VIII. Creangă, Eminescu şi „Junimea”

În toamna anului 1874 apăru pe uliţele Iaşului un tânăr straniu, ca de vreo 24 de ani, voinic, spătos, cu o mare frunte albă şi cu o coamă de păr negru dat peste urechi pe ceafă, ca la preoţii asiatici.

Era mereu gânditor şi zâmbea. Acesta se numea Mihai Eminescu, era poet şi fusese numit de curând de către Titu Maiorescu, ministrul instrucţiunii, director al Bibliotecii centrale din Iaşi. Era fecior de răzeş căftănit de prin Moldova de sus, amestecat prin mica boierie arendăşească, învăţase carte în Bucovina, la Viena şi la Berlin, dar nu avusese răgazul să-şi ia doctoratul. Avea însă de gând să se-ntoarcă în Germania cât de curând şi s-o încheie şi cu această formalitate cu ajutorul căreia ar fi ajuns profesor la Universitate. Se întorsese „pesimist”, crezând cu alte cuvinte că totul nu e decât desfăşurarea răului, adică a suferinţei, fiindcă viaţa înseamnă luptă şi lupta e durere. Aşa spusese Schopenhauer, pe care-l cultiva. Insă, fiindcă omul, oricare ar fi cheia universului, trebuie să trăiască, poetul cu mari coame gândise şi practic. Fără sens este viaţa privită cosmic, dar dacă primeşti finalitatea ei imediată, care este înfăptuirea eternă a tuturor speţelor, cel mai bun chip de vieţuire este cel automatic. Gândirea prea multă scoate la iveală răul pe care se bizuie universul, producând tristeţe şi în acelaşi timp împiedică viaţa însăşi de a se desfăşura. A înlătura civilizaţia burgheză putredă şi raţiunea şi a îmbrăţişa natura şi instinctul e un fel de a anula chinul existenţei, trezind euforia legată de orice manifestare oarbă. Cum ţara era nouă şi toată lumea făcea politică, împărţindu-se între liberali şi conservatori, tânărul cu mari coame deduse din metafizică politica sa. Liberalii, încrezători în vorbe mari, voiau să împingă deodată România în mijlocul civilizaţiei celei mai înalte, dându-l burghezie şi proletariat, viaţă parlamentară, 152 G. Călinescu instituţii complicate. Dar dacă viaţa politică deliberată a ajuns un mod natural de adaptare în societăţile vechi, automatismul rămâne totuşi forma cea mai comună de existenţă. Furnicile, albinele au statul lor instinctiv, care merge bine. Când ele ar deveni conştiente, n-ar face altceva decât să consfinţească teoretic propria lor mecanică, ori şi-ar pierde siguranţa instinctului. Poporul român a avut un stat natural şi înainte de constituţie şi a mers bine. Precum stupul are o matcă, ţara avea un domn. Treburile ţării le făcea sub ochii domneşti o clasă pregătită îndelung pentru aceasta, clasa boierească. In sfârşit, ţărănimea lucra pământul, ocrotită de toţi, fiindcă ea înfăţişa bogăţia şi statornicia. Câtă vreme România rămâne o ţară agricolă, ea n-are de ce să iasă din această rânduială arhaică. Statul liberal, reprezentativ, nu face decât să încurce lucrurile. Născocind o burghezie netrebuitoare şi făcând instituţii împovărătoare, bune pentru statele cu trei clase vechi, el deschide graniţele agenţilor capitalului străin îndeosebi, care se interpun între cele două clase adevărate, producătoare ţărănimea şi boierimea slăbind temelia statului patriarhal şi sugând fără muncă avutul ţării. Aşadar, poetul se făcu prietenul cercului „Junimea”, care profesa un conservatorism progresist, admiţând că orice prefacere este bună dacă e cerută de natură şi că orice formă nouă este legitimă dacă s-a ivit şi conţinutul care s-o îndreptăţească. Tânărul pletos era în fundul sufletului indignat şi pe aşa-zisa „boierime” şi pe liberali, care nu erau exponenţii unei adevărate lupte de idei, ci politicieni, cruţându-se unii pe alţii, fiind toţi moşieri şi bogătaşi. La „Junimea” veneau boieri însemnaţi ca Pogor şi Negruzzi, dar veneau şi feciori de ţărani, ca mai toţi ardelenii. Intr-un cuvânt, Eminescu era de acord cu Maiorescu, care găsise că e de prisos să aplice la şcoala preparandală programe occidentale pe care nu era cine să le înţeleagă.

Creangă, căruia îi plăcea să bată uliţele, văzu fără îndoială pe tânărul pletos, care şedea într-o vreme chiar la Samson Bodnărescu în ograda Trei Ierarhilor, deci sub ochii învăţătorimii, fiind totodată profesor la şcoala normală şi la Institutul academic şi se plimba cu fruntea ridicată pe malul Bahluiului, pe la Copou, Socola, înfundându-se şi el prin Ion Creangă (Viaţa şi opera) crâşme şi dughene mărginaşe. Căci şi tânărului îi plăceau dărăpănarea, rusticitatea, odăile împăienjenite, mâncările simple făcute la foc repede, ţărănesc, vinul în ulcele, apa în cofe cu miros de brad, somnul în iarbă şi fân, scăldarea în râuri. Deşi înfipt, doritor să cunoască pe toţi şi să fie luat în seamă de toată lumea, Creangă nu avu prilejul sau nu îndrăzni să se apropie de poet. Peste câteva luni, însă, Eminescu fu scos din direcţia bibliotecii şi numit revizor şcolar în judeţele Iaşi şi Vaslui, în locul lui A. Naum. Acum Creangă intră în sfera de activitate a revizorului şi trebui să-l cunoască numaidecât. Pe vară revizorul puse la cale nişte prelegeri de metodologie pentru învăţători, cu care prilej ţinu şi Creangă una. Scăpare din vedere, necunoaştere apropiată, revizorul raportă la minister ţinerea prelegerilor amintind şi pe dl „V. Creangă”, învăţător la şcoala de băieţi nr. II din Păcurari (64). Dar curând se cunoscură bine şi modul cel mai probabil este că în vacanţă se-ntâlniră pe Sărărie cu gust de petrecere amândoi şi Creangă, îndrăzneţ, duse pe Eminescu la „Bolta Rece”, ori amândoi se găsiră chiar în vestita crâşmă şi-şi aduseră aminte că se cunoşteau.

