XI. „Ţărăniile” lui Creangă

După unii, Creangă ar fi un ţăran. Ţăran şi nu prea, decât doar la fire. Cât despre intelect, corespondenţa, polemicile lui dezvăluie un mânuitor sigur de idei într-o limbă tehnică fără nici o pată. Creangă e mai deştept decât pare. Ceea ce-l lipseşte e o cultură complexă, ramificată, dar cât ştie ştie bine. Creangă nu e autodidact, fiindcă ceea ce ştie a învăţat din şcoală şi nu se vâră acolo unde n-are pregătirea trebuitoare. Creangă e un om deştept, luminat cu puţine cărţi, înţelegând mai bine decât cei cu multe cărţi şi păstrând doar o slavă exagerată pentru cei învăţaţi. E un şiret patriarhal, ca şi Ioan Neculce, care şi acela vorbeşte de „firea lui cea proastă”, deşi o crede deşteaptă.

Cu el vechea mentalitate patriarhală a înţelepciunii cu o carte îşi arată puterea faţă de noua mentalitate de cărturari. De aceea umorul lui ia mai degrabă forma gestului, ca în înţelepciunea orientală, decât a jocului de cuvinte. Creangă urmăreşte personal pe adversar (pe intelectual, pe cel care părăseşte bunul-simţ pentru regulile din cărţi) şi-l supune unei critici jucate, bufone. Un orator nu poate să termine şi Creangă îl întrerupe: „Ştii cum faci dumneata? Întocmai ca ciubotarul care coase, coase mereu, fără sa facă nod la aţă.” (234). Unui altuia în aceeaşi situaţie îi dă sfatul sa încheie cu „Trăiască majestatea-sa regele! Trăiască majestatea-sa regina!” Glumă complexă, care este în fond o critică a intelectualităţii. Un adevăr se spune scurt şi oratorul, ca să se afle în treabă şi să păstreze convenţia vorbirii de o oră, o-ntinde şi după ce nu mai are ce exprima. Atunci, dacă e vorba de a respecta tipicul, să se încheie cu urările în afară de care discursurile nu mai cuprind nici un miez. E aci critica junimistă a formei goale fără fond, făcută cu mijloace nastratineşti (23). Inconcludenţa discursurilor şi ambiguitatea voită a oratorilor este caricaturizată pe loc, 204 G. Călinescu printr-un răspuns ce e nu atât un calambur, cât un gest verbal, o simbolizare spontană a concluziei oricărei dezbateri. Creangă e întrebat la sfârşitul unui congres dacă e pentru sau contra.

Apoi eu, domnilor. Zise el în râsetele tuturor sunt pentru contra»… El era, eminescian conştient sau nu, duşman al deliberaţiei, când, în legătură tot cu congresul didactic, la un banchet final, scotea în evidenţă inutilitatea discuţiei:

Aferim! Zise el aţi lucrat pân’ la genunchiul broaştei; mai poftim şi la anul, să vă dăm un banchet la „Binder” ori la „Traian”… că la aşa lucru, la o închinare de pahare, tot prindeţi mai mult duh, dar la propăşirea învăţăturei… daţi înainte ca racul, pân’ se sparge-n fund sacul!» (23) Luat în seamă de lume, Creangă începu să dea reprezentaţii de „înţelepciune” şi se obişnui atât cu această falsificare a naturii prin îngroşarea unei însuşiri, încât va fi printre oameni un Păcală statornic, care nu mai poate ieşi din gesticulaţia tipică a rolului său simbolic. Era prea şiret spre a nu-şi da seama că se admiră în el „ingenuitatea”.

Atunci începu a se prosti singur, întinzând coarda groasă a ţărăniei. Principala notă a ţărăniei făcute fu „greutatea de cap”. Creangă, ca „opincă”, nu pricepea ce vorbesc unii „boieri” şi se căina singur de prostie. El juca rolul lui moş Ion Roată. Acestuia boierul îi explica în toate felurile ce este unirea şi moşul nu înţelegea în nici un chip, spre deznădejdea boierului, care credea serios în greutatea de cap a ţăranului.

Moş Ioane izbucni el în cele din urmă ia spune dumneta în legea dumitale, cum ai înţeles, cum n-ai înţeles, de când se face atâta vorbă; să auzim şi noi!

Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare; dar de la vorbă şi până la faptă este mare deosebire… Dumneavoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, dar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi dinioarea, că de-acum toţi au să ieie parte la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine-ar fi, dac-ar fi aşa, cucoane, căci la război înapoi şi la pomană năvală, parcă nu prea vine la socoteală… Ion Creangă (Viaţa şi opera) Iar de la bolovanul dumneavoastră… am înţeles aşa: că până acum, noi ţăranii am dus fiecare câte-o piatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemaţi a purta împreună, tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre… Să dea Domnul, cucoane, să fie altfel, că mie unuia nu mi-ar păre rău»… Prin urmare, moş Ion Roată înţelesese prea bine, dar se prefăcea greu de cap, spre a arăta că, dimpotrivă, el era mintea sănătoasă care nu pricepe confuziile. Trăsnea, şcolarul catihetului din Fălticeni, e tâmp şi totuşi, în acelaşi timp e un şiret care se prosteşte ca să dovedească scrântirea minţii autorului de gramatică. Prin el vorbeşte Creangă:

Mai lasă-mă oleacă, zicea el necăjit; şi când te-oiu striga, să vii iar să mă asculţi; şi de n-oiu şti nici atunci, apoi dracul să mă ieie!

Dă, gramatica să zicem că n-o înţeleg şi s-o lăsăm la o parte; artea, asemine; corect, tiji. D-apoi „română, este… ce… ne învaţă a vorbi şi a scrie bine într-o limbă” parcă-s cuvinte româneşti; ce naiba! Numai şi aici trebuie să fie ceva!… „a vorbi şi a scrie bine într-o limbă”, îndrăcit lucru! Cum „să scrii într-o limbă?… „ Poate cu limba, mai ştii păcatul?!

Pesemne că noi, cum s-ar prinde, las’ că de scris, talpa gâştei; dar apoi şi de vorbit, păcatele noastre, se vede că vorbim pogan şi rău detot; nu româneşte, ci ţărăneşte… Doamne, Doamne! Învăţat mai trebuie să fie şi acel care face gramatici! Însă şi-n gramatică stau eu şi văd, că masa tot masă, casa tot casă şi boul tot bou se zice, cum le ştiu eu de la mama. Poate celelalte bâzdâgănii: rostitură, artea, corect, pronunţe, analisul, sintesul, prosodia, ortografia, sintaxa, etimologia, concrete, abstracte, conjuctive: mi, ţi, i, ni, vi, li; me, te, îl, o, ne, ve, i, le-şi altele de sama acestora, să fie mai româneşti; şi noi, prostimea, habar n-avem de dânsele! Noroc mare că nu ne pune să le şi cântăm, c-ar fi şi mai rău de capul nostru cel hodorogit! Decât ţăran, mai bine să mori!» Deci şi tâmpul Trăsnea, prostindu-se ironic, îşi bătea joc de „bâzdâgăniile” culturii, cărora totuşi li s-ar putea zice pe nume, ca la ţară. Ca să preîntâmpine dispreţul „boierilor”, Creangă luă obiceiul de a se prosti dinainte. Aceasta e ironia lui supremă şi ticul lui moral.

Dacă se află în casa cuiva de la oraş şi scaunul şubred scârţâie şi se 206 G. Călinescu clatină sub greutatea trupului său gros, el zice cu intenţie subţire, crezând că ghiceşte mustrarea pentru purtările lui necioplite:

Aşa suntem noi proştii; numai de pozne ne ţinem!» (128) Dacă vine vorba de scrierile lui şi lumea spune că e bine, el, care e foarte încredinţat de meritele lui de vreme ce la bou îi spune bou şi la casă, casă, se preface mirat:

Cum să fie bine? Un prost, un ghiorlan ca mine, să poată să scrie?» (217) Tălmăcirea acestor întrebări şirete este: Numai prostimea e bună şi-n treburile astea, cum e bună şi la plug.

