VII. În Ţicău

Amărât de schima popească, Creangă umblase, pe dată ce strânsese ceva bani din cărţi, să-şi cumpere o căsuţă. De la şcoliţa lui din Sărărie el o luase poate de multe ori în sus, spre barieră, sprijinit în băţul său. Din strada Sărărie, ruinoasă, colbăită, se desface o uliţă spre sat, râpoasă, numită Scăricica, iar de aici o altă uliţă lunga lunecând la vale, numită Ţicăul-de-Sus şi scoţând spre văile pe care le face dealurile joase, uscate ale Ciricului şi Aroneanului. Priveliştea e dezolantă, sălbatică, fiindcă dealurile de lut sunt abia acoperite de o vegetaţie de pustă. Din când în când, talanga se aude şi oile turmelor venite din munţi la iernatec se văd răsfirate pe dâmb. Puţinele căsuţe sunt îngenuncheate atât de umil pe povârnişul unui deal, acolo unde începe valea celuilalt, încât mahalaua pare nelocuită. Ca să se apere de ploile care vin în aceste părţi ca potopul şi se adună în bălţi, neputând răzbate prin solul de argilă, bordeiele se caţără pe maluri şi se proptesc în prăjini. Ploaia plămădeşte uliţa şi o face un glod vâscos, în care om şi vită se cufundă ca pe albia unei mlaştini din care a scăzut apa.

Orizontul e retezat de dealuri, dar dacă urci mai sus pe ele, vezi îndărăt Tătăraşii risipindu-se la vale. Creangă era un ţăran şi după atâtea necazuri în căsnicie şi în diaconie ajunsese sătul până-n gât de „cioflingarii” din târg (10). Iaşul era încă pentru un om ca el un oraş boieresc. Nevastă-sa, care-l fugise de acasă, avea probabil fumuri de cucoană, care-l jigneau pe drept sau pe nedrept, ca o atingere adusă tepei lui. Oamenii trecuţi repede dintr-o clasă într-alta, fără a căpăta deprinderile cerute de schimbare, sunt foarte lesne de supărat. Orice nepotrivire de gusturi, orice neparticipare la înapoierea lor e privită cu încruntare, ca şi când s-ar cuprinde în ea o mustrare. Buna creştere a celuilalt se face afectare boierească, neînţelegerea de toate zilele capătă sensul unei rezistenţe dispreţuitoare. Ca să prevină zâmbetele 138 G. Călinescu oraşeanului, ţăranul transplantat are grijă să amintească ironic, înainte de a i se spune, că el nu e decât un om prost. Îmbrăcămintea Ilenei trebuie să fi fost în primul rând suspectă. Obişnuit cu cămaşa şi fotele Smărăndiţei şi celorlalte fete din sat, diaconul văzu risipă în cumpărarea de ţoale noi fără de folos, de la străini, netoarse şi nes-coase din război. Moda era atunci complicată şi pompoasă, făcută într-adins să irite un fecior de ţăran. Capul, încărcat cu o căpiţă de păr străin, era plin de zulufi. O copilă de la 15-16 ani în sus, ca nevasta diaconului, trebuia să poarte după madam Eugenia, cronicara modelor din Noul curier român (1871-1872), „chignoane în formă de bufuri, apoi trei zulufi mari, unul sub chignon şi două lăsate pe umere, apoi o coafură de lanţujele de jet şi în fine o cordea lată de catifea, care încinge capul şi este aranjată sub chignon în un fiong mare, a cărui capete sunt lăsate pe spete; şi pe lângă toate aceste şi o floare pe partea stângă a capului”. Pe cap se punea o pălăriuţă, pe umeri un manteluţ de catifea „garnat de dantele”. Rochia era „â la Watteau”, cu panier de tul ridicat mult înapoi, cu multe volanuri de la talie până la pământ. Se purta mult tarlatanul, tafftetas-ua, gros-grain-ul, atlasul vişiniu. O femeie se ungea apoi pe faţă cu ulei şi po-madă „Miranda”, se spăla cu săpun „Miranda”, îşi curăţa dinţii cu Dentalină şi se parfuma cu „Ylang-Ylang”. Îngrămădirea de cârpe scumpe în spatele nevestei a avut cu siguranţă dezaprobarea diaconului, măcar în chipul unei tăceri scârbite. Creangă nu se simte bine între „boieri” şi are faţă de ei purtări care ating necuviinţa. O doamnă care în tren nu voieşte să intre în vorbă cu el, nu râde la snoavele lui şi nu răspunde la întrebarea „Încotro călătoriţi, cuconiţă?” este numaidecât declarată cu glas tare „aristocrată” sau „ochincăriţă înţolită”. Nepricepând deloc rezerva unei femei binecrescute, Creangă voieşte ca „cuconiţa” să fie o Smarandă căreia să-l vâre mâna în sân, o crâşmăriţă pe care s-o sărute sau în odaia căreia să intre învelit numai în cearşaf ca năluca. El o vrea vorbăreaţă, nesclifosită, „muiere” în lege, care să nu se facă a fi mai deşteaptă decât bărbatul (23).

