X. Duşmani

Manualele alcătuite de Creangă în colaborare cu alţi institutori avură o răspândire extraordinară. Erau pentru vremea lor cele mai bune şi la-nceput nu avu nimeni nimic de zis. Apoi mai voiră să facă şi alţii şi unele edituri se simţiră împuţinate în activitatea lor. Prestigiul lui Creangă sporind prin activitatea literară, intrarea în Consiliul permanent şi prietenia cu junimiştii, se menţinu şi vâlva manualelor, care trebuie să fi adus autorilor frumoase venituri. S-ar putea spune că Creangă a născocit la noi sistemul colaborării numeroase la manualele de şcoală primară în scopul de a asigura desfacerea cărţilor. Abecedarul avea atâta răspândire, încât doritorii nu-l găseau prin librării (68). Creangă, care era autorul principal şi adevăratul organizator al cărţilor, umbla mereu cu alte corecturi în sân.

În cele din urmă, ciuda plesni şi atacurile începură. Focul fu deschis de I. Nădejde, tânăr de 27 de ani pe atunci, profesor şi publicist, care avea o mare erudiţie în cele mai nebănuite domenii, destulă inteligenţă şi spirit de luptător dus până la fanatism, dar nu dovedi în lunga lui viaţă nici un talent hotărât la ceva. Pilda lui Maiorescu a fost rodnică în vremea aceea şi numărul „învăţaţilor” care denunţau pestetot incultura fu mare. Experienţa dovedi că numai deşteptăciunea naturală şi talentul se pot ajuta în chip folositor de cultură. Ceea ce făcea Nădejde semăna mult cu criticile lui Maiorescu, care urmăreau ridicarea nivelului activităţii intelectuale. El analiză „partea ştiinţifică” din Invăţatoriul copiilor şi găsi că e plină de „monstruozităţi”. E foarte adevărat că manualul în chestiune e plin de pedanterii nepotrivite cu şcoala primară, însă observaţiile lui Nădejde sunt meschine. El se ridica împotriva afirmaţiei că „albinele fac ceară din polen”, deoarece ştiinţa progresase şi acum se ştia că ceara se face când mănâncă alion Creangă (Viaţa şi opera) binele miere sau orice materii zaharoase. Greşită era, după el, afirmaţia că greierul e leneş, deoarece acum s-ar fi ştiut că nici furnicile nu strâng nimic pentru iarnă, căzând în amorţeală. Nădejde era ateu şi, neţinând seama de vremuri şi de împrejurarea că avea de-a face cu un diacon, că şcoala se întemeia atunci pe un teism, oricât de îmblânzit prin ştiinţa experimentală, propoziţia „mâna cea nevăzută a lui D-zeu a făcut să răsară plantele!” i se părea ridicolă. Alte observaţii erau mai drepte, dar se scoteau din ele concluzii exagerate. Pentru că se spunea greşit că „stomacul”, „maţele”, „maiul” şi „rărunchii” servesc la mistuire, nesocotindu-se funcţia rinichilor, pentru că prin articularea insectelor se înţelesese împărţirea lor în trei părţi, cap, piept şi pântece, Nădejde striga cu bucuria unui autodidact: „Falş…”. „Dacă m-aş apuca să fac ciubote, deşi de când sunt n-am făcut o bortă cu sula, dar cred că tot aş face mai bine ciubote decât bucăţile ştiinţifice ale dlui autoriu, luminătoriu al copiilor.” Nădejde ataca numai partea ştiinţifică, atribuind-o lui Răceanu şi lui Grigorescu, lăuda însă colaborarea lui Creangă şi îndeosebi Păcală, Inul şi cămeşa, Acul şi barosul, Jupânul grieruş (149). Asta măguli pe Creangă, care, spre a dovedi că în fond nu era de altă părere, publică în Contemporanul din 16 decembrie 1881 şi cel din 1 ianuarie 1882 nişte poezii populare, acelea auzite de la mama Bălaşa în Spitalul Brâncovenesc. Însă era în joc soarta comercială a cărţii, căci critica apăruse la 15 septembrie, când se-ncep şcolile şi atunci Creangă, ca mai cu prestigiu şi mai de condei, face chiar în Contemporanul (redactorul era om civilizat) o întâmpinare la critica domnului I. Nădejde asupra părţei ştiinţifice etc. (16 octombrie 1881). Răspunsul e plin de bun-simţ şi de duh: „Felicităm cu plăcere voinţa în bine a domnului I. Nădejde.

