VI. Pedagogia lui Creangă

Nepăsarea faţă de mustrările sfintelor feţe mai avea şi altă pricină.

De vreo câţiva ani Creangă era vârât până-n gât în facerea unor manuale şcolare, de la care aştepta mare folos moral şi material. Indem-nul de a compune cărţi trebuie să fi venit direct ori indirect de la Titu Maiorescu, însă nevoia grabnică de manuale în şcoală fu hotărâtoare.

În anul 1867, deci pe când îi fugise nevasta, Creangă se uni cu cinci institutori, cu C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, V Răceanu, N. Climescu, A. Simionescu, spre a compune un abecedar ca lumea. Până atunci copiii învăţaseră cum da Dumnezeu şi după cum era şi dascălul, cărţi fiind puţine şi proaste. Creangă găsise la intrarea în învăţământ abecedarul unui Iarca. Faţă-n faţă şedeau două şcoli. Cea veche, lancasteriană, era cum o văzusem la Humuleşti în şcoala lui bădiţa Vasile.

Scrierea înfăţişa un moment mai înaintat despărţit de citire. O clasă se făcea cu nişte bănci, cu o ladă de nisip, cu nişte cercuri de fier înfipte în perete şi cu tablouri ori trătaji. Invăţătorul lua câţiva băieţi mai buni şi-l vâra pe fiecare într-un cerc de fier şi apoi trimitea pe ceilalţi să se strângă în jurul monitorilor, ca să afle de la ei tainele alfavitei. Fiecare slovă era arătată individual şi învăţată ca atare şi când copilul cunoştea toate aceste semne, dascălul punea pe băţ silabe şi începea să silabisească: be, a-ba, ce, a-ca. Asta se chema metoda silabării, care, dacă şcolarul n-ajungea mai departe, ducea la ciudăţenia ca el să poată silabisi, dar să nu poată scrie. Semnele, ciudate, cu forme de jigănii şi nume caraghioase (az, buche, vede, glagore), cereau mari sforţări de atenţie şi de memorie şi, astfel, se întâmpla ca ciracul să piardă multă vreme până să răzbească alfabetul. Ca-n China, scrierea şi citirea erau o învăţătură înaltă şi prin bănci se vedeau mustăţi şi bărbi. Preparanzii care veniră la şcoala lui Ion Creangă (Viaţa şi opera) Titu Maiorescu ştiau, unii, abia citi şi scrie, încât directorul se văzuse silit a le preda adâncile ştiinţe ale gramaticii, ortografiei şi celor patru operaţiuni. Cu simplificarea ortografiei române, cu venirea în învăţământ a unor profesori mai pregătiţi, precum şi datorită înrâuririi Ardealului, care avea un învăţământ mai înaintat, se introduse în şcoală metoda scriptolegă, aceea prin care cititul se-nvaţă odată cu scrisul.

Aşa predau acum foştii elevi ai lui Maiorescu, însă n-aveau abecedare. Un abecedar scriptologic, compilat după manuale străine, dăduse la iveală în 1864 un evreu Schwartz, care se gândise la copiii de la şcolile confesionale evreieşti. Metoda Cursului de scriere şi citire i se păruse chiar lui Maiorescu „escelentă”, numai că M. Schwartz nu ştia bine româneşte. „D-lui zicea Maiorescu a făcut tot ce a putut, dar tot ce a putut d-lui încă nu este suficient” (9). De fapt, Schwartz fusese la Maiorescu pentru îndreptarea manualului în privinţa limbii, acesta îl trimisese la Darzeu, institutor mai cult, însă manualul nu se alesese cu nici o îmbunătăţire, pentru că probabil institutorii români socoteau că nu se cade cu nici un chip să lase pe un evreu să se amestece, unde credeau fără dreptate ei, nu-l este locul. Româneasca bietului evreu este jalnică: „mama dete mie pâne”, „mânca multă chină”, „vara e verde”, „zise că el căzu din zi în zi”, „hoţul a hăţuit calul”, „Domnul face milă de noi”, „juna trebuie să se înveţe”, „cântă horă”, „servule dute sus”, „junima îşi bate joc” (11, 203). Încă din primii ani de învăţământ Creangă începu să strângă material în vederea unui manual pe care găsi cu cale să-l facă în unire cu alţii, ca să-l poată răspândi mai bine şi după trei ani de institutorat se aşeză la treabă.

Strânse abecedare ardeleneşti şi străine şi, ca să le poată citi, începu chiar să ia lecţii de limba franceză de la colegul I. A. Darzeu. Dar se plictisi curând şi se încredinţă probabil că pentru o treabă aşa de simplă ca învăţarea scrierii şi cititului ajunge o minte dreaptă şi o bună stăpânire a limbii naţionale. Pe amândouă socotea că le are cu prisosinţă. Amintirile prietenilor despre această parte a activităţii povestitorului privesc o epocă mai lungă, deoarece Creangă şi-a muncit mereu cărţile, prefăcându-le, corectându-le. Omul fiind acelaşi 118 G. Călinescu oricând, putem să ne închipuim cum şi-a început Creangă cariera de autor. Colaboratorii s-au adunat şi şi-au împărţit treaba. Unii aveau să se ocupe de una, de partea ştiinţifică de pildă, alţii de alta. Creangă îşi păstră partea literară şi dreptul de a trece prin ciur totul din punctul de vedere al corectei vorbiri. Titlul fu desigur discutat. Ceilalţi institutori fiind, ca toţi normaliştii, îmbătaţi de didactică şi sub înrâurirea şcolii lui Maiorescu, ţineau să se observe în rândul întâi metoda. Creangă credea foarte puţin în pedagogie şi foarte mult în bunul-simţ şi principiul lui, dedus din experienţa-l de şcolar, arată a fi: să nu suceşti mintea. Singurul lucru care-l păsa era să iasă o carte românească, s-o poată pricepe oricine. Trebuia însă oricum să se vadă chiar din titlu deosebirea de metodă dintre acest abecedar şi celelalte, că adică este după principiul legografic şi prin urmare titlul ales fu: Metodă nouă de scriere şi cetire. Asociaţii se strânseră în multe seri, chiar începând din anul şcolar 1863 1864 în localul şcolii de la Trei Ierarhi, încât chestiunea era acum mai mult de a rândui materia. Pentru redactare se adunau când la Creangă, când la Răceanu, dar probabil mai ales la Creangă, pentru că diaconul lucra în sudori şi voia să se simtă la largul său. Ţăranul, când prăşeşte, stă cu piciorul gol şi cu pieptul desfăcut şi scuipă-ntâi în palme. Creangă, om cu mintea limpede, cu toate că greoaie la mers, avea munca intelectuală dificilă. Coada de la ceafă trebuie să-l fi ros chiar de acum.