El compune o „anecdotă”, care ştie bine că e aşteptată cu nerăbdare şi va fi un lucru afară din comun şi pare sastisit ca de o boroboaţă:… «. Ferească D-zeu de omul tâmp când începe să facă ceva, că el singur nu ştie ce face, decât numai întâmplarea poate să-l scoată din încurcătură.» (99) Părerea de un bun-simţ banal şi-o dă şi el acolo, cerându-şi aproape iertare că a fost silit să-şi dea în petec, convins în sine că a vorbit ca Solomon:„…cred, în prostia mea, că cel ce cunoaşte cât de puţin firul oarecăror lucrări tot mai de folos poate fi decât cel ce pofteşte a face experienţe din nou, dacă are plăcere să o facă… „ (232) Dacă scrie, este fiindcă îl îndeamnă Cornilă, fiindcă l-a apucat, dintr-o patimă de om nătâng. Însă nu trebuie să-şi pună nimeni mintea cu el şi cu „ţărăniile” lui.

Dă, ce să fac zice el scuzându-se iar m-a apucat hachiţele de scris ţărănii de-a mele.» (5) Unul îi dă ghes să continue Amintirile. Creangă e măgulit, dar se smereşte viclean:

Dar bine, mult am să năucesc lumea cu ţărăniile mele?» (6) Studenţii bucovineni îi cer voie să tipărească ceva din scrierile lui.

Creangă se simte şi faţă de ei obligat la o modestie care e de natura ticului: „. Sunt prea măgulit şi mândru de cinstea ce mi-aţi făcut de a mă număra şi pe unul ca mine între „scriitorii noştri, cei mai renumiţi”…

Dar fie şi cum ziceţi! Politeţea oamenilor binecrescuţi nu are mar-Lon Creangă (Viaţa şi opera) gini.» (46) Tot ce face el trebuie iertat de boieri, îngăduit cu bunăvoinţă.

        „Eu, după cum mă cunoşti scrie el lui Conta în stil nevinovat parcă înnebunisem de entuziasm. Şi de, prost oi fi, dar inimă mare am.” (134) Lui Slavici îi compune un fel de epistolă de om prost, cu zicători, în care lasă dinadinsul să treacă câte o vorbă tare, fiindcă aşa vorbesc proştii, care n-auavut de unde învăţa purtări mai alese.

        „Ca fiu din popor, admit în totul părerile d-voastră; nu m-am putut opri de a vărsa lacrimi văzând nenorocirea ce ne ameninţă… Vorba ceea: Capra [aşa şi pe dincolo] şi oaia trage ruşine; într-un sat fără câni se plimbă mişeii fără băţ” etc. (231, III) La peste douăzeci de ani de la cunoaşterea lui Titu Maiorescu, acum când era învăţător cu vază, autor didactic invidiat, fost membru în Consiliul permanent, scriitor notoriu, tradus chiar în nemţeşte, deliciul „Junimii”, omul respectat până acolo încât a i se împinge mediocrul băiat prin cele mai înalte proptele, când în sfârşit putea să vorbească cu Maiorescu ca oamenii, neted şi cu demnitate, Creangă, care totuşi îşi botezase un cotoi Titu, se pierdea în cele mai bufone umiliri de om prost de pe la sate (6):„Respectabile şi multiubite d-le Maiorescu, Dacă n-aţi râs de mult de prostia vreunui idiot, de care numai răposata junime de la Iaşi se pute râdea mai cu haz, poftim, vă rog, de-ţi râde cu hohote de una acum. Dar, vă rog, multe prostii şi în vreo două-trei rânduri în viaţa mea de când am avut norocirea a vă cunoaşte, chiar grosolănii am îndrăznit a spune faţă de d-voastră, nu însă din răutate, ci din prostie; m-a luat gura pe dinainte. Căci d-ta nu se poate să nu înţelegi inima mea. Iertaţi-mă, vă rog, de toate şi daţi-mi voie să vă spun şi acuma una.” Şi totuşi, omul care îşi compunea această figură convenţională de nătâng, care n-are nici măcar un vocabular mai cărturăresc, muşca 208 G. Călinescu fără a se mai uita la cuvinte, în stare de a vorbi ca toţi intelectualii, cu vorbe neaoşe şi cu neologisme. El zisese ţanţoş autorităţii bisericeşti:…„cu respect şi francheţă vă răspund că am frequentat Teatrul Naţional de câteva ori, unde n-am văzut nimica scandalos şi demoralisator”.