Dacă hainele Ilenei păreau diaconului „ţoale”, parfumul îl supăra ca un miros greu, de care scăpa deschizând ferestrele. Printre însemnările Ion Creangă (Viaţa şi opera) povestitorului este şi o „răţetă” „pentru durerea şi întărirea dinţilor şi a ginginilor”, răspuns ţărănesc ironic de bună seamă la toaleta dentară a nevestei (225). Ileana avea desigur pretenţia de a fi scoasă în lume, dusă la petreceri. Oraşul încă franţuzit avea cafenele precum „Cafe de Paris”, pe Strada Mare, sau „Cafe Restaurant de Lafitte”, pe strada Lăpuşneanu. În berării se bea bere de Liesing şi de Schwechat.

Pe lângă gară era un club al patinorilor, foarte frecventat iarna. Oraşul se umplea iarna de lume pretenţioasă, de boierime de pe la moşii, deci mizerabilele hoteluri purtau nume pompoase: „Otel Viena”, „Otel d’Angleterre”, „Otel Europa”, „Otel de Nord”. Pentru modeşti era şi un hotel Pârlitu. Femeile cereau să fie duse la baluri şi la distracţiile întâmplătoare. Astfel, în iarna 1871-1872 Panorama lui E. Heimann arăta în schimbul a 2 lei şi 4 parale: „Inaugurarea canalului de Suez”, „Revoluţiunea în Spania”, „Vederea oraşului Coblenz”, „Bătălia la Mentana”, „Cortul mărturiei în Palestina”, „Revoluţiunea în Candia”, „New York”, „Lupta în Africa,” „Aurora boreală în Gronland”, „Încoronarea regelui de Ungaria” etc., circul „Jean Gautier” dădea reprezentaţii, E. Bosco (fiul lui Bartolomeo) făcea boscării şi la „Hotel de Viena”, în casele lui Se. Pastia, se pripăşise un „om sălbatec”, care se hrănea cu carne vie şi care, plin de datorii, încerca să fugă din oraş deghizat în om civilizat. Creangă nu era om să-şi ia nevasta de la rostul ei, care este creşterea copiilor şi s-o ducă la panorame.

Nici măcar fotografia nu-l încântă şi, ca toţi oamenii de jos, înţelege să dea banii pe lucruri folositoare, adică pe mâncare. „De ce să dau un frăncuşor zicea el cui îl invita să se fotografieze ca să mă văd lat pe tinichea, mai bine cumpăr cu el un coşuleţ de brânză sau de păstrăvi şi mi-a prii mai bine decât tinicheaua”. La Humuleşti, gospodarii aveau prin casă doar un pat cum dă Dumnezeu, o laviţă, o masă şi aşa înţelegea Creangă să trăiască şi la oraş. Dacă Ileana nu avu ea însăşi ceva lucruri date de părintele, Creangă nu cumpără nimic, mulţumit cu un crivat, o masă şi o doniţă cu apă. La Humuleşti diaconul ar fi fost ţăran luminat, subţire, la Iaşi el deveni rustic încăpăţânat, care voieşte să pună şi pe alţii sub osânda simplităţii lui.

Scăpat dar de fumurile nevestei şi de viaţa socotită de el boierească, 140 G. Călinescu Creangă se cufundă cu voinţă şi voluptate în mahala, acolo unde nu mai rămânea urmă de cioflingar şi unde câinii care lătrau şi talagele care răsunau aminteau Humuleştii. Creangă ajunse în dreptul unor uluci înnegrite şi neregulate ca ocoalele de vite ori gardurile de livezi, îndărătul cărora se clătina un ulm şi crengile altor pomi. În fund se vedea lat valul de humă puţin înverzit al Ciricului. Intrat pe poartă, văzu că ograda se lăsa puţin în jos, povârnindu-se după căderea dealului şi că în fund o căsuţă mica cu cerdac se-nţepenea pe malul râpei, oprindu-se pe valea din care se urcă dincolo Ciricul. Ograda era plină de buruieni şi umbrită din două părţi de doi copaci rămuroşi. În stânga, în fund, îndărătul altor uluci, un acoperiş de tablă vestea o căsuţă şi mai joasă, semn că aluneca şi mai jos de muchea Ţicăului. Căsuţa avea două odăiţe despărţite printr-o săliţă cu răspundere în fund. În faţă, cerdacul, de înălţimea unui om, se sprijinea pe şase stâlpi de lemn, mai mult pari, puşi pe nişte adevăraţi uluci de lemn. Odăile joase, mici, lipite cu lut pe jos, cu pereţii crăpaţi, nu făgăduiau să fie o bună adăpostire. Însă Creangă avea trebuinţă, ca orice ţăran, mai mult de un loc cu iarbă verde unde să se-ntindă, iarna fiind un anotimp care se petrece lângă vatră, în vegetare. Bordeiul, acoperit cu o şindrilă atât de putredă şi rară încât mai mult strecura decât apăra, avea îndărăt elemente arhitectonice neprevăzute. Un alt cerdac ca o loggia italiană se deschidea în fund, bun pentru dormire vara şi pentru visare. Cerdacul privea spre infinit, ca terasele spre mare, apa fiind înlocuită aici cu spinarea goală a dealului şi cu cerul. El şedea pe marginea nesfârşirii, întărit de un dig de scânduri putrede, ţinute de câţiva pari, ca să nu se surpe cu mal cu tot, nivelul ogrăzii fiind mai înalt decât al casei. Bineînţeles, cerdacul înfăţişa un belvedere numai sub raportul perspectivei, încolo era un morman de scânduri pe care creşteau buruieni şi pentru distingerea căruia, de departe, trebuia un ochi bun. Diaconul nu se înşelă deloc asupra valorii arhitectonice a acaretului şi-l boteză cu numele potrivit de „bojdeucă”: Era un mizerabil bordei cu vedere spre Asia. Văzându-l, Creangă se simţi iar în apele lui, liniştit deodată de toate durerile pe care i le dăduse monstruoasa pentru el cetate a iassienilor. Se aşeză în bojdeucă, probabil cu chirie la început şi părăsi clopotniţa de piatră şi turlele albe, marmoroase ale Goliei. Se afla în ea de prin 1866.