La băutură poetul era expansiv şi-şi va fi desfăşurat toată filozofia lui politică. Creangă, încântat de a fi luat în seamă de un tânăr aşa de învăţat, vru să-l dovedească cum că nici el nu era de lepădat. Văzând hazul ce-l făceau vorbele lui, Creangă îşi făcuse un limbaj de Păcală, ajungând să nu mai poată vorbi serios. El grăia în „cuvinte, zicători, rostiri, proverbe, ghicitori”, pe care şi le însemna pe terfeloage şi nu mai era chip să vorbeşti cu el de-a dreptul. Despre o muiere el zicea că „umblă-n fleorţuri, face marazuri”, despre unul care-şi pierduse banii cu băutura spunea: „Vorba, ceea: Aista-l b ă i e t u l g ă l ă ţ a n u l, Care şi-a b ă u t sumanul şi-a r ă m a s î n t r – u n ilic Şi îl ie dracul de frig.” Despre cel care se arată viteaz când nu trebuie şi fricos când se cade a fi viteaz, avea: „Vorba ceea: ziua se teme de bivol şi noaptea 154 G. Călinescu încalecă pe dânsul” (225). Creangă năpădi pe poet cu drăcoveniile lui, printre care, bineînţeles, nu uită să spună şi pe aceea că: „precum am fost eu sărac ieri şi alaltăieri şi săptămâna trecută şi în an şi în toată viaţa, apoi nu am fost de când sunt”. Eminescu râdea cu multă poftă şi zgomotos şi Creangă, măgulit, trebuie să-l fi răsturnat tot sacul. Dealtfel, ştia foarte multe zicători şi snoave fără perdea, dintre care cea mai banală este desigur aceea că capra b… şi oaia pate ruşine, care însă, spusă apăsat faţă de toată lumea, era menită să stârnească mari râsete. Eminescu văzu în Creangă numaidecât geniul poporului român şi fostul diacon deveni întruparea sociologiei lui naturiste. Deci el l-a întrebat pe institutor dacă n-a încercat să scrie ce ştia să spună şi fie că acesta se gândise să scrie şi prinse acum inimă să arate cuiva plodirea lui, fie că fu străbătut deodată de această idee, fapt este că într-o seară junimiştii se pomeniră cu Eminescu la braţ cu omul „bărdăhănos”, îmbrăcat în haine de şeiac. Amândoi veneau de la „Bolta Rece” şi erau rumeni la faţă şi zâmbitori ca după băutură. Cei de faţă râseră şi mulţi se întrebară cine era noul-venit (167). Insă Negruzzi îl cunoştea foarte bine. El era diaconul care nu voise a-l da votul şi-l trimisese să bată la alte uşi. Cu „Junimea” Creangă avusese oarecare legături, întâi prin Maiorescu, al cărui elev fusese, care-l reprimise în învăţământ şi care, în chiar toamna anului aceluia, îi va face deosebita onoare de a-l solicita în scris o broşură explicativă a noii metode, apoi prin acei care decideau la 1867 tipărirea de manuale. Dar deşi Maiorescu îl aşeză mai târziu printre membrii mai vechi ai „Junimii” de la 1871 (124), procesele-verbale redactate de A. D. Xenopol nu-l amintesc (231, IV) şi nici nu e probabil că Creangă ar fi îndrăznit aşa, de la sine, să meargă într-o adunare atât de boierească, în casa lui Maiorescu, de pildă, în care din când în când se făcea muzică instrumentală. Apoi Creangă nici nu era pe atunci scriitor. Deci pentru întâia oară păşea acum la „Junimea”, însă în casele lui I. Negruzzi, pe care-l cunoştea, căci Maiorescu era la Bucureşti ministru. La început, Creangă şezu într-un colţ, sastisit, tuşind pe înfundate şi ştergându-şi mereu sudorile de pe faţă cu basmaua (175), iar membrii mai „subţiri” Ion Creangă (Viaţa şi opera) ai societăţii, ca Victor Castano, pretind chiar că l-ar fi văzând scuipând pe jos (85). Umflatul institutor putu să afle însă că ceea ce se plămădea şi se citea aici nu era prea de soi şi să capete încredinţarea că el, deşi fără atâta învăţătură, putea face lucru mai de preţ.

Creangă duse fără îndoială pe Eminescu în bojdeuca lui şi acesta se arătă entuziasmat. Trebui să-l placă acel chip de viaţa în care nimic nu era de prisos şi nu se nutrea nici o dorinţă aducătoare de durere. Bordeiul de vălătuci era ca o colibă în mijlocul firii, piciorul putând călca de-a dreptul pe pământ şi urechea putând să auză greierul la câţiva paşi. In cofa de apă se vedea încă bradul, în oalele de băut lutul. Hainele aspre de noaten miroseau încă a oaia de pe care fusese tăiată lâna. In pat sau pe prispă şedeai culcat ca-n iarbă.

Eminescu trebuie să-l fi expus lui Creangă teoria lui, citindu-l bunăoară din nuvela Cezara: „Iată ce învăţ eu de la dascălii mei, de la albine. In şcoală la ele văd că suntem umbre fără voinţă, automaţi care facem ceea ce trebuie să facem şi că, pentru ca jucăria să nu ne dezgusteze, avem această mână de creieri, care ar vre să ne dovedească că într-adevăr facem ce voim, că putem face un lucru sau nu… Aceasta-l o înşelare de sine, în care mulţimea de probabilităţi e confundată cu ceea ce suntem siliţi a face.

Viaţa internă a istoriei e instinctivă; viaţa exterioară, regii, popii, învăţaţii, sunt lustru şi frază şi cum de pe haina de matasă pusă pe un cadavru nu poţi cunoaşte în ce stare se află, astfel de pe aceste vestminte mincinoase nu poţi cunoaşte cum stă cu istoria însăşi.

Eu, mulţumită naturii, m-am dezbrăcat de haina deşertăciunii… „ Când Creangă era prins în cămeşoiul lui ţărănesc culcat pe prispă pe o saltea, poetul pletos avea numaidecât îndreptăţirea, citând mental despre Ieronim:…„Adesea în nopţile calde se culca gol pe malurile lacului, acoperit numai c-o pânză de in, ş-atunci natura întreagă, murmurul izvoarelor albe, vuirea mării, măreţia nopţii îl adânceau într-un somn atât de tare şi fericit, în care trăia doar ca o plantă, fără durere, fără vis, fără dorinţă.” G. Călinescu Apoi Eminescu, trecându-şi mâna prin păr, îi va fi declamat cu glasul lui profund, privind în grindă, lucruri ce-l dureau şi pe Creangă: Zdrobiţi o r î n d u i a l a cea c r u d ă şi n e d r e a p t ă, Ce lumea o î m p a r t e în mizeri şi bogaţi!

Atunci c î n d d u p ă moarte r ă s p l a t ă nu v-aşteaptă, Faceţi ca-n astă lume să aibă parte d r e a p t ă, Egală fiecare şi să t r ă i m ca fraţi!

Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice, Ardeţi acele p î n z e cu corpuri de ninsori; Ele stârnesc î n suflet ideea neferice A perfecţiei umane şi ele fac sa pice În ghearele uzurei copile d i n popor!

        „Aşa se pierduse Ileana lui!” va fi gândit ex-diaconul. Ori, văzând că s-a golit carafa de vin, poetul declama: A h, garafă p î n t e c o a s ă, doar de sfeşnic mai eşti b u n ă!

Şi mucoasa l u m î n a r e sfârâind săul şi-l arde Şi-n această sărăcie, te inspiră c î n t ă, barde Bani n-am mai v ă z u t de-un secol, v i n n-am mai b ă u t de-o l u n ă.

        „Curat! Trebuie să fi zis Creangă, minunat de potrivire, cum am fost eu sărac ieri şi alaltăieri şi săptămâna trecută şi în an şi în toată viaţa, apoi nu am fost de când sunt.” Când Creangă îi va fi vorbit de satul lui, de munţi, de Bistriţa, Eminescu putea declama: H a i în codrul cu v e r d e a ţ ă, Acolo-n ochi de p ă d u r e, Und-lzvoare p l î n g în vale, Lângă trestia cea lină S t î n c a stă să se prăvale Şi sub bolta cea senină În p r ă p a s t i a m ă r e a ţ ă Vom şedea î n foi de mure.