Prietenii îl găsiră, pe când înnoda altă carte în bojdeucă, fără alt veşmânt decât o cămaşă de pânză albăstrie, lungă până la călcâie, cu papuci în picioare, stând pe marginea patului şi scriind pe o masă alăturată. Deci cei şase institutori compuneau cartea laolaltă, examinând fiecare bucată şi dându-şi părerea. Ienăchescu, poreclit Ghiţă Chiţibuş, interesat mai mult de partea materială a întreprinderii decât de cea pedagogică, se-ntindea pe canapea ori pe pat şi se ţinea de glume.

Bine, mă Ienăchescule îl mustrau colaboratorii tu ai venit aici să ne ţii de vorbă lungit pe canapea, ori să lucrezi de-a valma cu noi?” Ienăchescu, leneş, ipocrit şi fudul, zicea: Ion Creangă (Viaţa şi opera)

Ce, voi, proştilor, încă n-aţi priceput că eu sunt maiestru care dau semnul şi direcţia, iar voi sunteţi uvrierii, muncitorii cu trupul?

Nu cumva aţi cerca să schimbaţi mersul social făcând ca maiştrii să muncească şi uvrierii să şadă?” Creangă se prefăcea mirat de isteţimea leneşului şi observa ironic:

Ce deşteptăciune, sfinte Nichifor şi noi să nu-l pricepem!” (95) Purtarea de mai târziu a lui Ienăchescu arată că prietenul glumea şi nu prea şi că era serios convins de superioritatea lui. El nu înţelegea deloc de ce Creangă se poticneşte atâta într-o vorbă, ca şi când n-ar fi bună oricare din clipa când ai înţeles ce vrea să spună. Creangă drămuia fiece cuvânt, îl suna, căuta să determine bine ideea şi să găsească expresia cea mai nimerită şi mai românească. Cunoscător adânc al limbii ţărăneşti, sac fără fund de cuvinte neaoşe, de zicale şi de snoave, el venea, la fiece idee, cu o listă de vocabule pe care o dădea tovarăşilor să aleagă. Noul autor didactic îşi însemnase definiţia neologismului şi-şi propusese chiar să întocmească o listă a neologismelor de prisos. „Neologisme însemnase el pe foaia unei gramatici.

Se cheamă toate cuvintele introduse în limbă, unele fără trebuinţă şi pentru care putem găsi un cuvânt românesc corespunzător, d. p.

Fructifer (roditor), compun (alcătuiesc), a neglija (a neîngriji), unanim (într-o inimă), patern (părinţesc), am fost în cura lui (am fost în căutarea lui) ş. a.” (225). Creangă se ţinea de programul lui cu îndârjire, cu religiozitate şi nu se lăsa bătut cu una, cu două, spre plictiseala unora. Discuţia degenera în petrecere cu băutură şi snoave, însă glumele spuse de Creangă dovedesc că autorul era posedat de năluca manualului. In legătură cu o controversă asupra neologismelor trebuie să fi spus el această anecdotă în casa lui Răceanu: Fiind mic, cineva îl trimisese să cumpere borş de la Maria borşeriţa. Când intră în casă, Maria şedea pe cuptor şi se văieta: „Valeu, valeu, Ionică dragă, nu mă pot scoborî, că teribil mă doare corpul şi nu te pot servi, dar ieţi şi tu o oală de borş din putină, însă să iei seama ca să nu-mi deranjezi huştile”. Anecdotistul voia, prin urmare, să atragă atenţia asupra ridicolului neologismului introdus înt-un mediu lexical nepotrivit. Dar, 120 G. Călinescu precum stilul însuşi din corespondenţă stă mărturie, Creangă nu primea nici pedanteria vorbirii care fuge în mod artificial de orice înnoire.

Spre a dovedi comicul purismului, va fi spus această altă anecdotă filologică: Pe lângă Humuleşti, o „poseseriţă” bogată şi fudulă primea într-o zi musafiri de la târg. Oaspeţii lăudară cafeaua. Atunci ea le povesti răul pe care îl trăsese cu o slugă căreia îi dădea mereu cafeaua în foc, încât rămânea fără spumă şi care aducea musafirilor ulcicuţile fără tălgiraşe. Prin urmare (aceasta se arăta a fi morala), nu se cade a înlătura nici vocabule curente ca ceaşcă, farfurioară, caimac, atunci când claritatea vorbirii le cere (106). Deosebit de vocabular, îl preocupa pe Creangă alunecarea lesnicioasă a frazei, cadenţa ei. Fraza era citită şi răscitită, spre a se surprinde punctele de poticnire ori de întunecare. Preocuparea de muzicalitate poate să pară uimitoare la un ţăran. Fără îndoială că la mijloc este în rândul întâi o vocaţie firească de mare prozator. Insă povestitorul trebuie să fi descoperit şi vreo lumină teoretică pe undeva, de pildă, în observaţiile de stilistică ale lui Maiorescu. Dealtfel, ca diacon, avea urechea plină de ritmica frazei de Scriptură. Oricâtă alterare am găsi în amintirile rotunjite ale contemporanilor, este una care ne înfăţişează un Creangă, autor, foarte probabil. Creangă alcătuieşte o carte de citire împreună cu Răceanu şi Grigorescu şi ca să fie mai liniştiţi, fiind vară, merg la Ungheni. Este de faţă şi Ienăchescu, cel nelipsit. Acolo, într-o odaie goală, în jurul unei mese de brad, începe şedinţa. Creangă scoate dintr-un ghiozdan şcolăresc manuscrisele sale, pline de ştersături.