Ion Creangă (Viaţa şi opera) Acum Creangă, redevenit ţăran, începu să-şi trăiască viaţa aşa cum o înţelegea el. Odată cu bojdeuca îşi luă şi o ţiitoare, pe care o făcu proprietară, cumpărând la 25 iunie 1879 casa de la Maria Ştefăniu-Ciogolea cu uşoara apăsare a unui bezmăn către biserica Buna Vestire, pe o anume Tinca Vartic, fată din prostime, care pare să fi avut nu mai mult de 19-20 de ani. Că va fi fost dintre „frumuşele” ori deşteaptă şi cu haz la vorbă, este cu putinţă. Cu desăvârşire sigur este că „ţăţaca” era şi ea fiică din popor, fără nici o cultură şi probabil şi fără ştiinţă de carte, cu nici o bănuială de ce poate cuprinde mintea unui om pe deasupra sferei ei. Ea nu văzu în Creangă decât un „om” cu care „trăieşti” şi dacă la început, diaconul fiind însurat, nu era drept să pretindă cununie, mai apoi nunta i se păru de prisos, deoarece la ţară concubinajul este răspândit, socotindu-se ca o căsnicie foarte legală, dar „fără cununie”, în care uniunea aproape animală nu e lipsită totuşi de statornicie şi nu e privită cu dispreţ de ceilalţi. Lui Creangă fata îi plăcu şi poate că, având-o pe ea în vedere, făcu pe scoarţa cărţii ştiuta însemnare: „Astăzi, 16 ianuariu 1872, s-a întâmplatu unu plăcutu accident pentru mine”. S-ar părea totuşi că abia după oarecare vreme diaconul cuceri pe frumoasa din Ţicău şi-o aduse în casă (225). Dacă prietenii, vorbind de Tinca, o vor numi „femeie”, ori „menajeră”, după cum cerea gingăşia faţă de Creangă, puţin încurcat faţă de pretenţiile de la oraş şi vor observa că ţăţaca sta tot ascunsă şi ferită de bărbaţi, aceasta nu înseamnă că povestitorul avu vreodată noţiunea subtilă de menajeră. Pentru el Tinca fu o ţiitoare, adică un soi de nevastă fără binecuvântare religioasă, căreia îi cerea şi-l dădea ce se cuvenea în adevărata viaţă sănătoasă, fără fumuri. Îi cerea să se ţie cu el, să-l spele, să-l coase, să-l gătească bucate, să-l îngrijească copilul şi să-şi vadă de treburile ei; îi dădea culcuş, mâncare şi-l puşca din când în când o bătaie soră cu moartea, ca să se ştie că femeia nebătută e ca moara neferecată. El îi zice nu fără consideraţie „Tinco”, iar în scrisori, de ochii lumii, „Domnişoara Tinca”. Familia însă ştiind cum stau lucrurile şi mai obişnuită cu acest fel de trai, îi zic cu mult respect „ţăţacă”, „duducă”, ori chiar „Ecaterina Creangă” (200). Cu Tinca diaconul de-l42 G. Călinescu zlegase, în sfârşit, problema sentimentală în chipul cel mai fericit, după opinia lui. El îşi găsise nu o femeie inferioară dar trebuitoare ca un Rousseau sau un Goethe ci femeia pe potriva lui, femeia cu totul egală cu el. Un singur lucru şezu între ei: destinul literar al diaconului, ce n-avea însă nimic de-a face cu structura lui morală, care era de ţăran.