Ion Creangă (Viaţa şi opera) Fireşte, nu este nici o dovadă că, formal, convorbirile au urmat astfel, dar substanţial nu încape îndoială că apropierea sufletească s-a făcut în temeiul ideilor de mai sus. Creangă avusese totdeauna, ca orice ţăran, gândul că ce face el este foarte înţelept. Deci când văzu că un om învăţat, umblat prin străinătate ca şi Titu Maiorescu, nu se sfieşte a se urca în mahalaua lui, a sta în crivatul lui, a lăuda vieţuirea lui, ba şi mai mult a-l dovedi cu vorbe ca din Scriptură că aşa era cuminte să trăieşti, se încredinţă de-a binelea şi-l sărută cum sărutase ilustraţiile lui Şoldănescu pentru abecedarul lui. Iată un om care vorbea limpede, făcându-l să priceapă ceea ce de mult îi zăcuse în suflet, iată un stihuitor care spunea totul cu rost! Creangă nu mai aşteptă verdictul lui Maiorescu de la Bucureşti şi binecuvântă pe Eminescu ca „eminent scriitor şi cel mai mare poet al românilor” (225).

La rândul său, Eminescu nu încetă a-l întări preţuirea lui, dovedindu-l că el, Creangă, înfăţişa pe omul curat al naturii şi pe moldoveanul adevărat din Moldova de sus şi-l citi desigur nuvela în care-l dădea rolul unui boier de ţară, Vasile Creangă: „. Creangă era un bătrân bun şi prietinos, vesel şi glumeţ la petreceri, îngăduitor cu supuşii lui şi unde trebuia îşi punea şi el mâna ca să mai uşureze greul, el nu învăţase multe-n viaţa lui, pe vremea aceea nici nu se cerea multe, dar avea o-nţelepciune şi o isteţie firească, care preţuiau mai mult decât pretenţiosul semidoctism de azi”.

Nebun de entuziasm, Creangă îi împărtăşi lui Eminescu toate plăcerile lui „simple”. Il duse sus pe Ciric, pe din dosul casei, arătându-l priveliştea Iaşilor, îl ospătă cu mâncările ţărăneşti făcute de Tinca. Se pare că aceasta nu văzu cu ochi buni pe acest pletos, care striga mereu lucruri neînţelese umblând prin casă, dar Creangă o puse la locul ei cum ştia el (234) şi de aci încolo nimeni „nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu” (175).

Creangă îi înfăţişă pe prietenii lui, oameni şi ei „simpli”, iubind vârtos băutura, pe frate-său Zahei, psaltul, soi de Zărghilă însurat cu o ofiţereasă, pe părintele Gh. Ienăchescu, pe V Răceanu, institutorul, pe comisarul Nicşoi. Cu toţii sau numai Creangă cu Eminescu cutreie-l58 G. Călinescu rau crâşmele pe unde era vinul mai bun şi pastrama mai fragedă şedeau pe laviţă, ca la sate, sau jos pe iarbă, punând şi câte un ţigan să le zică, cum cânta Mihai scripcarul din Humuleşti (62). Ei mergeau dacă nu la bolţile lui Amira, la crâşmă lui Ţâru, în Târguşor, sau la chir Costache, în Nicolina, unde Creangă avea gustul să-şi frigă singur pastramă sau carne de porc, hoţeşte, pe cărbuni puşi într-un hârb şi apoi să-l spele sărătura dând de duşcă o ulcea de vin. La crâşme boiereşti, precum „Cafe de Paris”, „Cafe Restaurant de Lafitte”, restaurantul „Franzos” nu mergeau, nefiind acolo cârnaţi cu usturoi şi nici slobozenia de a sta jos pe rogojini. Chemaţi de junimişti în localuri mai subţiri, ei refuzau, dar cu râsete înfundate de ironie. Se mistuiau câteodată zile întregi, mânându-se din crâşmă în crâşmă şi ocolind urbea pe dinafara barierelor, luând-o din jos, din şesul Bahluiului, ocolind-o pe la Bariera Păcurarilor, urcând pe la Copou şi ivindu-se ca nălucile colbăite deasupra Ciricului, de unde se lăsau în bojdeucă (175).

E foarte cu putinţă dar ca Eminescu, înveselit de comediile lui Creangă, să-l fi îndemnat să scrie, de nu cumva Creangă scrisese mai dinainte o poveste cu gândul de a o pune în manual, dar fără să creadă că ar fi bună la ceva.

        „Scrie, măi tată Iancule, scrie tot ce-ai spus i-ar fi spus Eminescu s-o audă şi alţii, că e minunat de bine!” Creangă s-ar fi temut ca nu cumva sa râdă „boierii” de el (14). In toamnă, însă, dus de Eminescu, citi la „Junimea” Soacra cu trei nurori, care şi apăru la l octombrie 1875 în Convorbiri literare. „Junimea” fu încântată. Până atunci folcloriştii societăţii erau greoiul Slavici şi Miron Pompiliu. Carp, Pogor, ca adevăraţi boieri, ridicau din umeri, Pogor, teribil întotdeauna şi opoziţionist, în fond fără a crede el însuşi în ce spunea, ţipând:

Ce-mi vorbiţi de poezii populare? Poezie descriptivă lipsită de orice sentimente!» Soacra cu trei nurori plăcu, fără ca totuşi junimiştii să-şi fi dat seama în ce stă meritul. Îi uimi probabil vocabularul, fiindcă pe atunci mişcarea folcloristică nu luase încă început. Povestea, încă stângace, era, ca mai toate poveştile de mai târziu ale lui Creangă, o nuvelă din Ion Creangă (Viaţa şi opera) viaţa de ţară, în care dialogul e tot. In sine, cuvintele dialectale n-ar fi zugrăvit nimic, dar puse în gura eroilor dădeau naştere la nişte scene de o culoare nespusă, de o jovialitate fabuloasă:

Iată ce-am gândit eu, noro zice soacra că poţi lucra nopţile. Piua-l în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat, iar furca după horn. Când te-l sătura de strujit pene, vei pisa mălai; şi când a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costiţe de porc de cele afumate, din pod şi, Doamne, bine vom mânca! Acum deodată, până te-l mai odihni, ie furca în brâu şi până mâni dimineaţă să găteşti fuioarele aceste de tors, penele de strujit şi mălaiul de pisat. Eu mă las puţin, că mi-a trecut ciolan prin ciolan cu nunta voastră. Dar tu să ştii că eu dorm iepureşte; şi pe lângă işti doi ochi, mai am unul la ceafă, care şede purure deschis şi cu care văd şi noaptea şi ziua tot ce se face prin casă. Ai înţeles ce ţi-am spus?” În Capra cu trei iezi, citită după aceea şi apărută la l decembrie 1875, izbeşte acelaşi pitoresc dialogic. Nu vorbesc propriu-zis lupul şi capra, ci două muieri duşmănite, ca Smaranda şi Măriuca, în poartă:

Doamne, cumătre, Doamne! Zise capra suspinând. De ce ţi-l mai drag în lume, tocmai de-aceea n-ai parte.

Apoi dă, cumătră, când ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi.

Nu-ţi face şi d-ta atâta inimă rea, că odată avem să mergem cu toţii acolo.

Aşa este, cumetre, nu-l vorbă. Dar sărmanii gugulici, de cruzi s-au mai dus!

Apoi, dă, cumătră, se vede că şi lui Dumnezeu îi plac tot puişori de cei mai tineri.