Ei zice Creangă, aşezându-se pe scaun la masă haide să-ncepem. Cetesc deodată, pe urmă or mai ceti şi alţii.” Creangă deschide un caiet (din Invăţătoriul copiilor, 1871).

Toţi ceilalţi s-aşează pe scaune să asculte cititul şi să discute unde o fi nevoie.

Creangă îşi face cruce şi începe:

Doamne ajută! Titlu: Inul şi cămeşa. Ascultaţi?

Da, ascultăm, zi-l.

Ei, Inul şi cămeşa… Din în ca şi din cânepă tot pânză se face… A!… stai, cum vine aice: Din în ca şi din cânepă tot pânză se face?… Ion Creangă (Viaţa şi opera) Cum vi se pare vouă?! Ian ascultaţi: Din în ca şi din cânepă, tot pânză se face?… Din în ca şi din cânepă, tot pânză se face?… Din în ca şi din cânepă… Din in?… Din in?… din în ca şi din cânepă?… din cânepă… Din în ca şi din cânepă, tot pânză se face…

Ei, dar dă-o dracului zice C. Grigorescu ce tot o frămânţi şi-o învârteşti atâta…?!

Ei, ascultaţi cum vine, zice Creangă. Din în ca şi din cânepă, tot pânză se face…

Ei, cum vine, cum vine!… dac-o tot suceşti acolo… adaugă C.

Grigorescu.

Ei, lasă-l, să vadă cum vine, zice preotul Ienăchescu, scoţând portabacul, să-şi facă o ţigară.

Creangă îşi pune mâinile la urechi şi ceteşte înainte, cu diferite întreruperi şi diferite accentuări de cuvinte: Din în ca şi din cânepă tot pânză se face… Preotul Ienăchescu, cu chipul lui de Crist cam blond, şade la capătul mesei spre stânga, cu cotul stâng pe masă şi îşi fumează liniştit ţigara. C. Grigorescu, roşcovan, cam mărunt, dar bine legat, chiar cam gras, se scoală de pe scaun, îşi trece de vreo câteva ori mâna prin păr, dă de vreo două ori din cap la dreapta şi la stânga, ca şi cum ar fi voit să-şi dezmorţească gâtul, apoi s-apucă de făcut ţigară.

Răceanu, cam spân la faţă, şade pân-acum cu coatele pe genunchi şi cu bărbia rezemată în mâini, în palme şi se uită în pământ.

Creangă, cu mâinile la urechi, îi dă-nainte: Din în ca şi din cânepă tot pânză se face.

Stau aşa o bucată, poate vrun sfert de oră, apoi Răceanu se scoală şi iese afară.

C. Grigorescu se ridică şi el şi iese după Răceanu. Preotul Ienăchescu se uită după Grigorescu, mai stă o bucată şi haide, iese şi el afară.” Prietenii îşi pierd vremea prin sat până seara, uitându-şi de Creangă. Când se-ntorc, autorul, îndârjit, şedea tot la masă şi scanda:

Din în ca şi din cânepă, tot pânză se face.” (217) Propoziţiunea nu se află în dialogul Inul şi cămeşa şi intenţia de caricatură a anecdotei este învederată. Insă prietenii povesteau asta 122 G. Călinescu chiar faţă de Creangă, semn că pedanteria ritmică a fostului diacon devenise proverbială. Cu tot zelul diaconului, Metoda nouă de scrise şi cetire, precum şi celelalte cărţi ce urmară nu ieşiră aşa de bune cum ne-am închipui. Astăzi ele ar fi nepotrivite prin chiar limba lor.

Fie inexperienţă din partea lui Creangă (a cărui limbă oscilează acum de la expresia neaoşă până la neplăcutul neologism mahalagesc), fie împotrivire din partea colaboratorilor, limba e destul de pestriţă. Intro carte se află scris: „pentru ce venu copiii la şcoală”; „mobilarul şcoalei”; „cunoştinţă chiară”; „diligenta furnică”; „fidelitatea şi ataşamentul cânelui”; „Cerbul petrece cu amoare lângă isvoarele apelor”; „necesităţi”; „confusă” (ruşinată); „spectacol” etc. (245). Creangă este desigur acela care, neputând s-o scoată la capăt cu prietenii, obţine măcar învoirea de a pune câte o notă şi a lămuri că „amoare” înseamnă dragoste. „Propoziţiei” i se zice „propusăciune”, însă după pilda lui Titu Maiorescu, care în Regulele limbei române publicate în Anuarul Institutului Vasile Lupu din 1863/64 folosise acelaşi termen. V Alecsandri, care primise în 1874 şi Metoda nouă şi învăţătorul copiilor, găsea că „amândouă sunt bune, însă au defectul de-a fi prea mult împestriţate cu iune şi ortografia lor prea presărată cu u” (4). Adevăratul merit al Metodei era că încerca să întrebuinţeze treptele formale şi să se bizuie mai ales pe percepţie. Dar totul era încă stângaci şi trebuitoarele ilustraţii lipseau deocamdată, încât, cu rezerva limbii adevărat româneşti, prea mult progres faţă de abecedarul lui Schwartz nu se vedea. In partea întâi a cărţii se arătau cu caractere mari de scris şi de tipar litere mici: i n, in, n i, ni, n u, nu, nun; apoi cu, cuc, nuc, mi, mic, muc, cum, ham, hop, hap, ah etc., adică cuvinte „une-silabe”. In chipul acesta credeau autorii că au rupt-o cu metoda tratajelor. In fond, afară de învăţarea scrisului cu a cititului, era cam acelaşi lucru.

Se introduceau treptat vocale şi consoane, puse în combinaţii felurite, întâi monosilabice, pe urmă polisilabice. Apoi se trecea la „propuse-ciuni”. Dar planta textilă in, abstracţiunea nu, noţiunea complexă nun nu deşteaptă nimic limpede şi concret în mintea unui copil. Trebuiau alese câteva reprezentaţii familiare: ou, os, cal, etc. Însoţite de ilustraţii, care apoi, despărţite în elemente, să susţină memoria su-lon Creangă (Viaţa şi opera) netelor şi formelor. „Propusăciunile” cu vorbe monosilabice, lipsite de reprezentarea iconografică şi date fără un anume plan de percepere a lumii, sunt fără noimă, chiar ridicule: „văd un cal alb pe şes”; „la foc mă ard”; „urc un sac”; „pun orz în car”; „nu mă ung cu unt pe cap”; „fac un arc”; „mă tem de urs”; „fac un imn”; „of! Văd la pod un om orb”. In partea a doua a Metodei se făcea prea de timpuriu analiza gramaticală. Singularul se numea „singurit” şi pluralul „înmulţit”.