Tăţaca nu înţelese niciodată rostul drăcoveniilor de care se ţinea omul ei şi când acesta muri făcu rânduială în casă, golind-o de terfeloage.

Tăţaca pare a fi avut rude şi chiar o mamă, care deveni astfel o adevărată soacră. Creangă era deci, în sfârşit, la casa lui şi în rândul lumii, cu femeie care coase şi spală aşa cum făcuseră toate femeile câte le ştiuse.

Pentru această femeie purtările sale nu mai aveau nimic nelalocul lor şi el putu, fără teamă de ironie, să-şi facă gustul.

Gustul lui Creangă era să aibă bordeiul lui, lipit frumos cu lut pe jos, care vara ţine răcoare şi produce tălpilor goale o senzaţie plăcută, o gădilare umedă, cum o dă iarba pe locul de păşune. Acum el putea, ferit de ochii lumii, să iasă aşa şi în ograda plină de orătănii şi umbrită cu două rânduri de copaci. Pentru ca trupul să poată respira, ca pe marginea Ozanei şi să fie bătut de vânt, el şi-l acoperi cu un soi de cămeşoi de pânză cu dungi albastre, lung până-n călcâie, născocire proprie se vede, făcând trecerea de la cămaşa largă ţărănească la halatul orăşenesc (107). Nu mai dormi în casă decât pe vreme de iarnă, făcându-şi culcuş în cerdacul de din dos. În amintirea mâţelor de la Humuleşti, îşi prăsi o turmă de pisici, botezate cu nume omeneşti: Tiţa, Siţa, Florica, Frusica, Ţâcă, Suru, Ghiţă, Vasilică, Todirică (84, 6), Bălănica, Miţulica, Tărcata, Frăsina (217), pe care le muştrului ca adevărat pedagog ce era, învăţându-le să aştepte rândul la mâncare şi pe un motan chiar să sară pe clanţă şi să deschidă uşa. Unul se chema odată chiar Titu (ms. 3.757), se vede ca un omagiu adus lui Titu Maiorescu. Creangă ar mai fi avut obiceiul, când cotoii îl îndesau prea tare, să-l ciocnească cu coada cuţitului (ibid.). Smărăndiţa, prietena de copilărie a lui Creangă, vizită pe fostul coleg de şcoală şi văzu uimită cum la o strigare a acestuia douăzeci de mâţe năvăliră cu cozile ridicate în sus şi săriră pe braţele şi pe umerii stăpânului, acoperindu-l cu totul în blănurile lor (184). Reconstrucţia vieţii de Ion Creangă (Viaţa şi opera) ţară fu dusă până în cele din urmă amănunte. Slobod în cămaşa lui de pânză desfăcută pe pieptul păros, Creangă se urcă la prânz în pat, se chinceşte pe el şi, rezemat cu spatele de o pernă la perete, trage lângă el o măsuţă scundă cu trei picioare, din acelea pe care ţăranii răstoarnă mămăliga şi mănâncă acolo singur, fără muiere, slujit numai de ea, aşa cum se şi cuvine şi frecat de mâţii săi, care trec pe sub masă şi-l gâdilă pe la nas cu cozile (217). Ozana fu închipuită printr-un puţ cu apă rece. Lipsea numai ştioalna în care se scălda la Humuleşti. Fu şi aceasta înfăptuită în chipul unei putine puse în cerdacul de dindos, în care Creangă intră gol, şezând pe un scăunaş şi scriind ceasuri întregi pe o scândură pusă deasupra (234). In lipsa nisipului cald, care curăţă epiderma, Creangă îşi alina mâncărimea pielii sale cu ajutorul unei lopăţele de lemn crestate, făcută anume pentru scărpinare (29). Işi făcu veşminte tăiate, ce-l drept, oraşeneşte, nefiind chip altfel, dar din şeiac aspru mânăstiresc, din sumani de noaten adus de pe la Neamţ, croiţi larg, ca trupul să fie în voie. Pe cap îşi puse iarna căciulă brumărie, iar vara pălărie largă, în picioare ciubote trainice, cu tureatcă lungă şi pe deasupra, neavând încotro, iarna, palton tivit cu şiret verde. In mână luă un baston gros, noduros, mai puţin ca să fie asemeni cu alţii, cât în amintirea băţului cu care împungea câinii şi îndemna vitele (223, 68). Pentru a avea spre seară sentimentul că el din cerdac mâna turmele care treceau pe dealul Ciricului şi ca să se simtă acolo sub bolta de stele ca la stână la Văratec ori prin părţile Bistriţei, cânta dintr-un fluier de lemn (172).

Dar măi ales începu să mănânce. După ce-şi puse, ca Ştefan a Petrei, curechi în putină şi muşchi afumat de porc în podul şindrilit al casei, mânca bucate humuleştene, însă mai ales sarmale şi plăcinte cu poalele-n brâu făcute cu julfă (84). Hâlpavul care în sat făcea ochi dulci fetelor fecioare, înveselindu-le cu dinţi de fasole şi barbă de lână, spre a le mânca purceii fripţi şi alivencile, mânca asemeni unui lup flămând.