Însă toată furia ursului îndreptată asupra câtorva albine.

E vorba despre o carte de cetire, căreia, dacă-l lipseşte perfecţia, după însuşi domnia-ta, credem că nu i se poate tăgădui o valoare relativă distinctă, cercetând cărţile ce figurau şi poate mai figurează încă în uzul învăţământului primar. Şi greu este, căci multe sudori 196 G. Călinescu ne-au curs de pe frunte şi multe nopţi întregi ne-a răpit cartea Invăţătoriului copiilor până când am adus-o în stare de a nu da ştiinţei decât foarte puţină materie de criticat.

Credeam că merită o soartă mal dulce, o privire mai blândă, o menajare cel puţin relativă, în locul pasionatelor rânduri cu care segetaţi aşa de aprig tendinţa spre bine a unor oameni cari de la 1864 şi până astăzi am sacrificat mult din puţinul ce am putut câştiga, pe vremile acele, în folosul înstrucţiunei de întâia cerinţă sau şcoala pentru începători.

Adecă: faptuitori de rele, criminali suntem, pentru că am îndrăznit a pricepe nevoia unei cărţi începătoare mai apropietă de cerinţele pedagogice… Cu adevărat, sunt câteva greşele, care toate launloc nu alcătuiesc nici o pagină din întreaga carte. Dar, drept vorbind, se poate pretinde unui institutor să posede cunoştinţele înalte ale unui profesor de liceu sau de facultate?! Negreşit că nu.

Ce am putut scrie de la noi, am scris; ceea ce nu putem şti prin noi înşine, am cerut de la alţii, extrăgând din cărţi româneşti, în uzul şcoalelor secundare, bucăţile ştiinţifice de cari ne inculpaţi.

Orice om cu minte nu poate cere unui institutor lipsit de mijloace şi de timp a sta direct în curentul modificaţiunilor şi descoperirilor ştiinţifice; de aceea, rugăm pe criticul nepărtinitor şi conştiincios să ne pue în vedere îndreptările cuvenite spre a ţinea samă de ele la ediţia viitoare.

Rugăm asemene pe domnul I. Nădejde să nu-şi facă aşa de mare nălucă despre (morile de vânt,) nici să grăbească a se turci [Nădejde zisese ca dacă asta însemna învăţământ intuitiv, el se făcea turci], după cum zice, căci şi acolo dă de „mâna lui Dumnezeu cea nevăzută”, care, dacă nu ne-ar fi găurit pielea în dreptul ochilor, nu ne-am putea vedea greşelele unii altora.” (47) Nădejde face un răspuns la întâmpinare, absurd, că în cugetul lui partea ştiinţifică e greşită cu totul şi că niciodată colaboratorii ştiinţifici Ion Creangă (Viaţa şi opera) nu vor fi în stare „a se descurca pe dânşii de ruginiturile ce le păstrează sub numele de noţiuni de ştiinţele naturale”, că, în sfârşit, Creangă „s-a amestecat în societate cu oameni fără ştiinţă şi în acelaşi timp plini de pretenţii”. Ca şi când un autor de cărţi de citire pentru şcolile primare trebuie neapărat să aibă cultură ştiinţifică, treaba nereducân-du-se, în fond, la o compilaţie! Nădejde voia propriu-zis să bată în „Junimea”: „Numai de un lucru ne mirăm, cum socoate el Creangă când cere indulgenţă pentru o carte didactică, d-sa, care face parte din „Junimea” şi din colaboratorii la Convorbirile literare. A uitat d-sa loviturile înspăimântătoare şi fără de milă date de această grupă producerilor monstruoase?” (161) Nădejde mai încearcă apoi de a face din Creangă un generos, care se declară solidar cu colaboratorii, deşi nimeni nu-l putea crede autor şi al părţii ştiinţifice (162): „Fie, dle Creangă, cum zici d-ta, numai de n-ar fi cum ştim noi”. Totuşi, nu e de crezut că Creangă n-a contribuit şi la partea ştiinţifică. El, cu migala lui, a trebuit să vadă tot materialul şi să sucească tot.

Aceste atacuri n-avură nici o înrâurire asupra desfacerii manualului. Nădejde nici nu se gândise probabil să aducă o atingere materială autorilor, ci-şi satisfăcuse numai plăcerea polemică spre bucuria unor invidioşi.