În partea a treia se găseau istorioare morale, fabule, poezii şi proverbe.

Bucăţile sunt în genere uscate, fără culoarea care izbeşte închipuirea copilului. De pildă: „Tata şi copilul seu Copile dragă! Mâne se deschide şcoala şi toţi copiii de etatea ta se duc să înceapă a învăţa. Copilul prin învăţătură se face cuminte.

În şcoală, copiii şed pe nisce scaune lungi (bănci) unul lângă altul; ei nu se joacă, ci stau binişor cu ochii îndreptaţi spre învăţător.

Acesta li vorbeşte despre tată şi mamă, despre fraţi şi surori, despre animale mari şi mici” etc.

Unde este mai multă culoare descriptivă, acolo putem bănui mâna lui Creangă, ca în Ciobotariul, amintire poate din vremile fălticenene: „Meşterul care ni face ciobote se chiamă ciobotariu. Materialul din care le face se compune din piele supţire pentru turetce şi căpute, piele groasă pentru talpe, aţă de cânepă pentru cusut, cue de lemn mici pentru prins talpele şi altele. Instrumentele cu care el se servesce la această lucrare sunt: sula, ace sau peri de mascur, o custură tăioasă pentru curăţat talpele la margini, un ciocan, nisce cleşte, calupuri mai mari şi mai mici şanuri şi altele.

Maistrul mai are pe lângă sine doi sau trei învăţăcei (ucenici) pre cari i-au luat de la părinţi sau de la rude, ca să-l înveţe ciobotăria şi alţi câţiva pre care i-au şi învăţat şi care acum lucrează maistrului cu plată, numiţi calfe. Cine are trebuinţă de ciobote se duce la maistru şi tocmeşte să-l facă” etc.

G. Călinescu Mare trebuie să fi fost mirarea prietenilor când Creangă, sfios, scoase la iveală o poezie de pus în abecedar şi anume, Păsărica în timpul iernii, compunere stângace şi naivă, în genul Văcăreştilor: Iarna ninge şi î n g h e a ţ ă, C i sburlită şi-ntristată, Frigul creşte tot mereu, F l ă m î n d ă ca vai de ea, Păsărica cea isteaţă Pe la d r u m m î n c a r e a – ş i cată, N u mai zice c î n t u l seu!

N i m e n i nu-ngrijesc de ea!

Când afară viscoleşte Dumnezeu care a creat-o Ea s-ascunde t r e m u r î n d Pe dânsa, ca şi pe noi, Intr-un dos, unde găseşte, O h r ă n e ş t e ş-o-ncălzeşte, N u ca vara ciripind, El o scapă de nevoi!

Conştiincioşi, autorii făcură chiar câteva aplicări în clasă, ca să vadă dacă metoda era bună (95), apoi umblară să găsească editor. La cine să se ducă în privinţa asta dacă nu la Maiorescu? Se înfiinţase atunci societatea „Junimea”, care făcea editură. „Junimea” primi cartea, dar se constată că n-avea literă caligrafică. Atunci, în primăvara anului 1868, înfiinţându-se Societatea pentru învăţătura poporului român, merseră la aceea. O comisie compusă din I. A. Darzeu, pentru care Creangă avea o mare stimă, M. Buznea şi Ioan Stavrat primiră abecedarul cu condiţia să li se înapoieze capitalul şi câştigul ce s-ar fi scos de la ediţiile I şi a II-a. Cartea ieşi în 1868, tipărită la H. Goldner şi costa 43 parale sau 33 bani. I se făcu o atât de bună primire, încât ediţia a II-a apărea tot în 1868, de nu va fi la mijloc vreo manoperă pentru a scăpa mai iute de obligaţia faţă de editor. Cu ediţia a cincea, care ieşea în 1871, cartea ajunsese la fantasticul tiraj pentru acea vreme de 36.000 exemplare (245, coperta). Ministerul dăduse numaidecât aprobarea. Cele trei ediţii, libere de orice apăsare contractuală, trebuie să fi adus un câştig proporţional bunişor colaboratorilor dacă Creangă a fost în stare să-şi cumpere casă. Incurajat de succes şi sigur de acum încolo de-a putea trăi fără a se umili tagmei preoţeşti, se aşternu din nou la lucru, de astă dată în colaborare numai cu C. Grigu-lon Creangă (Viaţa şi opera) rescu şi V Răceanu şi scoase în 1871 învăţătoriul copiilor, carte de cetit în classele primarie, cu litere slove şi buchi cuprinzând învăţături morale şi instructive. Cartea are material literar şi material ştiinţific, acesta din urmă foarte viu criticat din invidie, dar fiind într-adevăr în bună parte nepedagogic. Cartea e de un savantlâc cu totul nepotrivit menirii ei şi e înţesată de neologisme. Sunt unele bucăţi chiar „ştiinţifice”, în care măcar în stilizare se recunoaşte mâna lui Creangă.

De pildă: , J) rumul-de-fer Ia! Băeţi; vine trenul, zise domnul învăţător. Ce frumoasă descoperire! Cu puţină apă şi câteva lemne aprinse ori cărbuni de pământ aprinşi, se poartă c-o iuţeală foarte mare atâtea vagoane sau trăsuri, pe care sute şi mii de cai ori boi nici le-ar putea urni din loc. Bietele animale! Au mai scăpat puţin de munca cea grea. Cum se poate asta, domnule? Eaca cum: la maşina drumului-de-fer, care se mai chiamă şi locomotivă, se află un cuptor, în care ard lemne ori cărbuni de pământ; deasupra cuptorului este o căldare seau cazan, umplut cu trei părţi apă ş-o parte deşert, unde se ridică vaporii; căci ştiţi că apa, prin puterea cea mare a căldurei, se preface în vapori. Aceşti vapori trec de-acolo prin două ţevi de fer la locomotivă, unde se află o maşinărie foarte meşteşugită, lucrată numai din fer şi compusă din mai multe cilindre seau suluri, rotiţe şi roate” etc.