Apoi dacă i-ar fi luat Dumnezeu, ce ţ-ar fi? D-apoi aşa?

Doamne, cumătră, Doamne! Oiu face şi eu ca prostul… Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la dumneata pe-acasă? Că mi-aduc aminte [ca acu] că l-am întâlnit odată prin zmeuriş şi mi-a spus că dac-ai vra d-ta să-l dai un băiet să-l înveţe cojocăria.» Creangă fu declarat la „Junimea” admirabil „scriitor poporal”, caracterizare ce-l urmăreşte toată viaţa, iar Maiorescu de la Bucureşti va consfinţi că scrierile lui „sunt o adevărată îmbogăţire a literaturii noas-l60 G. Călinescu tre”. Prin calificaţia de „poporal” cei mai mulţi afectară însă a socoti producţia lui ca de o speţă cu totul inferioară, ori măcar spontană şi primară, în nici o legătură cu literatura „cultă”. Dar fostul diacon avea haz şi-l traseră de limbă, ceea ce nu era greu, să-şi dea pe faţă repertoriul. Astfel, „bărdăhănosul Creangă” deveni măscăriciul „Junimii”, „păpuşeriul”, mijloc sigur de a scoate tuturor lacrimi de râs. Creangă, vesel şi limbut din fire, nu văzu nici un fel de înjosire într-asta, mai ales că găsi prilejul de a muşca în „pilduri” pe cine putu, pricină de alte nepotolite râsuri. Astfel, „poporalul” Creangă deveni idolul lui Pogor, dispreţuitor al poeziei populare ca să aţâţe spiritele, dar mare iubitor de glume. Incet-încet, Creangă trecu de la scaunul dinspre uşă, pe care sta smerit, în fruntea adunării, lăfăindu-se cu toată făptura-l groasă şi mişcând îndrăzneţ basmaua-l roşie. Acum Pogor îşi făcuse din fostul diacon psaltul glumelor sale. Când cineva se pregătea să citească ceva mai lung, Pogor cânta preoţeşte:

Acum să ascultăm sf. evanghelie a lui Schopenhauer, ori Conta, cetire!» Creangă, serios, răspundea din colţul lui cu glas de bas profund:

Să luăm amiiinte!

Pace ţie, cetitorule!» binecuvânta Pogor şi lectura începea. (167) Creangă râdea plin, hohotitor, cutremurând pereţii. Incepu să fie trebuitor, căutat. „Junimii” îi plăceau lucrurile „corosive”, adică măscări-cioase şi se făcuse regula că „anecdota primează”, orice lectură serioasă putând fi întreruptă dacă se ivea o „anecdotă”. Caragiani era specializat în „corosivele” de culoare orientală. Creangă deveni anecdotis-tul naţional. Când apărea în „Junimea”, era numaidecât întrebat:

Creangă, ce ne-ai adus pentru astă-seară?

El scria greu şi aducea rar. Insă numaidecât adăuga:

N-am adus nimic, dar dacă voiţi, vă spun o anecdotă.

Junimiştilor le plăceau însă anecdotele corosive şi institutorul mai întreba, cu vorbele păpuşarilor:

Pe uliţa mare sau pe uliţa mică?» (175) Cum mai toată lumea dorea pe uliţa mare, Creangă povestea în râsetele celor mulţi şi pudoarea câtorva ca A. Naum versiuni inedite Ion Creangă (Viaţa şi opera) din Moş Nichifor, Povestea lui Ion cel prost şi alte de acestea, rămase şi în manuscris, dar picate în mâinile unui doctor, care văzu se vede în ele semnele dezechilibrului (225). Totuşi, „corosivele” au fost, în lipsa lui Titu Maiorescu, care nu le gusta, plăcerea „Junimii” şi Eminescu, încurajat, se lăsă în voia acestei nevinovate slăbiciuni de urmele căreia foiesc manuscrisele sale, în ciuda falselor ruşinări ale istoricilor. Creangă nu punea dealtfel nici o perversitate, fiindcă poezia populară (expurgată de V Alecsandri) e plină de obscenităţi. Eminescu se va fi convins şi aici, punând fapta în acord cu filozofia lui Schopenhauer, că spiritele inocente sunt ca florile, lipsite de pudoare. Insă Creangă, văzând că se face haz de vorbirea lui verde, vâră „expresia simplă” pe unde poate şi nu se sfieşte a zice în scrisoare: „Altfel, suntem sănătoşi: numai caracuda, urgisită de soartă, aleargă şi ea după nevoile ei, mai ca tăunul cu paiul în cur” (231, III).

Devenit literat, Creangă intră la grijuri mari. Era muncit de sentimentul răspunderii şi se umplea de toate sudorile când se apuca să compună ceva. Dacă era vară, Creangă se descălţa şi se dezbrăca, punându-şi cămeşoiul, sau intra de-a dreptul în putina cu apă, dacă nu cumva se-nchidea în clasa lui de la şcoală. De obicei, se scoală în zorii zilei, pe la patru dimineaţa şi se aşază pe nemâncate la lucru. Scrie cu condeiul de plumb pe tot felul de petice ori pe coli întregi, şterge, trimite cu semne în altă parte şi nu suferă pe nimeni pe lângă sine. Scriind povestea Harap Alb, în cămaşa lui şi cu o caşchetă pe cap, în primăvara anului 1877, povestitorul nu ştiu că ţarul trecuse Prutul, că se declarase războiul şi că un ofiţer rus, Petru Kuzminschi, despre care scrise Eminescu în Curierul de Iaşi, se sinucisese în apropierea chiar a împăratului (107, 5). Când noaptea, târziu, Creangă se trezeşte din canonul lui, se pune pe o mâncare crâncenă (107). Acum el e preocupat de soiul compunerii, vrea să ştie dacă e bună sau nu. Eminescu, căruia o citeşte, refuză să-l îndrepte. El zice:

Lasă, Creangă, ai să citeşti în „Junimea”, tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni!» (62) Insă Creangă ştie că orice lucru de ispravă trebuie dres şi iar dres, 162 G. Călinescu de aceea la „Junimea” asculta smerit orice observaţie şi-şi făcea câte-un semn cu creionul pe marginea manuscrisului unde era de îndreptat (166). Dar la „Junimea” erau atâţia care n-aveau nimic de-a face cu literatura şi, deci, nu puteau fi de nici un folos. Numai Maiorescu, de la Bucureşti, sau când se repezea la Iaşi, ar fi putut să-l spună limpede lucrurile, însă nu era la îndemână când îi trebuia şi povestea mergea aşa neisprăvită, în gândul povestitorului, la Convorbiri literare. Eminescu îi spusese totuşi lui Creangă o vorbă mare, tot încredinţându-l că de acum e scriitor în toată puterea cuvântului. Îi vorbi de obiceiurile scriitorilor iluştri, cum, de pildă, Schiller nu dădea scrierea la tipar înainte de a o citi bucătăresei şi dacă bucătăreasa făcea haz, atunci însemna că e bună (56). Pătruns de adevărul acestui chip de încercare (lucrul bun e limpede şi ce e limpede înţelege şi un prost), Creangă se puse în căutarea proştilor şi a nevinovaţilor.