Un A. Gorjan, autor de cărţi de geografie pentru toate judeţele din România, din socoteli comerciale, găsi cu cale să extragă în 1886 părţi întregi din Geografia judeţului Iaşi de I. Creangă, V Răceanu şi Gh. Ienăchescu. Autorii plagiaţi fură aşa de indignaţi, încât scoaseră o broşurică verde cu O întrebare d-lui A. Gorjan, autorul mai multor cărţi de geografie etc. (202). Fireşte, autorul muşcătoarei întrebări e Creangă, precum arată stilul: „Stimabile domn, În lăcomia d-voastră de a fi autorul geografiilor tuturor judeţelor din România, fără nici o sfială, aţi copiat planul şi metoda din cartea noastră, întitulată: Geografia judeţului Iaşi, pentru clasa a II-a primarăurbană şi a III-a rurală. Şi, pentru judeţul Iaşi aţi cules de-a gata tot 198 G. Călinescu materialul din această carte, fără a noastră învoire şi fără a vă da seama de dreptul de proprietate prescris de lege.

Cum că ne-aţi copiat cartea, lucrul este vădit şi pentru aceasta n-avem decât să punem ambele cărţi faţă în faţă, ca lumea competentă să vadă şi să judece.

pentru ceea ce aţi pus de la d-voastră nu ne priveşte. D-voastră aţi lucrat aşa după cum aţi putut şi v-aţi priceput în asemine materie.

Ceea ce însă nu vi se poate erta este că ne-aţi copiat lucrarea noastră şi v-aţi folosit, fără muncă, de materialul adunat de noi.

lată redacţiunea şi stilul din cartea d-voastră: „Biserica Sf. Nicolai Domnesc, făcută de domnul Moldovei Ştefan cel Mare, are trei altare, aproape de palat”.

Oare ce să fie aproape de palat? Biserica Sf. Nicolai, Ştefan cel Mare, ori cele trei altare? De asemine, ziceţi: „Biserica Trei Sfetitele, făcută de Vasile Lupu, domnul Moldovei, zidită din piatră săpată pe dinafară; aici se află moaştele sfintei Parascheva; pe Strada Mare”.

Ce este oare zidită din piatră săpată pe dinafară? Moldova sau biserica Trei Sfetitele? Şi unde se află moaştele sf. Parascheva? Pe dinafară, în biserică sau pe Strada Mare?

Mai departe ziceţi: „Biserica Golia, făcută tot de Vasile Lupu, aici în turnul cu clopote şi observatorul de foc; în curte c-un spital de nebuni”.

Aceasta dovedeşte cât de competent sunteţi în asemine treabă şi cât interes v-aţi pus ca ceea ce veţi da la lumină după cum ziceţi d-voastră „să fie tinerimei studioase şi mai de mare folos…”! La pagina 92, unde vorbiţi de plasa Braniştea, după ce aţi rupt o bucată din această plasă şi i-aţi făcut orientarea cu totul greşită, între altele, mai la vale, ziceţi că „la Sculeni e mare trecătoare în Rusia”… O fi pentru vagabonzi, dar nu pentru cei cu paşaport. În cărticica d-voastră, de 38 de pagini, după cum v-am arătat, n-a fost o singură pagină unde să nu fi fost bucăţile copiate din cartea noastră, stilul stricat şi unde cele adause de la d-voastră să nu fi fost Ion Creangă (Viaţa şi opera) greşite şi neadevărate. Atunci, stimabile domn, ce mai rămâne din cartea d-voastră?… Mai ziceţi că „orişicâte sacrificii veţi face”, nu veţi mări preţul din 40 de bani exemplarul. D-voastră credeţi, se vede, că aţi făcut sacrificii cu 40 de bani exemplarul o cărţulie de 38 pagini, numai tipar curent, fără planul oraşului, fără contururile plăşilor şi fără conturul general al judeţului. V-aţi luat, se vede, după proverbul care zice: „Din picuş se face căuş”… Onorabile domn, ne cuprinde mirare de curajul ce l-aţi avut scoţând la iveală astfel de cărţulii, care buimăcesc şi aduc în rătăcire pe fragezii şi nevinovaţii copilaşi!… Când cineva se foloseşte de munca şi sudoarea altuia, cum se cheamă asemine faptă?” întrebarea aceasta dovedeşte din partea lui Creangă o mare supărare. Ţinea grozav la manualele lui şi era în acelaşi timp simţitor la critică, ca unul ce avusese până atunci parte numai de laude. In analiza, chiar exagerată, a frazelor, în care e tot spiritul lui Creangă, poate să fie şi o urmare a cursului de stilistică al lui Maiorescu, ţinut la Şcoala normală.