Inspirat de noul pe atunci în România mijloc de locomoţie, Creangă făcu această compunere poetică, punând în stihuri ideile de mai sus!

Clopoţelul de la gară Surd la astă d e ş t e p t a r e. A dat semnul de pornire. Somnorosul e isteţ Toţi-n g r a b ă alergară, Când e ora de plecare, Toţi, cu toţi într-o unire… Sare iute în t r ă s u r ă Rar r ă m î n e u n d r u m e ţ Pasagerul îngrijit, 126 G. Călinescu Trenu-n g r a b ă se s m u n c e ş t e, Ţ i p ă t o a r e a, biciul seu, Trenu, eată-l, a pornit!

Ear vaporii, cai fugari, F u m u l esă, trenul sboară, Imboldiţi de foc mereu!

Pasajerii, liniştiţi, N i c i te simţi şi ai ajuns Orice vreme-a fi afară, La părinţi, rude, amici.

A u pornit, îs buni porniţi!

Când o d a t ă puteai perde A n i m a l u l, ce o d a t ă, Interese mari şi mici.

Sub jug, greu se chinuia, Eacă mintea o m e n e a s c ă În t r ă s u r ă astă d a t ă P î n ă unde a ajuns.

Parte d r e a p t ă şi el iea… A ajuns ca să d o m n e a s c ă, Maşinistu-l surugiu, Pân’ şi colo-n aer sus!

I. Creangă Diaconul poet mai puse în cartea de citire şi această poezie morală: Nu lucrezi. N-ai ce mânca.

Bine-a zis biata furnică A r fi un mare p ă c a t Greierului calicind: O m u l leneş de-ajutat.

        „Aţi petrecut astă v e a r ă?!

Ştiţi Dumnezeu ce a dat Joac-acum d-ei fi p u t î n d!

Omului c î n d l-a creat?

Ear la veara viitoare, Membre b u n e – n d e m î n o a s e, Măi j u p î n e grieruş, Creieri în cap de ajuns, F i i ca mine s t r î n g ă t o a r e, Minte, graiu, simţiri, virtute, N u tot trage din arcuş!

Toate-n el perfect le-a pus.

Ţ-ei deda corpul la lucru?

Dacă lenea-l d o m i n e a z ă, Lenea nu te-a domina; Singur este vinovat; Şi la e a r n – a v î n d strânsură, Cine ziua nu lucrează Lipsa-ţi vei î n t î m p i n a. „ Doarme noaptea n e m î n c a t.

I.

Creangă Cine citeşte, fără a cunoaşte destinul autorului, aceste poezii pline de haz în năstruşnicia lor nu poate bănui că din micul ştiutor de carte Ion Creangă (Viaţa şi opera) pe care-l destăinuie aceste potriveli lipsite de nobleţea expresiei va ieşi un mare prozator.

Şi acest op didactic se bucură de o bună primire şi avu multe ediţiuni.

Creangă era deci ocupat cu revederea şi corecturile Metodei (care ajunsese la ediţia a VI-a) şi ale învăţătorului, când în 1872 îi pică din senin destituirea. Cărţile mergeau, fireşte, dar puteau fi şi ele ameninţate şi apoi toată bucuria pusă în ele se spulberase. Din fericire, după un an, la 27 mai 1874, Tell plecă de la Ministerul Instrucţiunii şi în curând Maiorescu îi ia locul. Creangă este reprimit în învăţământ la şcoala de băieţi nr. II din Păcurari. Avem catalogul copiilor clasei I în număr de 23 şcolari din anul 1866-1867. Foarte mulţi sunt evrei şi e sigur că se purta cu toţi fără deosebire, cu aceeaşi părintească grijă, însă la note e cam aspru, iarăşi fără deosebire. In vara lui 1875 ţinu învăţătorilor din judeţul Iaşi, într-un grup de prelegeri organizat de Eminescu, o conferinţă despre metodul de a învăţa pe copii citirea şi scrierea (metodul legografic) (64). Ministrul, care inspectase şcolile primare şi văzuse că învăţătorii se ţin tot de metodul vechi şi numai citesc din cartea nouă a lui Creangă, întrebă chiar pe Creangă dacă n-ar putea întocmi un curs practic de lămurire pentru învăţătorime şi-l invită să facă şi o călăuză pentru folosirea noilor manuale (203).

Măgulit de atenţia ministrului, Creangă se puse la lucru împreună cu Gh. Ienăchescu şi compuse Povăţuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică. Guvernul însă căzu, noul ministru nu aprobă cartea şi autorii fură nevoiţi, sau, mai bine zis, se crezură datori, din respect pentru Maiorescu, să tipărească broşura pe cheltuiala proprie în 1876.

Cheltuiseră 30-40 de galbeni şi toată ediţia şedea în pod la părintele Ienăchescu, fiindcă învăţătorii n-aveau gust să cumpere cărţi pentru ei. Un singur exemplar scria Creangă lui Maiorescu la 10 noiembrie 1876 „ l-am vândut d-lui Sigara, advocat, care mi-a arătat că are dorinţă a se ocupa şi cu didactica. Cal bătrân să înveţe la umblat.” „Dar nouă nu ne pasă adăuga el glumeţ l-am zmomit, de 128 G. Călinescu mi-am scos 1 1/2 franc şi pace bună. De acum poate să se povăţuiască cu dânsul cum ştie şi la ce ştie.” Astea sunt operele didactice de căpetenie ale lui Creangă şi în ele se cuprinde toată arta lui pedagogică. Dar el, ca dascăl, ce fel era?

Aceasta o ghicim din cărţile lui şi din amintirile normaliştilor.