Intâi o luă la o parte pe ţiitoarea lui, pe Tinca şi-l citi scrierile lui. Nu trebuie deloc să ne închipuim că Tinca Vartic înţelegea ceva. Pentru ea toate trebuie să fi fost drăcii şi auzind acele poveşti n-a putut spune alta decât că-l place. Apoi Creangă îşi citi compunerile lui Gh.

Ienăchescu, pe care nu-l putea socoti ca popă decât prost. Acela, om redus, râdea, însă nu-nţelegea ce l-a apucat pe tovarăşul de manuale să scrie comedii. Când Creangă „îi toca capul” cu poveştile, el zicea, neîncrezător în puterile prietenului, pe care în sinea lui îl socotea la rându-l prost:

Măi, asta ai auzit-o de la Tinca!

Ei, n-am mai auzit-o de la Tinca răspundea Creangă dar i-am citit-o ei şi mi-a aprobat-o!» (56) Dealtfel şi cei de la „Junimea” se cam mirau de câte ştia el şi-l întrebau:

Domnule Creangă, cum se face că le ţii aşa de bine minte şi te serveşti cu expresii aidoma populare?

Apoi cum să nu le ştiu pe de rost răspundea el dacă de la cinci ani, de când am început a înţelege, până când am venit la seminar, în fiecare seară aproape, am auzit de sute de ori poveştile pe care vi le povestesc şi eu. De câte ori n-am stat nopţi întregi ca să Ion Creangă (Viaţa şi opera) ascult pe moş Ion sau pe lelea Catinca povestindu-mi povestea lui Făt-Frumos şi a Ilenei Cosânzeana. Iarna, în nopţile lungi, ţăranul se culcă devreme, dar nu adoarme îndată. La lumina opaiţului, povestitorii satului spun tot felul de prujituri, iar eu, culcat pe cuptor, ascultam cu amândouă urechile şi simţeam atât de mult interes şi aşa de mare emoţie, încât, după ce povestitorul înceta, eu nu puteam să adorm încă ceasuri întregi.» (175) Aşa îşi aducea aminte a fi vorbit Creangă unul dintre junimişti, deşi amintirea lui nu trebuie luată cuvânt cu cuvânt. Altora ex-diaconul le spunea că a auzit povestea de la mumă-sa, ori de la un moş Vasile, unchi al lui, al cărui cântec tărăgănat şi pe nas îl imita spre hazul celor de faţă (96). Gh. Ienăchescu, invidios, mai pretindea că Creangă luase un manuscris cu poveşti de la un bătrân Costache Bută, fără să i-l mai înapoieze (56), dar Bută, agent electoral al fracţiei libere şi independente şi cunoscut al lui Creangă, nu era decât un caraghios (96). Ca să-şi întărească insinuarea că altcineva inspira pe povestitor, de pildă Tinca, preotul lăuda grozav pe ţiitoare. Creangă, ridicând din umeri, zicea:

Prost pe prost se laudă!» (96) Proaspătul scriitor începu să-şi citească poveştile şi celelalte scrieri copiilor din clasă, spirite nevinovate, drepte, ori normaliştilor care veneau să asiste la lecţii:

Măi băieţi îi îmbia el voi sunteţi de işti mai de modă nouă, mai cetiţi şi mai cu carte, nu ca un az-bucoavnă veche ca mine; ia ascultaţi să vă cetească moşul o prostie de-a lui, că, chipurile, mă pune Cornilă să mâsgălesc şi eu nişte hârtie cu câte-o drăcovenie; şi unde-ţi vedea c-am greşit să mă îndreptaţi!» (119) In umilinţa lui Creangă se amestecă dorinţa sinceră de îndreptare, plăcerea de-a citi altora şi prefăcătoria. Chiar aşa prost cum se mărturiseşte, nu se crede. Cu tinerii pe care-l întâlneşte pe stradă şi-l crede ceva mai de soi se dedă la umiliri şirete, ca să afle efectul compunerilor lui. Oricâtă înflorire va fi în amintirea lui Th. D. Speranţa, Creangă apare în substanţă aşa cum era (217): „Mergeam îşi aminteşte acesta cu umbrela deschisă, când 164 G. Călinescu deodată văd venind la vale dinspre Copou pe Ion Creangă. Vine la vale şi-mi iese înainte.

Dar ce bine îmi pare că te întâlnesc! Zise Creangă. Eşti grăbit?

Unde te duci? Ai vreo treabă acum?

Nu. Dar ce este?

Hei, păi ce să fie? Vorba ceea, cum şi-o face omul nu-l face nici dracul.

Dar ce e?

Mă rog, zice că şoaricele, când nu-ncape-n bortă, îşi mai leagă şi-o tidvă de coadă!… Aşa şi eu. După ce n-am învăţat carte, să fi învăţat şi eu ca oamenii o şcoală întreagă, să ştiu măcar ce trebuie să cetesc, ca să ajung să mai pricep şi eu ceva de pe lumea asta mare şi încurcată, după ce nu ştiu şi eu vro limbă străină, ca să-mi mai deschidă capul, mă apuc, mă rog, acuma, la bătrâneţe cal bătrân sănvăţ a merge în buestru!… Te uiţi la mine, te-ntrebi dacă nu cumva am înnebunit. Să ştii însă că nu sunt departe nici de asta. Uite ce e.

M-am apucat de scris, m-am apucat de literatură şi nu ştiu cum s-o scot la capăt. Nu ştiu: ceea ce scriu eu este ceva? Seamănă chiar a scris de om, ori îi vro prostie, să râdă şi curcile de mine? Chiar acuma am fost la dl Melic de i-am cetit şi mi-a spus că-l bine. Ieri i-am cetit lui dl Culianu. I-am cetit mai-nainte lui dl Alecu Xenopol, lui cuconu Vasile Pogor, lui dl Nicu Ganea, lui dl Emilian şi toţi mi-au spus că-l bine. Dar eu, drept să-ţi spun, nu-mi vine să cred. Cum să fie bine…?! Un prost, un ghiorlan ca mine să poată să scrie?… Nu-l bănuiesc pe d-lor că vor să-şi bată joc de mine înadins, dar de, d-lor sunt oameni subţiri, politicoşi, boieri, nu vor să supere pe nimene; le vine greu să-mi spună în faţă: eşti prost!… De aceea îmi pare bine că te-am întâlnit. Am avut prilej să te cunosc mai de-aproape, să fim adeseori împreună, să vorbim; cred că d-ta o să fii acuma aşa de bun să-mi spui drept dacă ce-am scris eu are vro noimă; samănă ceva cu ce scriu alţii, ori e o gogomănie, ca să ştiu să mă astâmpăr, să nu-mi bat capul cu împărăţia cerului!… Imi făgăduieşti?

Da, dar ce e?

Ion Creangă (Viaţa şi opera)

Uite ce. Am scris aice mai pe larg şi mai amănunţit ce mi-am mai adus aminte de pe-acasă, din vremea copilăriei. Şi dacă e ceva, aş vrea să le tipăresc; dacă nu, sănătate. Dacă ar fi dl Maiorescu aice, he-hei, el de mult mi-ar fi spus curat, pe şleau; dar dacă nu-l, ce să fac?

Cu aceste vorbe, scoate din buzunar un caiet şi începe să-mi cetească. Ceteşte bucăţi de ici, de colo, de-acasă de la el, despre prietenul lui, de părintele cutare, despre cum a învăţat el gramatica cu formele pronumelor: mi-ţi-l, ni-vi-li şi altele. Mergeam amândoi pe trotuar, pe strada Păcurari, cu umbrelele deschise în ploaie, pe la poarta penitenciarului, de la „Jockey-Club” până la vale, pe la casele lui Praja.