Manualele atacate ori plagiate erau de mai puţină importanţă.

Cartea de căpetenie era abecedarul, adică Metoda nouă. Deodată, în 1887, începu sa apară prin gazete, semnate şi nesemnate, un stol de atacuri cu privire la acest abecedar, ieşite toate din pana lui I. P Florantin, profesor de filozofie la Liceul Naţional, poligraf uitat cu totul, fost şi junimist, dar fără preţuire din partea societăţii. In Liberalul din 13 mai 1887 şi în alte câteva numere următoare, Florantin, sub semnătură, se ocupa de Cărţile didactice în clasa I primară în genere şi aplica şi el critica filologică şi logică a lui Creangă-Maiorescu:„. Domnii institutori numesc cartea aceasta metodă nouă de scriere şi cetire. E ştiut însă că o metodă noauă de scriere este de es. Stenografia” etc. Dar observaţiile erau întemeiate: 200 G. Călinescu „Defectul mortal al acestei părţi este că nu presintă nici o singură figură, nici o ilustraţiune, cu care să poată uşura măcar întrucâtva greul pas întâiu al cetirii…” (65) Asta era critica pe faţă. Florantin însă urmărea discreditarea cărţii şi, sub iniţiala Z. şi sub titlul insidios Plagiatură? Încercă a dovedi în Lupta din Bucureşti, din 8 iulie 1887, folosind procedeul punerii pe două coloane, că abecedarul lui Creangă era o copie atât sub raportul metodei, cât şi al conţinutului după Cursul de scriere şi citire al lui M. Schwartz. Ca să dea şi mai multă putere insinuării, Florantin pretindea că constatarea e a multora, că „de mult se vorbeşte că aşa-numita Metodă nouă… n-ar fi o lucrare destul de originală”. Apoi, semnând F., publica tot în Lupta, la 18 iulie 1887, un articol cu titlul insultător O neomenoasă speculă cu cărţi didactice, în care învinovăţea pe autori că nu cartonează Metoda nouă, pricinuind astfel pierderi de pagini şi reînnoiri costisitoare de cărţi, că învăţătorul copiilor pentru clasa a II-a, a III-a şi a IV-a a format multă vreme o singură carte, care se rupea într-un an, astfel încât copilul era nevoit în fiece an să cumpere încă o dată părţi ce nu-l mai trebuiau; şi alte inepţii de acestea. Aceste articole publicate lucru curios şi-ntr-un fel semnificativ în gazeta lui Ianu, care lua astfel poziţie împotriva „Junimii”, indignară pe colaboratori în cel mai mare grad. Ei trimiseră ziarului o scrisoare împotriva „mişelului calomniator”, care însă nu fu publicată.

Atunci V. Răceanu, Gh. Ienăchescu, C. Grigorescu şi Ion Creangă făcură o broşură, apărută în 1888, cu titlul Răspuns la criticele nedrepte şi calomniile înverşunate îndreptate contra cărţilor noastre de şcoală de cătră domnul Ioan Pop Florantin, profesor de filosofie la Liceul Naţional din Iaşi. Deşi azi o astfel de trudă pare inutilă, atunci ea era oportună. Insinuările fuseseră alimentate de invidia confraţilor şi făcuseră vâlvă. La invidioşii materiali se adăugau duşmanii „Junimii”. Astfel, omul rău care a fost Aron Densuşianu, profesor la Universitatea din Iaşi, spuse la Congresul didactic din 1887 ca „Metoda nouă” este copiată de pe cartea unui evreu M. Şwartz”. Creangă, căci el pare a fi autorul şi al acestei broşuri, răspunde „mintosiului filosof” făcând ision Creangă (Viaţa şi opera) toricul cărţilor şi sfârşind cu batjocorirea activităţii de autor didactic a lui Florantin. In privinţa ilustraţiilor, Creangă încearcă şi o teorie după care figurile n-ar fi potrivite, dar argumentaţia lui nu e serioasă şi dovedeşte puţină informaţie şi multă obstinaţie.