În prima zi de şcoală, la 15 septembrie, Creangă intra în clasă zâmbitor, când era în toane bune şi cu gust de vorbă zicea „bună ziua” (223). Copiii lui fiind de clasa întâi, intraţi abia acum în şcoală şi plini de frica necunoscutului, el lua faţa potrivită, care face mai puţin înfricoşător un popă. Îi îmbrăţişa într-o privire totală, ca să le cunoască „fierul”, adică fizionomia, îi întreba probabil de nume şi când copilul îi zicea „părinte”, ca să le arate cum că e om ca toţi oamenii, îl invita să-l spună „domnule.” Apoi îi rânduia în bănci după înălţime. O dată sfârşită aşezarea prin bănci, Creangă se ducea înspre catedră, care era numai o masă, lua scaunul de acolo şi-l punea lângă bănci, apoi se aşeza pe el. Mişcarea aceasta trezea, fireşte, curiozitate şi temere şi în tăcerea anxioasă micile inimi băteau cu putere (201, 246). Diaconul îi întreba deodată mângâindu-l cu „măi ţâcă”, ce jocuri ştiau să se joace, dacă se jucau de-a baba-oarba, mijoarca, paiul, ulcicuţa, „puia-gaea”, „ineluş-învârtecuş”, cum le jucau, cine era mai tare la unul şi la altul şi alte de acestea. O uşurare mare se producea în sufletele copiilor, urmată de veselie. Copiii, prinzând inimă, intrau fireşte în vorbă şi diaconul le făgăduia nici mai mult nici mai puţin să-l pună să se joace jocurile ce ziceau că le ştiu. Cu astfel de vorbe trecea un ceas şi clopoţelul suna, scuturat poate la „şcoliţă” chiar de Creangă, care era acolo unicul şi de toate. Recreaţia ţinea un ceas întreg. După ce trecea ora de recreaţie institutorul venea în curte în mijlocul copiilor, dacă era vreme bună şi se arăta gata să se joace cu ei jocurile de care vorbise. La aceste jocuri, Creangă, redevenit copil în Humuleşti, lua parte serios, vorbind aşa ca şi când ar fi fost personal interesat la izbânda unei părţi. Jucându-se odată, la câmp, jocul mingii, Creangă, intrând în competiţie, ceru băţul de Ion Creangă (Viaţa şi opera) lovit unui băiat şi dădu mingii o lovitură zdravănă. Mingea zbură departe, însă căzu în mâinile unuia din băieţi.

Îi un cuc, îi un cuc!» strigară atunci copiii în limba specialităţii.

Creangă examină serios situaţia şi, dându-se deoparte spre a se aşeza pe iarbă zise:

Apoi de acum ne-au scos din bătaie!» (201) După un ceas de joacă, diaconul îşi vâra copiii în clasă, îi punea să spună rugăciunea, împreună cu el, desigur şi apoi le da drumul milităreşte în şiruri de câte doi, cu porunca de a se păstra rânduiala aceasta cât mai departe în oraş. După un astfel de început de şcoală, copiii erau nu se poate mai bucuroşi şi după amiază veneau cu toată voioşia. Acum Creangă sta iar de vorbă, întrebându-l amănunţit cu „măi ţâcă” în sus, „măi ţâcă” în jos cum îi cheamă: Care le e numele de botez?

Dar cel după tată, ori după mamă? Cum se numeşte târgul? Pe cine au ca vecini? Astfel de întrebări uşoare liniştea pe toată lumea asupra firii şcolii şi dădea oricui sentimentul că ştie ceva. Ceasului de convorbire între copii şi institutor îi urma iarăşi un ceas de recreaţie, după care afară, ori în clasă, Creangă făcea cu copiii puţină gimnastică. O învăţase de la Soueris ori de la altcineva, fapt este că institutorul era foarte mândru de această noutate. Părintele Vasile Grigorescu, fostul lui catihet supleant la Fălticeni, vizitându-l la şcoala din Păcurari, rămase mirat de ceea ce nu mai văzuse în nici o şcoală, anume, de gimnastica mâinilor pe care o făcu Creangă cu copiii la sfârşitul unei ore (68).

A doua zi institutorul intra în miezul lucrurilor, dar fără nici o carte, căutând numai să îndrepte atenţia copiilor spre fiinţe şi lucruri, făcându-l să le observe bine şi să le deosebească. Intrebările, în duhul Povăţuitorului, pe care le punea ca să ajungă pe calea socratică la definirea noţiunilor erau hazlii, ba chiar puţin cam năstruşnice. Astfel de întrebări trebuie să fi stârnit în clasă un chicot necurmat, dacă cumva le-a pus:

Văzut-a-ţi mâţă? Întreba, de pildă, Creangă.

Am văzut mâţă! Răspundea acela pe care se oprise degetul in-l30 G. Călinescu stitutorului.

Câte picioare are mâţa?

Mâţa are patru picioare.

Câte urechi are mâţa?

Râsete în clasă.

Mâţa are două urechi.

Câte cozi are mâţa?

Alt chicot şi răspuns biruitor:

Mâţa are o coadă.

Câţi ochi are mâţa?

Mâţa are doi ochi.

Câte aripi are mâţa?

Râsete clocotitoare.

Mâţa n-are aripi.

Dar pene are mâţa?

Mâţa n-are pene.

Ce are mâţa în loc de pene?

Mâţa are păr.

Mâţa mănâncă fân?

Mâţa nu mănâncă fân.

Ce mănâncă mâţa?

Mâţa mănâncă şoareci, vrăbii, lapte, peşte, pâne, carne, slănină etc.

Ce be mâţa?

Mâţa be apă.

Unde-l place ei să doarmă?

Mâţei îi place sa doarmă pe cotruţă.

Ce treabă face mâţa?

Mâţa prinde şoareci.

Poate mâţa cotcodăci?

Mâţa nu poate cotcodăci.

Poate mâţa zbura?

Mâţa nu poate zbura.

Pentru ce?» Ion Creangă (Viaţa şi opera) Şi dialogul acesta, cam bufon, mergea mai departe până ce institutorul se încredinţa că şcolarii s-au obişnuit să observe un obiect pe toate feţele. Pe urmă căuta s-ajungă la definiţie.

Colo, la uşă, este un loc, în fundul clasei încă este un loc; în pod încă este un loc. Poate mâţa merge singură de la un loc la alt loc?

Mâţa poate merge domnule răspundeau copiii din loc în loc.