Noroc că ploua şi nu prea era lume pe stradă, să se împiedece de umbrelele noastre. Mergeam amândoi, el cetind şi uitându-se din când în când la mine, să vază dacă îl ascult.” După ce scrisese şi publicase în Convorbiri literare cinci poveşti, Creangă îşi puse în cap să facă o adevărată nuvelă, probabil încredinţat în sinea lui că va scrie mai bine decât atâţia. Compuse deci Moş Nichifor Coţcariul, în care nu se petrece, din punct de vedere epic, mai nimic. Un harabagiu pleacă la drum cu o evreică şi poposeşte peste noapte într-o pădure, având nişte stricăciuni la căruţă, atât şi nimic mai mult. Toată substanţa nuvelei este zugrăvirea pe cale dialogică a lui moş Nichifor. Departe de a fi o compunere „poporală”, bucata era cea dintâi mare nuvelă românească. Indoit, Creangă o subintitulă „povestire glumeaţă”. Fie că nuvela cuprindea la început unele amănunte mai „corosive” (moş Nichifor fiind un fel de Nastratin al lui Creangă), fie că junimiştii, aţâţaţi de Eminescu, fură sensibili la frumuseţile compunerii, succesul în „Junimea” fu atât de mare, încât Maiorescu, de la Bucureşti, curios, ceru la 10 noiembrie 1876 manuscrisul pentru cinci zile (231, V).) La Bucureşti se întocmise o altă „Junime”, în corespondenţă cu cea de la Iaşi. „Istoria lui Creangă” făcu şi aci „cel mai mare haz”, veselia fiind, pare-se, tot ce se cerea de la un autor „poporal” (231, V). „Junimea” din Iaşi hotărî, cum era şi firesc, publicarea ei şi Creangă ceru înapoi cu multă smerire pentru îndrăzneală manuscri-l66 G. Călinescu sul, pipăind opinia lui Maiorescu prin umilinţe prefăcute, sub care se ghiceşte totuşi o conştiinţă artistică netedă şi ironică: „D-voastră cred că veţi fi râs şi de mine şi de dânsa şi cu drept cuvânt: pentru că este e copilărie, scrisă de un om mai mult bătrân decât tânăr; da’ bine, da’ rău, D-zeu ştie. Eu atâta ştiu numai că am scris lung, pentru că n-am avut timp să scriu scurt. Dar ce am scris şi cum am scris, am scris… „ (232) La 29 noiembrie 1876 Maiorescu înapoia prin Jacques Negruzzi manuscrisul, mulţumind „pentru scrisoarea hazlie” (231, I) şi fără a da deocamdată nici o judecată. Critica urmă într-o scrisoare către N. Gane din 6/18 decembrie 1876, unde, după ce socotea nuvela lui Gane Cânele Bălan, cu toate rezervele de amănunt, drept „una din cele mai frumoase” scrieri şi admira Strigoii lui Eminescu destul de rece, strecură lui Negruzzi ideea curioasă că nuvela n-ar trebui publicată: „Mulţumesc încă o dată d-lui Creangă pentru trimiterea lui Moş Nichifor Harabagiul. Ca tot ce scrie Creangă şi povestea lui moş Nichifor este foarte interesantă în felul ei şi adevărat românească. Dacă sar întâmpla să o tipărească Convorbirile (ceea ce însă eu n-aş face, fiindcă istoria prea este din „Borta… Caldă” şi atunci ce ar zice „duduca de la Vaslui”, care ştia poate numai de „Borta Rece”), atunci sunt de părere să se schimbe ceva la început. Este vorba acolo de un clopot dăruit şi de Ciubăr-vodă; ceea ce seamănă prea mult cu Slavici Popa Tanda. Insă Creangă este însuşi original şi nu are trebuinţă de a imita pe Slavici. Şi în alt loc mai este o imitare a lui Slavici; e pe pagina 2-a a manuscrisului trimis mie, sus, unde vorbeşte de iepele tinere şi albe ale harabagiului şi întrebuinţează forma stilistică: iepe, fiindcă voia să aibă mânji; albe, fiindcă îi luminau la drum”. Această repetire a adjectivelor cu explicări este iarăşi copiată din Popa Tanda („Valea-Sacă, vale, fiindcă… sacă, fiindcă…”)” (91) Creangă care asculta smerit ce-l spuneau alţii şi se făcea a privi la Maiorescu ca la un sfânt, nu ţinu seamă aproape deloc de observarea criticului. In sufletul lui, el era dar încredinţat că a scris cum a scris Ion Creangă (Viaţa şi opera) şi-şi râdea de părerile altora care nu scriu. A socoti că nuvela Nichifor Coţcariul n-ar trebui publicată era totuna cu a spune că nu merita să fie publicată. Şi nuvela era capodopera lui Creangă! Maiorescu a fost un om de o cultură solidă, un om de caracter, un polemist foarte talentat şi un bărbat cu tact. Dar n-avea gust şi nici subtilitate. Era muzicant şi în corespondenţă, venind vorba de muzică, nu putea să traducă nici o impresie, constatând numai că „dl Broome… s-a pus la orgă în salon şi fata mai mare, Winnifred, la violoncel”. In faţa gheţarului, la hotel, se bucură că are… lumină electrică. Iar Creangă, scriindu-şi amintirile, râdea şi plângea singur, sufla greu, se mişca neîncetat şi se umplea de sudori. Un glas îi striga vorbele şi el scria, ştergea şi scanda frazele ca un Flaubert al Humuleştilor (5). Maiorescu declară că Eminescu e „poet în toată puterea cuvântului” şi nu e în stare să-l analizeze şi el, om al şcolilor mari, face caracterizări naive de învăţător de ţară ca: armonie, onomatopee, versuri frumoase, idei care înalţă simţirea, în vreme ce institutorul Creangă, şcolarul catihetului, are sentimentul unităţii naturale a frazei, pe care n-o compune, ci o caută în forma ei unică şi poate exprima cu atâta spirit sforţarea artistică prin cuvintele superioare: „am scris lung, pentru că n-am avut timp să scriu scurt”. E oricând măgulitor ca un om fără invidie şi atât de binevoitor ca Maiorescu, un om cu vază, al cărui cuvânt e oracol, să te laude. Creangă şi Eminescu au stimat pe Maiorescu. Dar în bojdeucă au râs amândoi, nici vorbă, fiindcă Eminescu spunea povestitorului că el n-are nevoie să fie îndreptat de nimeni, Iar Creangă într-adevăr întreba pe toţi şi scria cum ştia el.

Intrând în „Junimea” şi vazându-se aşa de bine primit, Creangă, pocăit, se puse în slujba celor care făceau aci politică, a lui Carp, Maiorescu, Negruzzi, Pogor. Ideile lui el nu şi le schimbase şi, ca o figură electorală populară, îşi arătă recunoştinţa făcând propagandă pentru anumite persoane. El nu mai era nici fracţionist, dar nici conservator, ci „alegător naţionalist”. Iar în privinţa aceasta găsea la „Junimea” o atmosferă mai lămurită. Cu toate divergenţele de opinii, „Junimea” era în mare parte xenofobă. In primii ani discuţiile oţioase în jurul 168 G. Călinescu problemei evreieşti, acute atunci în România, fură dese şi aprinse şi nu stârnite chiar de aceia care trecură drept antisemiţi programatici.