Spre a se deosebi de „fârlifuşii de pe la târguri, crescuţi în bumbac”, ca adevărat „românaş” face isprăvi nemaiauzite, de basm, care-l dădură o faimă de Flămânzilă. Nu-şi pierde vremea cu „zămoreală”.

El nu se-ncurcă, asemeni boierilor sfrijiţi, rupând cu degetele-l groase 144 G. Călinescu picioarele subţiri ale racului. El trage tot castronul cu raci înainte-l, vâră mâna păroasă în el, scoate pumnul plin, ducându-l la gură, apoi ronţăie racul, zvârlind cojile afară, cum aruncă râşniţa pleava. El mănâncă odată zece ouă, o strachină de prune, o oală de porumb fiert, doar pentru deschiderea poftei de mâncare, cu acea plăcere de a amesteca alimente de tot felul care este a mâncăcioşilor şi a vitelor (217).

Ca şi Flămânzilă, el mistuie în cinci fripturi toată carnea birtaşului înspăimântat şi ţipă că-l e foame (107). Cere toate mâncările ospătarului, înghiţind câte două fierturi, mai multe soiuri de fripturi, bând o carafă de vin şi o cofiţă de apă rece şi se scoală uşurat de la masă, zglobiu (23). El se aşază pe vine în faţa unei mămăligi pântecoase şi o înghite cu brânză, udând-o iarăşi cu vin şi apoi cu altă cofiţă de apă (23). Slăbit de post doftoricesc, cere o pâine întreagă, o găină fiartă cu usturoi, un castron cu sarmale, opt plăcinte cu caş şi o ocă de vin (95).

După scaldă e mai pofticios. Atunci mănâncă tot ce găseşte la han, bea de la o ţărancă o oală de lapte dulce, mănâncă de la un ovrei un ceaun de păpuşoi fierţi, gronţăind boabele ca mascurii, apoi se aruncă în apă şi se bălăceşte mulţumit. Unui prieten îi vine leşin de această privelişte nemaivăzută (95). Crapul pus de cuscri pe masă îl mănâncă tot. La Neamţ, la mânăstire, strânge bureţi şi-l dă rudelor să-l gătească.

Mănâncă lacom, neinvitând pe nici unul, spre a nu i se împuţina porţia, apoi toţi, afară de el, dau semne de otrăvire. Creangă cheamă doctorii de la spital cu fluierul, strângând vardiştii din târg, duce băiatul în cârcă la spital, e deznădăjduit, dar la stomac se simte bine (234). Numai acasă, la masa obişnuită, Creangă este mai cumpătat. „La masă Creangă nu mânca mai mult decât o oală de găluşte făcute cu păsat de mei şi cu bucăţi de slănină, o găină friptă pe ţiglă de lemn şi undită cu mujdei de usturoi, iar pe deasupra şindrilea cu o strachină de plăcinte moldoveneşti, zise cu poalele-n brâu, însă ca băutură el se mulţumea cu o cofiţă de vin amestecat cu apă” (107).

Către patruzeci de ani trupul lui Creangă începe să se umfle.

Subţirele diacon de altădată, cu ochi albaştri pătrunzători şi bărbiţă mătăsoasă de faun, se puhăveşte la faţă şi capătă ochi mici osânzoşi.

Ion Creangă (Viaţa şi opera) Părul, încă lung, dat popeşte pe spate şi hainele groase de şeiac îi dau înfăţişarea greoaie de matahală (223). Cu pălăria mare pe ceafă, cu băţul cioturos în mână, el merge drept, dar scăldat în sudori, pe care şi le şterge cu o basma roşie popească (13). Pe catedră el suflă greu şi-şi descheie groasele veşminte. Iar acasă scrie apoi dezbrăcat, cu o prostire în jurul gâtului, pentru strângerea sudorilor, sau vârât, asemeni buhaiului, în putina cu apă (6, 234). Prietenii încep a-l zice „bărdăhănosul Creangă”, în vreme ce mahalaua, plină încă de răspopi-rea lui după 12 ani de diaconie, îi spune „popa Dracu” (5) şi-şi explică pierderea potcapului printr-o dragoste cu vreo cucoană, prin erezie ori chiar prin zvonul că l-au cumpărat păgânii (6). El este încă voinic, se simte tare şi-l plac demonstraţiile de putere bărbătească.