Creangă lua atunci cea mai solemnă mină:

Acum ţineţi minte! Cine poate merge singur de la un loc la alt se numeşte fiinţă». (246) Când venea chestia scrierii şi citirii, care se învaţau împreună, Creangă punea pe copii să-şi linieze plăcile cu un cui, liniind şi el tabela clasei. Le arăta cum să ţină în mână condeiul şi-l învăţa să facă tot felul de semne, linii orizontale, verticale, piezişe, încovoiate. Incerca să se lămurească cu copiii, prin întrebări, asupra sunetelor dintr-un cuvânt bunăoară orez şi când credea că lucrul e înţeles, scotea la tabelă un băieţaş şi-l poruncea să scrie:

Ie cridă şi fă o linie întoarsă spre stânga, de sus în jos, între cele două linii din mijloc de la capătul de jos al acesteia du una întoarsă spre dreapta ş-o uneşte la capătul de sus cu cealaltă. Eacă. Aceasta e semnul sau litera pentru sunetul o.» Copiii trebuiau să facă şi ei, cum puteau, litera pe plăci. Ca să facă semnele mai simpatice copiilor şi ora mai hăzoasă, Creangă botezase fiecare literă cu o poreclă, încât copilului de la tablă îi zicea aşa:

Măi ţâcă, ian fă la tablă pe cracanatu (M); ian fă pe bâr-d [âh] ănosu (B); pe ghebosu (G): pe covrigu (O)!» (6) Metoda socratică îşi are însă surprizele ei. Ameţiţi de uşurinţa întrebărilor şi pierzând, cum se întâmplă, drumul urmărit de institutor, copiii ajungeau să pună întrebări ori să dea răspunsuri neprevăzute.

Dimitriule întrebă Creangă odată la lecţia despre persoana verbelor ce face mămuţă-ta?

Mama coase cămeşi pentru mine, domnule.

G. Călinescu.

Spune-mi, Dimitriule, care e persoana I-a când ai spus zicerea asta?

Eu, domnule.

Pentru ce?

Pentru că eu am vorbit.

Care-l persoana a II-a?

Mata, domnule.

Pentru ce?

Pentru că eu cu mata am vorbit.

Şi care-l persoana a III-a?

Mama, domnule.

Pentru ce?

Pentru că despre dânsa am vorbit amândoi.

Bine, Dimitriule, văd că parcă ai priceput despre ce am vorbit; ia întreabă-mă şi amu tu pe mine, să mă încredinţez şi mai bine, priceput am fost? Intreabă-mă aşa cum te-am întrebat eu.» Creangă învăţase pe copii să se gândească bine întâi şi apoi să vorbească. Băiatul se gândi cam ce-ar putea să-l întrebe pe institutor şi, nebănuind ce urmărea Creangă, care voia să definească şi persoana a II-a puse această neaşteptată întrebare:

Domnule, ce face cucoana matale?» Acest lucru se întâmpla târziu, pe la 1883, când Ileana, fosta nevastă a lui Creangă, se vede că murise. Induioşat la amintirea frumoasei şi necredincioasei femei, fostul diacon, uitând persoana verbului, zise întristat:

Hei! Mă ţâcă! Cucoana mea o fi acum un pumn de ţărână.» (118) Alteori, înfundat de câte-o chestiune la care nu putea răspunde, Creangă s-ar fi apărat tot cu întrebări. De pildă, la întrebarea unui mic evreu „cum chema pe mama lui Moisi?”, Creangă ar fi întrebat la rându-l pe şcolarul curios dacă ştia cum se chema mama lui, a lui Creangă. Acela mărturisind că nu, Creangă ar fi încheiat victorios (dar totul pare cam îndoielnic):

Apoi mama mea a trăit până mai dăunăzi. Dacă n-o ştii cum o cheamă pe ea, de unde vrei să ştiu cum o chema pe mama lui Moisii de-acum şapte mii de ani.» (217) A povesti în clasă este mijlocul propriu lui Creangă de a ţine inion Creangă (Viaţa şi opera) teresul copiilor treaz. Mai mult decât pedagogie, este aici o plăcere de a spune şi o nevinovată deşertăciune. Mai toate poveştile tipărite Creangă le-a citit copiilor în clasă. Simţea nevoia unui public şi desigur că-şi zicea că nimeni mai mult decât un copil nu e în stare de a-şi da seama de valoarea unui basm. Copiii îi ghiciseră slăbiciunea şi, ca să scape de lecţie, îi dădeau ghes să le povestească, ceea ce Creangă făcea după ce gusta din plin voluptatea de a se lăsa rugat.

O poveste, dom’ Creangă… strigau copiii. O poveste!… O poveste!

Iar cu poveşti… trece timpul…

Vă rugăm, dom’ Creangă, o poveste!» Creangă se prefăcea scârbit de lipsa lui de autoritate:

V-am deprins cu poveştile estea şi n-apuci una… două, dom’ Creangă, o poveste şi iar poveste.» (20) Sau: «Bată-v-ar pârdalnica, măi băieţi, să vă bată; da’ ce socotiţi voi, că eu îs sac fără fund de poveşti? Că dintr-un sac cu făină, dacă iei şi tot iei mereu, de la o vreme se mântuie făina: da’ voi aşteptaţi pesemne ca din sacul meu să nu se mai mântuie poveştile? Faceţi şi voi cum făcea odată un om»… (223) Şi cu chipul acesta Creangă spunea povestea. Pentru el şcoala este o petrecere, un loc de dezlănţuire a limbuţiei lui grase, o rememorare a copilăriei lui din Humuleşti, care este partea cea mai bogată a vieţii sale, peste care, fire simplă, nu poate trece. In clasă e dascăl şi în acelaşi timp şcolar şi, cum e greu să te amesteci în viaţa copiilor fără să stârneşti uimire şi gălăgie, Creangă găseşte pricini, simulând necesitatea pedagogică. Nişte copii se dau iarna cu săniuţa pe lunecuşul râpei de la Scăricica. Institutorul fierbe de dorul de a luneca şi el pe sanie. După puţină codire, îşi aruncă o caţaveică în spinare şi-şi îndeasă căciula pe cap, iese afară, opreşte săniuţa de la coadă şi apoi, aşezându-se pe ea, îşi dă vânt copilăreşte, vestind dăscăleşte că vrea să-nveţe pe mucoşi cum trebuie să cârmească cu piciorul sania la cotitură (214). Ca să-şi facă cheful de a spune o urătură ca la Humuleşti, Creangă închipuie o lecţie de lectură demonstrativă. El avea să citească urarea şi copiii, ca să se-nţeleagă rostul Pluguşorului, numai strigătura. Deci Creangă zise cu tot avântul din tinereţe (89): 134 G. Călinescu M î n e anul se-nnoieşte, Pentru brazda de sub plug; Pluguşorul se p o r n e ş t e Doamne, b i n e c u v î n t e a z ă Şi-ncepe a colinda Casa care o u r e a z ă; Pe la case ş-a ura: Pluguşorul fără boi, Iarna-l gre, o m ă t u – i mare.

