un crap mare şi, sub ochii uimiţi ai cuscrilor, îl mâncă pe jumătate cu mămăligă, oprindu-şi restul pentru seară (234).

Însurăţeii pleacă în călătorie de nuntă şi în drum trec şi pe la Iaşi, unde văd şi pe Tinca, de care nora, modestă, nu se ruşina prin urmare. La 11 iunie erau la Lemberg, la 26 iunie trăgeau la „Hotel C.

Zillinger” din Viena. În august Constantin dădu examen în scris la arhitectura clasică şi modernă şi, de bucurie că scăpase bine, făcu tinerei soţii un cadou de „colosala suma” de 385 creiţari. Olga singură îi scrie lui Creangă în aşa stil smerit, încât se-nţelege că dorea Ion Creangă (Viaţa şi opera) bani de la socru, dovadă, pe de altă parte, că d. Petrea de la Brăila nu voia să ştie de nimic, o dată ce dăduse cât trebuia. Mare ispravă nu făcu locotenentul la Viena. În aprilie 1887 Constantin era cu Olga la Bruxelles pentru a urma şcoala de război. Când Creangă muri, locotenentul devenise în sfârşit căpitan, pe ziua de l ianuarie 1887, la mai puţin de 30 de ani.

Pe dată însă ce dispăru protecţia paternă şi călăuzirea, căpitanul îşi desfăşură în voie firea sucită, burlescă, nesusţinută nici de inteligenţă, nici de cultură. Reputaţia tatălui îi zăpăci existenţa şi-l dădu idei năstruşnice şi penibile. Crezu că se cade să scrie nuvele ca tată-său şi, tot ca el, să facă negoţ şi încă ofiţer fiind se făcu fabricant de foiţă de ţigări, cu reclamă stupidă în felul acesta: „Hârtia de ţigară Ţaţa Lina”, „Ori fumaţi hârtia Creangă, ori daţi dracului tutunul” (13). El combină literatura cu comerţul, tipărând literatură în pacheţelul de foiţă şi făcând reclamă foiţei în paginile nuvelelor sale. Încheiase un contract cu un G. P. Pellieu. El se dedă comerţului celui mai lamentabil, făcând birt, „ca la mamă acasă”, răspândind „cozonaci moldoveneşti” şi ceai „Pax”, preocupându-se chiar de bragă, în legătură cu care scrie o nepotrivită broşură pentru reputaţia tatălui: Industria şi comerţul actual de bragă în România. Constantin nu e numai un om mediocru, dar s-ar părea că ereditatea de care se temea atâta Creangă se manifestă la el printr-un fel de exaltare ce-l face incapabil de a distinge ce e cuviincios de ce e trivial. În 1904 Olga ceru separarea de patrimoniu, iar în 1906 se despărţi efectiv de el. În 1911 căpitanul era căsătorit cu Nonia (Maria) C. I. Creangă, dar şi aceasta cerea despărţire şi pensie alimentară de la soţul care locuia în str.

Cantacuzino 126 şi cu care nu avusese copii. Căpitanul zăpăcit candida la 18 februarie 1911 la colegiul III din judeţul Neamţ şi cădea în mod lamentabil. Căzuse şi în 1897 la Fălciu. Căpitanul repeta într-un fel cariera banală a lui Matei Eminescu. Destinul omului de geniu la care medita Creangă, cu informaţiile pe care i le dăduse Eminescu, se împlini din plin şi de data aceasta. Fiul arăta prin nulitatea lui că tatăl absorbise toate puterile familiei.