În casa lui Maiorescu, la Iaşi, în 28 aprilie 1872, fiind de faţă Iacob şi Leon Negruzzi, rezervatul Maiorescu, Mandrea, Bodnărescu, Lambrior, Panu, Castano, Verussi, Tassu, Pogor, Xenopol, „se naşte o discuţiune asupra evreilor, asupra industriei noastre şi mijlocul de a le face concurenţă. Se iveşte ideea unei societăţi care să aibă de principiu a cumpăra numai de la creştini obiectele ce se află la ei, pentru a porni astfel renaşterea industriei naţionale. Asupra acesteia se decide a se reveni.” Problema era rău pusă, rasial şi Eminescu se aşeza dintr-un punct de vedere mai aproape de adevăr, acel al producţiei, osândind fără osebire de origine etnică clasele sterile. In seara când Eminescu, înainte de a pleca la Berlin, la 7 septembrie 1872, citeşte înger şi demon şi Floare albastră, se discută apoi „asupra chestiunii evreilor”. Se poate spune că toţi, fără excepţie, fură „naţionalişti”, dar unii, din oportunitate politică, precum Carp, ori din sentimentul inutilităţii, ca Pogor, se arătară rezervaţi. Maiorescu, profesând „seninătatea” şi având în vedere şi raţiuni politice, reprobă slab excesele, apoi se răzgândi şi deveni un xenofob măsurat la cuvinte, discret, dar hotărât şi nu numai în câmpul politic, dar mai ales în cel literar, unde se simţi atins de concurenţa unor esteticieni şi critici ca Gruber şi Gherea, în jurul cărora, îndeosebi a celui din urmă, se făcea o vâlvă care-l supăra. Despre Gruber, aşadar, Maiorescu scria, făcând aluzie la nişte anchete literare, următoarele rânduri fără echivoc (5): „E caracteristic acest amestec al răposatului Gruber în notiţele asupra lui Creangă. Gruber, cu o insuficientă pregătire ştiinţifică, începuse a se ocupa de studii psihofizice şi umpluse capul câtorva tineri din Iaşi cu aşa-numita audiţie colorată, un fel de curiozitate a hiperesteziei fără multă importanţă. Fireşte că Gruber se pusese în relaţie cu Lombroso şi reclama ce se făcea în juriul neînsemnatelor cercetări gruberiane este o mica repercutare a marei reclame ce o face în Europa Lombroso, Max Nordau şi Brandes, […] ale căror lucrări se compun din o pătrime studiu şi trei pătrimi exagerări isterice, potrivite după gustul numeroşilor Ion Creangă (Viaţa şi opera) decadenţi neurastenici ai vremurilor noastre.” În „Junimea” ideologic obiectivă se alese un grup de xenofobi activi, propovăduind reacţiunea politică sau arătând o repulsie mai puternică pentru imigranţi. Printre aceştia sunt Conta, Xenopol (el însuşi de origine străină), Panu, Tassu, Lambrior. Lor l i se adaugă numaidecât, din naivitate, Creangă. In epoca de după războiul de neatârnare, antisemitismul fu reaprins de congresul de la Berlin, care ceru României acordarea de drepturi politice evreilor, ceea ce aceştia meritau să aibă. Câţiva naţionalişti impenitenţi simţiră amestecul dinafară în chestiunile interne ca o umilinţă. Adeziunea politică a lui Creangă merge spre V. Conta, fostul coleg de şcoală din Târgul-Neamţ, care cerea votul pentru un program limpede xenofob. El făcu împreună cu comisarul Nicşoi, cu Gh. Ienăchescu şi alţii o ligă în numele căreia împrăştiară într-o noapte prin poştă cetăţenilor ieşeni un îndemn de a nu mai cumpăra de la negustorii străini (166), adică ceea ce se propusese şi la „Junimea”. Incordându-şi lira, povestitorul îşi propagă ideea şi în versuri care se cântară (200): C u m p ă r a ţ i de la olteni!

Este foarte cu putinţă ca hotărârea de a se face debitant să-l fi venit şi din concepţia simplistă că un adevărat român trebuie să înlăture pe alogeni din comerţ, făcând el însuşi comerţ. Unuia care se ţine scai după el să-l arendeze debitul el îi spune în cele din urmă sarcastic, arătându-l un deal de şapte fălci:

Bre, ştii ce, iaca chiar ţi-l dau de acum şi fără nici o plată în schimb, numai să te apuci tu singur ca să ari, să semeni şi să prăşeşti locul ista din faţa noastră şi atunci să ştii că eu îţi dau debitul cu mare bucurie.» (107) Creangă îi cerea isprava lui Chirică, a lui Stan Păţitul, însă fiindcă împrumutase de la Eminescu teoria că unii indivizi, profesând comerţul, nu sunt în stare să facă nici o muncă productivă. Lui Slavici, care-l trimisese broşura Soll şi Haben, el îi scria astfel: 170 G. Călinescu „Stimate domnule şi frate Slaviciu, Iţi mulţumesc din suflet pentru broşura ce mi-ai trămis.

Ca fiu din popor, admit în totul părerile d-voastră; nu m-am putut opri de a vărsa lacrămi, văzând nenorocirea ce ne ameninţă în viitorul ţărei şi al copiilor ei! Şi cu alâta mai mult am simţit, cu cât de mic copil am văzut vicleşugul acestui [soi de oameni] îndărătnic şi risipitoriu la ce ţinteşte… Dar oamenii noştri de stat!… Ochi au şi nu văd; urechi au şi nu aud, căci totdeauna au luat cărbunele cu mina sermanului ţăran, care, la urma urmelor, tot el a plătit gloaba. Vorba ceea: „capra b… şi oaia trage ruşine”.

De-ar şti boii din cireadă ce mână becisnică îi duce la tăietoare!

Dar nu ştie sărmanul dobitoc şi de aceea tace şi rabdă; duce în spate toate sarcinile şi hrăneşte pe netrebnicii, cari îşi râd de dânsul! Păstori nu-s şi cânii lipsesc. Ş-apoi ştii că într-un sat fără câni se preumblă mişeii fără băţ… Noi, cari am gustat amarul, să despreţuim pe oamenii cei ce lucrează fără de lege şi să nu ne însoţim cu aleşii lor pentru a lua pâinea din gura fiilor şi a o arunca cânilor.

Cred că-l destul o măciucă la un car de oale.” (231, III) După cuvântarea ţinută de Conta, la 4 şi 5 septembrie 1879 în Cameră, Creangă în calitate de „alegător naţionalist”, îi trimite un răvaş înflăcărat: „Iubite prietene, Nu ştii cât ne-am bucurat noi ieşenii de succesul ce l-ai avut în Cameră.

Eu, după cum mă cunoşti, parcă înnebunisem de entuziasm şi, de, prost oi fi, dar inimă mare am. M-am apucat de-am ţinut o Ion Creangă (Viaţa şi opera) şezătoare acasă cu Răceanu, Ienăchescu, Mişu Nicşoi şi te-am proclamat cel mai mare orator al nostru; sa trăieşti, căci tu faci cinstire Eşului nostru, oropsit şi blestemat de D-zeu şi de oameni.” (234) Creangă ajuta la alegeri şi pe ceilalţi junimişti, mai puţin naţionalişti şi întreţinea cu ei o corespondenţă ermetică, în chip hazliu conspirativă, ca această scrisoare către Negruzzi din 6 martie 1877: „Stimabile dle Negruzzi, Fost-am şi la p. rail. şi la rop, rop. şi s-au prins că întru un cuget vor mărturisi pentru chir, fiind rasasiaţi până-n gât de frac. Şi, că pentru chir, huludeţe sunt informaţi şi din partea altora în bine.