Bunăoară, întinde braţul, îmbiind pe câte unul să se suie cu pântecele pe el şi-l ţine aşa întins, fără tremurare, câteva clipe (95). Cu unii prieteni mai voinici el petrece „trăgându-se în degete” până la podi-direa sângelui (107). Prin sporirea volumului el nu-şi pierde totuşi neastâmpărul şi veselia limbută. Zgomotos şi umblător după petreceri, el pare a-şi da seama că a devenit o figură originală şi are slăbiciunea de a voi să-şi crească faimă. In via lui Zahei el merge şezând călare pe scândura unui cotigar, cu picioarele bălăbăninde şi străbate astfel uliţele Iaşului (97). Îi plac petrecerile haiduceşti cu chiuitură şi alergare în goana cailor. Intorcându-se de la Sculeni, unde se bălăcise-n Prut, împreună cu prietenii săi institutori, printre care Ropală, aud, în vreme ce harabaua ovreiască în care se aflau trecea printr-o vale semănată cu porumb, şuierături hoţeşti. Harabagiul îngheaţă de frică, Ropală pune mâna pe pistol. Creangă, domol, se dă jos din căruţă, vâră degetele în gură şi fluieră haiduceşte, apoi din inima văii strigă: „Hei, măi băieţi! Unde sunteţi? Veniţi încoace, că şi noi suntem săraci ca şi voi. Ca acu şi ca întotdeauna, n-am fost niciodată aşa calici.” Speriaţi de uriaşul ţipăt al văii, hoţii amuţesc. Ca un adevărat voinic de poveste, Creangă îi ocărăşte: „Păcătoşilor! Dacă sunteţi aşa de mişei, ce mai spărieţi drumeţii?” Şi, liniştit şi greoi, se urcă în haraba, care porneşte în chiote şi plesnete nebune (95). La Humuleşti, unde merge 146 G. Călinescu aproape în fiece vară, el face petreceri grase, răscolind satul, plin de rudele sale. Işi strânge toate neamurile, prietenii şi cunoscuţii, îi urcă în căruţă împreună cu lăutari şi un butoiaş de vin şi pornesc chiuind la deal pentru o săptămână. Colindă satele, opreşte oamenii şi copiii şi le statorniceşte neamul după fier (adică după fizionomie).

Măi ţică întreabă el tu nu eşti al lui cutare?

Ba da!

Apoi te cunoşti după fier!» (84) Glumele lui sunt grase, fără perdea, râsul îi e hohotitor. Umblă pestetot vorbind cu toată lumea, plăcându-l să fie luat în seamă de cei mari, intrând în vorbă cu tot soiul de oameni, popi, apari, ţărani, cercetând crâşmele cu vin bun şi cultivându-şi alegătorii pentru fracţiunea liberă şi independentă (5). Ar fi mers până la mitropolit, căruia i-ar fi dat un exemplar din nevândutul lui Povăţuitor ca să poată dormi (95), deşi aceluiaşi mitropolit, care dăduse poruncă arhimandriţilor să poarte mitră, i-ar fi făcut o batjocură vrednică de Popa Duhu, încununând cu o mitră veche şi stricată pe un calic nebun şi punându-l să cânte pe uliţe şi în curtea Mitropoliei: Părinte mitropolit, Simion s-o mitruit! (23) Obişnuinţa, înconjurată de râsetele lumii, de a vorbi tot în zicători şi în proverbe îi naşte o faimă de hâtru şi când, într-o bună zi, are cheful de a-şi pune candidatura de deputat, alegătorii cred că glumeşte şi nu-l dau nici trei voturi (23).

Grăsunul chiuitor şi şugubăţ era însă şi tatăl unui băiat devenit măricel. Când diaconul îşi reteza coada şi pleca din ograda Goliei, băiatul avea 11 ani şi sfârşise, prin urmare, şcoala primară. Tatăl nu găsi nimerit să-l ţină pe lângă el în bojdeucă şi-l vârî la 1872 în şcoala fiilor de militari din Iaşi. Copilul era curăţel, bine lins, cu o privire nu prea inteligentă, cu ceva încăpăţânat şi nesocotit în umflarea îmbufnată a obrajilor. Tatăl, dealtfel, în scopul de a scoate din el om, nu se sfia a-l puşca din când în când câte-o bătaie cruntă. Inscrierea Ion Creangă (Viaţa şi opera) băiatului la şcoala militară nu avea nici o legătură cu vreo vocaţie ostăşească. Oamenii de la ţară statorniciţi la oraş nu văd decât două meserii sigure: popia şi oştirea. Ele singure vin de la sine după urmarea seminarului sau a şcolii militare. Elementul chemării neintrând câtuşi de puţin, se văd adesea seminarişti păşind în armată şi aproape în mod obişnuit preoţi făcându-şi băieţii militari. In felul acesta, cheltuiala este cel puţin răscumpărată prin aşezarea numaidecât, la absolvire, a tânărului la rosturile lui. Aceasta fu socoteala lui Creangă când îşi dădu copilul la şcoala militară şi desigur că nici nu-l trecu măcar prin minte să-l întrebe de-l place sau ba. El îl urmări cu o dragoste aspră în purtările lui de la liceu şi nu rareori băiatul se trezi în clasă cu mătăhălosul părinte, care rugă pe profesor să-l întrebe odrasla şi îl bătu pe loc cu bastonul, cerându-l şi acasă spre povăţuire (234).