Pluguşorul tras de noi, Semne bune anul are; Uraţi, flăcăi, Semne bune de belşug, Strigaţi, m ă i!

Iar copiii din clasă, fermecaţi de iluzia urăturii adevărate, strigară din tot pieptul: Hăi! Hăi!

Exerciţiile acestea aveau şi scopul de a obişnui urechea copiilor cu buna pronunţare. Citirea se făcea tare, răspicat, cu bună accentuare. Institutorul ţinea mâna pâlnie la ureche, se făcea că nu înţelege bine, punea pe copil să mai repete, o dată şi-nc-o dată, ca să se vadă dacă vorbirea sună curat româneşte (13).

Asta întrucât priveşte instrucţiunea. In latura educativă Creangă îşi avea deopotrivă socotelile lui, mai mult ori mai puţin derivate din pedagogia oficială. El era un om cu toane, voios, vorbăreţ câteodată, chiar cu o anume aprindere euforică, iar altă dată posac, mânios, în stare de violenţe nebune. Cu cât anii trec, cu atât această umoare nestatornică se va accentua, devenind modul sufletesc tipic bolii sale.

În toane bune, Creangă e milos. El pofteşte pe copii dacă le e frig, să-şi pună căciula pe cap (217) şi el însuşi le cere frumos voie să-şi ţină capul acoperit.

Apoi, măi băieţi le explică el iară-s nevoit să stau cu căciula-n cap, că-s bolnav; mă doare mereu sâcretu ist de bostan şi mă tem să nu răcesc în hardughia ast de şcoală, bat-o-ar pârdalnicu s-o bată, că tare mai trage pustiul de vânt pe la toate colţurile şi închi-eturile!» (223) Molipsiţi de generozitatea „domnului”, copiii se ridică să vâre căciula pe cap unui coleg indecis, care plânge fără să ştie bine de ce Ion Creangă (Viaţa şi opera) (117). Institutorul e totodată plin de grija sănătăţii copiilor, nu departe de naiva credulitate:

Vasiliu întreabă el atunci de ce n-ai venit ieri la şcoală?

Is bolnav, dom’ Creangă! Răspunde copilul, spunând adevărul ori mai degrabă exagerând.

Da’ ce ai, copile?

Junghiu, dom’ Creangă… iacă aici (şi Vasiliu arată locul cu mâna). Când m-apucă, nici că mai pot răsufla.

Iracu de mine… te-ai răcit… ea să vii la mine… ţi-oi da eu ceva, că-ţi trece îndată.» În aceste ape, când e mulţumit de şcolari, Creangă îi sărută pe obraz (116) şi le dă mici daruri, acadele, nucă de cocos (23), ouă roşii (211). Lăsând la o parte orice disciplină, devine sentimental ca un părinte.

Pascule, dragu moşucului, vină fuguţa încoace, să te pupe tătuca; vină fuguţa, Pascule… Na, Pascule, du-te şi tu la cofetărie şi cumpără acadele!» Şi institutorul ia de subsuori pe copil, îl suie pe catedră, îi netezeşte părul şi apoi îl sărută cu mari ţocăituri pe amândoi obrajii.

În toane rele, Creangă ordona deodată scoaterea batistelor (13,201).

Scoateţi batistele!» tuna el, ştergându-şi însuşi fruntea îmbro-bonată de sudoare c-o mare basma roşie popească şi într-o tăcere îngheţată cincizeci de mâini ridicau în sus tot atâtea flamuri.

Domnul dădea apoi sentinţa pentru cei ce n-aveau batistă:

Monitorul să-l însemne şi să le ia căciulile: or sta aici la masă.» Drept pedepse, Creangă aplică „falanga grecească” (23), mânuieşte pe Sfântul Nicolai (201), bate la palmă cu degetul (211), aşază pe vinovaţi în genunchi pe grăunţe (23) şi-l pune sa facă cruci şi mătănii (23), iar când e mânios „le puşcă o sfântă de bătaie” care îngrozeşte pe cei de faţă. Dojenit de normaliştii care asistă la lecţiile lui, el pare a se umili şi a pune totul pe socoteala mâniei:

Pesemne, măi băieţi, ce credeţi, că nu pricep atâta lucru. Da’ ia, natura mea cea ticăloasă! Aşa-s pornit eu din fire, fără judecată, 136 G. Călinescu când mă mânii şi pace. Ca când văd că din astă pricină am să-nfund un gros cu mine!» (223) Dar în fundul sufletului el crede că bătaia e sănătoasă şi preasimţitorilor normalişti „de modă nouă” le spune nu fără ironie:

Hei, măi băieţi, se vede că nu v-aţi pălit cu capul de pragul de sus, ca să vedeţi pe cel de jos; voi socotiţi că lumea-l toată după un calup. Iţi vedea şi voi când veţi fi ca mine ce trebuie să faceţi cu ticăloşi de aiştia care sparg ferestrele pe drum şi capetele oamenilor. Pedagogia nu-l pentru toţi ticăloşii şi răii, ci pentru firele blânde.» (119) Cu toate că trecea drept pionier al şcolii noi, Creangă, ca pedagog, nu simbolizează nici un principiu. El e un dascăl de ţară cu mult bun-simţ şi cu talent, care întreabă în dreapta şi stânga cu multă râvnă şi face tot cum îl taie capul.