Insă n-ar fi rău să mai bateţi fierul până-l cald, că ştiţi cum e lumea la noi.” (231, I) El umbla, pe cât se vede, să fure alegătorii de la fracţionişti, îndeosebi învăţători de-ai lui, ca Ropală (şi Răileanu?) şi să-l îndrepte spre Carp. Acum orice primejdie de persecuţie i se părea înlăturată şi se bucura chiar de reputaţie.

La 8 ianuarie 1875 el cerea din nou definitivarea, care i se dădea (8), în 1878 era decorat cu Benemerenti clasa a II-a pentru activitatea didactică (89), Alecsandri îl onora cu încrederea de a-l trimite povestea Cal galben de sub soare, ca s-o transcrie şi peste câţiva ani îi dăruia, la cerere, operele complete (4).

Adevăratul prieten al lui Creangă rămase tot Eminescu. Veneau şi alţii în bojdeuca povestitorului (Conta, Lambrior, Pompiliu, Nica), poetul însă trăgea aici ca în edenul lui Euthanasius. Cu multă prietenie, Eminescu recomandă ministerului printr-un raport din 26 mai 1876 Povăţuitorul la cetire prin scriere, acela care, rămas fără aprobare, zăcu în podul casei lui Ienăchescu. La 14 martie 1876 poetul ţinuse o prelegere publică despre Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, pe care Creangă trebuie s-o fi ascultat-o ca pe o evanghelie, căci sub acest titlu oratorul îşi vărsa toi năduful său politic şi 172 G. Călinescu făcea tabloul unui stat arhaic, bizuit pe clase autentice şi productive.

La un moment dat, el zise:…„vedem că existau clase neatârnate, una ţărănească, ieşită din războinicii împroprietăriţi, alta burgheză. Aceştia nu erau oamenii nimănui. Istoria celor din urmă 50 de ani, pe care mulţi o numesc a regenerării naţionale, mai cu drept cuvânt s-ar putea numi istoria nimicirii răzeşilor şi breslaşilor. Nimicindu-se însă talpa ţării, era neapărat ca şi stâlpii să cadă. Au căzut şi boierii. O clasă este într-un popor un factor al armoniei societăţii, de aceea rău este c-au căzut răzeşii, rău c-au căzut breslele, rău c-au căzut boierii. Căci se vor vedea urmările.” Pus astfel alături de boieri la temelia ţării, Creangă se va fi simţit foarte mulţumit. Ca o confirmare practică a excelenţei statului vechi şi dintr-un mimetism amical, Eminescu îşi făcu la rându-l haine de şeiac, ca ale lui Creangă. In primăvară se petrecu un lucru cu totul neplăcut. Guvernul conservator căzu şi noul ministru de instrucţie, G. Chiţu, destitui pe Eminescu din postul de revizor pe ziua de l iunie 1876. Dealtfel, lucrul acesta era de aşteptat şi e curios cum Maiorescu consimţi să scoată pe poet dintr-un loc mai potrivit şi mai ferit spre a-l încredinţa o însărcinare aşa de fragilă ca revizoratul. Destituirea dezlănţui în Eminescu amărăciune şi furie. „Canalia liberală strigă el a nimicit ideile ce mi le făurisem despre viaţă.” Se socoti fără o „poziţie materială asigurată” şi cerşi pe toamnă Veronicăi Micle găsirea unui loc de pedagog, ca să-şi poată agonisi acea pâine pe care „o dorea de două zile şi n-avea cu ce s-o cumpere”. Toate acestea dezvăluiau un om fără calm. Maiorescu fu şi el persecutat după aceasta şi nu-şi pierdu cumpătul. La Creangă cel păţit şi care ştia ce-nseamnă să fii dat afară din slujbe găsi Eminescu alinarea. El se mută o vreme în locuinţa acestuia, unde poetul îşi aduse un scrin de nuc înţesat cu cărţi. Acum Petrino îl denunţase justiţiei că sustrăsese cărţi din bibliotecă şi mobile pentru a-şi mobila apartamentul d-sale particular”. Creangă trebuie să-l fi povestit din nou tot ce trăsese de pe urma popilor, cum îl dăduse Tell afară din şcoliţa lui, tot aşa, pe vară, cum, după câteva zile de năuceală, îşi făcuse inimă şi deschisese debit. Nu piere omul! Intr-adevăr, Eminescu căpătă însărcinarea prost retribuită de redactor-administrator al Curierului de Iaşi, un fel de Ion Creangă (Viaţa şi opera) buletin al publicaţiilor Curţii de apel din Iaşi, care publica şi o pagină politico-literară. Pe aceasta o compilă poetul un an de zile. Exacerbat de lipsuri şi necaz, poetul profesă un antiliberalism nestins şi o ura grozavă împotriva „semidocţilor şi cârciocarilor”, care corup „bunul-simţ atât de caracteristic al românului”. Creangă părea a fi mereu prezent în articolele sale ca termen de comparaţie. Eminescu se plictisi iute de sărăcie şi de „foaia vitelor de pripas” şi în toamna anului 1877 se pregătea să plece la Bucureşti ca redactor la Timpul. Un conflict cu domnul Mircea, directorul Tipografiei Naţionale, care pretindea ca Eminescu să semneze o compoziţie encomiastică a sa, sluji ca pretext. Cu toată prietenia, nu e de crezut că Eminescu s-a slujit prea mult de ospitalitatea lui Creangă. El avea mândria lui de om şi nu-l plăcea să cadă pe capul nimănui. De aceea plecă la Bucureşti în căutarea unei soarte mai bune. Creangă rămase însă nemângâiat. Avea el prieteni ca Gh. Ienăchescu, Răceanu şi Nicşoi, dar aceştia erau buni numai la băutură. Altul era Eminescu, „marele poet al românilor”, plin de învăţătură şi spunând toate lucrurile limpede, precum sunt, făcându-l şi pe el să se simtă alt om, mai cu încredere în „ţărănia” lui.

Creangă tot aştepta acum veşti de la Bucureşti şi-l îmbia pe poet să vină la Iaşi: „La Eşi ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie.

Ciricul parcă e mai frumos acum.

Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin.” Dealtfel, Iaşul începea din nou să se golească. Războiul întărise familia domnitoare şi arătase tuturor că adevărata viaţă e la Bucureşti.

Scârbit de intrigile ieşene, Maiorescu se mutase în capitală şi odată cu el şi „Junimea”, ceea ce rămăsese la Iaşi nemaiavând importanţa de altădată. Insuşi Constantin, băiatul lui Creangă, era la Bucureşti. Povestitorul se simţi deodată singur şi părăsit în „Eşul nostru cel oropsit” (134) şi începu să se gândească la vreun mijloc de a vedea pe prietenii din Bucureşti şi de a mai merge cu trenul, pe care îl cântase în versuri: Fumul esă, trenul sboară, Orice vreme-a fi afară, Pasajerii liniştiţi, A u pornit, îs bun porniţi!