Ca un adevărat cap al familiei, „bădiţa” stăpânea peste toţi, ţiitoare, fraţi şi surori, dintre care unii şedeau în casa lui şi Tinca însăşi fu „povăţuită” vârtos laolaltă cu Constantin, fiindcă, având năluciri cum că pe Aroneanu jucau flăcările unei comori, umblase cu sapa pe deal şi fusese dusă împreună cu băiatul la secţie sub bănuiala de a fi voit să îngroape un prunc (234). Fostul diacon este uneori „molatec până la nesimţire” şi apoi deodată „rău”, izbindu-şi feciorul cu palma peste gură la cea mai mică necuviinţă (68). Educarea în spirit democratic a fiului îl preocupă. Elevul suferă, fiind el singurul în şcoală fecior de popă şi are purtări băţoase, care pentru Creangă sunt semne de înfumurare. Cu o plăcere ţărănească, tatăl caută prilejuri de a coborî mândria băiatului. Acesta, însoţit de tată-său, trecea într-o zi pe uliţă înmănuşat, radios în uniforma-l cu nasturi auriţi, scuturându-şi egreta de la chipiu, când deodată Creangă descoperi cu o bucurie intenţionat exagerată pe bunul lui prieten Hulub aparul. Ruşinat, elevul de şcoală militară se făcu a păşi mai înainte, dar Creangă îi strigă crud, risipind orice confuzie:

Hei, musiu… ia fă calea întoarsă şi vino ici, să dai mâna cu moş Hulub!» Cunoscând sancţiunile, elevul dădu mâna aparului încântat de asemenea familiaritate, în vreme ce Creangă, inspirat de un democra-l48 G. Călinescu tism rău înţeles, oftă asupra creşterii tinerimii:

Iacă, măi Hulub, cum se preschimbă plodurile noastre când ajung şi ei guleraţi!» (9,13) Constantin n-avea însă nici un dar deosebit şi, cu mai multă învăţătură, fu inferior părintelui său. In actele sale încep să se amestece exaltarea şi mistificaţia. La 1877, în vârstă numai de 17 ani, Constantin se înrolă voluntar în războiul de neatârnare. Creangă se purtă ca un tată, însă cu o lipsă de sublimitate ce s-ar părea curioasă la un om atât de înflăcărat la parăzile militare şi la sărbătorile naţionale (5). Punând în mişcare cunoscuţii junimişti, căpătă demobilizarea voluntarului după câteva luni de campanie (234). Explicaţia este că Creangă rămăsese ţăran, cu o noţiune îngustă despre îndatoririle faţă de patrie.

Pe Constantin îl dăduse la şcoala militară în scopul unei cariere, nicidecum în vederea războiului, pe care nu-l prevăzuse. Faţă de oaste el pare a avea sila femeilor din Humuleşti când bădiţa Vasile fu prins cu arcanul: „Afurisit să fie câneriul de vornic şi cum au ars el inima unei mame, aşa să-l ardă inima sfântul Foca de astăzi, lui şi tuturor părtaşilor săi!” Dacă satele dădeau o ceată, aşa de mare de călugări şi preoţi, asta poate să vină şi din pricina fricii de oaste şi n-ar fi deloc nepotrivit să ne-nchipuim că tânărul Ionică mersese fără vocaţie la catihet sau umblase să se facă monah ca să scape de arcan. Poezia populară produce foarte multă lirică cântând dezgustul de cătănie. Şi-n alte direcţii Creangă era omul pregătirii şi vremii sale. El era naţionalist, adică urâtor al străinilor din Moldova, dar la 1866 avem tot dreptul să-l bănuim de separatism, de vreme ce se afla pe unde era şi mitropolitul. Noţiunea lui de patrie este provincială şi defensivă, nu încă totalitară.

Acum Creangă, în bojdeuca lui, e plin de treburi. Suit pe crivat, el îşi suceşte şi răsuceşte manualele, le îmbunătăţeşte în vederea noilor ediţii, care se urmează una după alta. El are pentru cartea tipărită o slavă atât de naivă, încât când un desenator îi aduce nişte ilustraţii pentru abecedar, de admiraţie, le sărută (107). Creangă umblă cu corecturile după sine şi le cercetează chiar şi la crâşmă, la „Bolta Rece” de pildă, unde se aşează, cu prietenii lui, afară pe rogojini, sub tei şi Ion Creangă (Viaţa şi opera) salcâmi, cu o cană de vin şi o cofă de apă, fiindcă Creangă este şi un Setilă şi are obiceiul a stinge puterea vinului cu gâlgâituri de apă rece (95). In curând el începe să lucreze împreună cu Răceanu şi Gh.