Din toată această luptă reiese că activitatea de autor didactic a absorbit spiritul lui Creangă, scoţându-l sudori şi pricinuindu-l iritaţie.

A fost mereu ocupat până-n gât cu cărţile lui, cu corectarea, îndreptarea, răspândirea şi vânzarea lor. El puse în ele, fără îndoială şi dorinţa de câştig, dar şi un mare amor propriu de pionier.

Florantin era cel puţin un duşman pe faţă, rău acoperit de iniţialele sale. Un dispreţuitor prost dacă nu duşman avu Creangă chiar pe lângă sine şi se pune întrebarea dacă şi-a dat seama despre asta vreodată. Acesta era părintele Gh. Ienăchescu, colaborator al său şi fost coleg de seminar şi de şcoală normală. Dispreţ faţă de compunerile lui Creangă arătă înfumuratul preot chiar în timpul vieţii lui Creangă, dar se putea crede atunci că glumeşte. Este vădit că ridicarea dintr-o dată a prestigiului fostului coleg îl miră pe Ienăchescu şi-l supără.

Este iarăşi probabil că se vor fi ivit mici nemulţumiri băneşti, de vreme ce preotul se certa cu Creangă sub cuvânt că acesta e zgârcit. Când, după moartea povestitorului, Xenopol se gândi să ia iniţiativa ridicării unui monument, Ienăchescu răspunse acru că el nu se poate „preta la aşa ceva”. Apoi îşi lămuri sentimentul într-o scrisoare în care totul zugrăveşte puţinătatea omului şi reconstruieşte adevărata condiţie a prieteniei dintre el şi Creangă (56): „Lumea nu ştie ca mine despre caietul manu-scris cu poveşti, pe care Ion Creangă l-a luat de la un bătrân Costache Bută şi pe care nu i l-a dat bătrânului nici în ziua de astă-zi.

Nu se ştie că Ion Creangă trăia cu o oare care Tinca Vartic ce era de o deşteptăciune foarte cu mult superioară lui Ion Creangă. Aceasta ştia poveşti şi anecdote şi câte şi mai câte. Aşa în cât, când venea sămi citească câte ceva, eu îi ziceam: măi, asta ai auzit-o de la Tinca; el răspundea: ei, n-am mai auzit-o de la Tinca, dar i-am cetit-o ei şi mi-a aprobat-o. Apoi aşa făcea Schiller, marele scriitor german mi-a spus 202 G. Călinescu Eminescu că orice scria nu da la tipar până nu cetea bucătarului lui; şi dacă bucătăriţa râdea cu lacrimi ori plângea de cele ce auzea, Schiller înţelegea că lucrarea e savantă.

Eu, Constantin Gregorescu, preşedintele primei case de economie, Vasile Receanu, B. Conta, venea şi ne toca capul Ion Creangă cu cele ce urzea ori copia ci-l îndreptam îi indicam îi ajutam fără a avea pretenţii, aşa că până să ducea el să cetească în Junime, era sucite şi răsucite de noi smeriţii, tot ce se vede scris de Ion Creangă.

Asupra punctului al doilea că eu aş avea vrun ranchiun pe Ion Creangă, întreb: de când a murit încoace? Fiind că eu după rugămintea lui Zachei Creangă, care ştia că alt prieten mai bun frate-său nu are, a alergat la mine şi m-a rugat să port grija îngropărei lui Ion Creangă.

Ba, nu zic: odată am avut cu el ceartă din cauză că fiind doisprezece ani în concediu pentru că suferea de o boală rea, era suplinit la şcoală şi nu dădea suplinitorului de cât cincizeci de lei pe lună.

Rugat fiind de suplinitorul lui, i-am zis: e păcat să nu-l dai măcar şapte zeci lei. Şi tu să rămâi cu două sute atunci, da ni-am certat.

Dar s-a întâmplat să vie Eminescu şi după ce am trimis să cumpere ceva de gustat, ne-am împăcat. Astă gustare a ţinut cam vro nouă oare şi câte vro zece lei cheltuială pe fie care dintre noi.

Dacă pentru nişte aseminea trebuie a se râdica Busturi ori Statui, e altă vorbă.” Aşa judeca un contemporan îngust la minte şi la suflet opera unui scriitor de valoare universală.