Ienăchescu la Geografia judeţului Iaşi (apărută în 1879), carte bună prin aplicarea principiului trecerii de la cunoscut la necunoscut, adică de la odaie la ogradă, la uliţă, la oraş şi aşa mai departe, dar mai ales prin definiţii limpezi şi cronicăreşti, în care se simte mâna povestitorului. „Oraşul Iaşi bunăoară este făcut la loc frumos şi cu pri-lnţă sănătăţei oamenilor. Aşezat mai mult pe dealuri şi ocolit de alte dealuri pline de livezi şi vii, Iaşii au o privire minunată! De pe aşezarea Iaşilor se cunoaşte gustul şi priceperea întemeietorilor acestui oraş.” Despre comisari, subcomisari, ipistaţi şi sergenţii de uliţă se spune că „privighează şi ziua şi noaptea, prin oraş, în toate părţile, ca să nu se facă necurăţenii pe strade, sfădălii între oameni, prădăciuni şi alte neorănduele.” „Delfinii sunt nişte vietăţi care trăiesc în mare şi umblă pe urma corăbiilor după mâncare.” Intre oameni judecăţile se iscă astfel: „Oamenii trăind în societate, au o mulţime de interese şi legături între dânşii: se megieşesc unii cu alţii, se împrumută unii de la alţii, lucrează unii la alţii, fac negoţ în tovărăşie şi alte interese. Intr-un cuvânt, oamenii au nevoie unii de alţii. Dar în societate sunt oameni de toată mâna: şi cinstiţi şi necinstiţi. Omul cinstit nu supără pe megieşi, fuge de sfădălii, se poartă cu dreptate la tovărăşie, îşi plăteşte datoriile cu cinste şi nu umblă cu înşălăciuni. Eară omul necinstit caută sfadă cu megieşii sau cu alţi oameni; nu vre să plătească de unde a împrumutat; la negoţ fură pe tovarăşul seu şi umblă numai cu şmicher-li. Şi din această pricină, se întâmplă uneori judecăţi între oameni.

Oamenii cari se judecă se cheamă împricinaţi. Iar acei cari judecă pricinile oamenilor se cheamă judecători. Judecătorii judecă şi fac dreptate împricinatului nevinovat; iar pe cel vinovat îl osândesc, după cum scrie legea.” Mai limpede nici că se poate.

Aceste cărţi aduseră lui Creangă bani, căci se vându numai din Metoda nouă de scriere şi cetire în timpul vieţii lui peste o jumătate de milion de exemplare. Oricât câştigul s-ar fi împărţit la mai multe per-l50 G. Călinescu soane, este sigur că lui Creangă îi veni o parte bună. In afară de acest câştig şi de salariul de institutor, el trebui să aibă de asemeni venitul cuvenit de la debitul de tutun, care-l aparţinea, deşi pe mâinile lui Zahei, pentru că Creangă nu era om să renunţe la toate drepturile în favoarea fratelui. Ţinând seamă şi de faptul că, de bine, de rău, avea casă proprie, Creangă a fost un institutor cu stare. Copil, prieteni îl îndeamnă totdeauna la felurite cheltuieli, fără să se-ntrebe dacă are bani sau nu, ştiind că are. Cei apropiaţi de el, care-l ştiu bine rosturile, ca tipograful Ioan S. Ionescu şi preotul Gh. Ionescu, îl socotesc avar. Creangă are obiceiul să spună: „Cum am fost eu sărac ieri şi alaltăieri şi săptămâna trecută şi în an şi în toată viaţa, apoi nu am fost de când sunt” (107), dar glumeşte, deoarece de la reprimirea în învăţământ el n-a putut să se afle niciodată în lipsă. „Bojdeuca” lui nu e un semn de mizerie, ci de regresiune la sat. Către sfârşitul vieţii, mai dedat cu viaţa orăşenească şi încurcat de renumele lui şi năvala atâtor tineri în bârlogul său, Creangă începe a se ruşina, deşi în fundul sufletului nu poate crede cu dinadinsul că locuinţa lui are vreun cusur. Ca un fel de îndreptăţire îşi descria el bojdeuca lui Maiorescu, simulând umilinţa şi sărăcia: „In bojdeuca, unde locuiesc eu, dorm afară şi pe vremea asta, în 18 spre 19 septemvrie. De veţi avea răbdare, că bunătate totdauna aţi avut, veţi întreba poate, unde-l bojdeuca mea? Vă voi răspunde respectuos; în mahalaua Ţicău, ce-l mai zic şi Valea Plângerii, strada Ţicăul-de-Sus no. 4 (dacă se mai poate numi stradă o huidicioară dosnică, plină de noroi până la genunchi când sunt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede şi la secetă geme colbul pe dânsa). Iar bojdeuca de căsuţă în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci şi povârnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi rezemată în vreo 24 de furci de stejar şi acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiţă toată hrentuita, iar vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la mai şi sfârşind pe la octombre, când este vremea bună, cum îi acum. Aşa m-am deprins.” (6).