Ministrului Tell îi scrisese că măsura lui împotrivă-l era „îngustă”, „deasupra garanţielor legale”, că motivele de îndepărtare din învăţământ erau „puţin serioase şi puţin caritabile”. Lui Nădejde îi aruncă înţepătura că numai faptului că Dumnezeu îi găurise pielea în dreptul ochilor datora putinţa de a vedea greşelile de prin manualele didactice. Umilinţa lui Creangă nu e naturală, ci e o formă de ironie. Fără îndoială că Creangă respectă pe Maiorescu ca pe un om învăţat. Dar când un om se încredinţează că este o personalitate, încearcă a întrebuinţa faţă de cei pe care-l stimează, mai ales când sunt şi mai tineri, formule de deferenţă care să apere demnitatea şi să sugereze egalitatea. Către Slavici, el semnează: „Al d-tale cu inimă şi cu suflet”; lui Eminescu îi trimite: „Salutări şi sărutări”. Se poartă deci cu ei ca cu nişte prieteni, socotindu-se vrednic de a fi stimat şi totuşi, aceştia erau şi ei oameni învăţaţi, cu vază. Şi faţă de Maiorescu Creangă încearcă deci formule mai democratice, ca „vă salut cu dragă inimă”, „vă doresc sănătate şi bucurie”. Dar se vede că Maiorescu şi, s-ar crede şi I. Negruzzi i se părură povestitorului prea ţepeni de ceremonie, prea boieroşi cu el. Şi atunci el folosi formula smerită a celui de jos către cel de sus, cu o exagerare a cuviinţei care atinge persiflarea: „Vă salut cu adânc respect; Vă salută cu adânc respect I. Creangă; Al d-voastră întru tot supus servitoriu; veţi întreba, poate, unde-l bojdeuca mea? Vă voi răspunde respectuos; Ertaţi-ne, vă rugăm, de îndrăzneala ce am avut de a vă supăra şi primiţi din parte-ne încredinţare de stima şi respectul ce vă păstrăm.” În smerenia lui Creangă este şi oarecare agresivitate, un reproş continuu, motivat ori nemotivat, împotriva celor care i-ar fi ironizat ţărănia. Şi îmbrăcarea cu şeiac cuprinde o ostentaţie tipică, care luxului clasei de sus îi opune o necioplire programatică. El merge în tren împreună cu un tânăr amic şi-n vagon se află cu încă o cucoană în Ion Creangă (Viaţa şi opera) vârstă cu trei fete. Guraliv din fire, cu familiaritatea oamenilor simpli, care socotesc tăcerea jignitoare. Creangă întreabă:

Încotro călătoriţi, cuconiţă?» Cucoana îl măsoară de sus până jos şi nu răspunde. Era în dreptul ei. Oamenii binecrescuţi nu tulbură pe tovarăşii de călătorie încercând să le facă cunoştinţă. Creangă se simte atins în „ţărănia” lui şi începe să spună „anecdote”. El şi cu tovarăşul râd cu hohote ostentative. Doamnele nu râd şi Creangă se simte iarăşi atins. Şi atunci încep aluziile la călătoarele boieroase, c-ar fi mute, surde, englezoaice, aristocrate, ori mai degrabă ţărănci înţolite orăşeneşte (23). Purtarea lui Creangă este desigur dintre cele mai nelalocul lor. Şi totuşi, în acea vreme în care Iaşul mai păstra încă contrastul între o clasă cu pretenţii de aristocraţie feudală, intangibilă, în care încerca să pătrundă şi micul-burghez şi ţărănimea, care dădea în bună parte tagma intelectualilor, sensibilitatea lui Creangă poate fi explicabilă. Când proaspătul răspopit apărea la „Junimea”, Victor Castano, care pretindea a-l fi adus şi a-l fi văzut scuipând pe jos, ar fi fost întâmpinat cu întrebarea:

Dar unde l-ai mai găsit şi pe aista şi l-ai cărat la noi?» (85) De nu a fost aşa, întrebarea zugrăveşte măcar starea de spirit a lui Castano însuşi, asiduu junimist la început.

Un alt mod al ţărăniei lui Creangă, rezultat pe încetul din succesul în societate, este ascunderea statornică a judecăţilor în ziceri şi în pilde. Creangă nu mai poate vorbi ca lumea şi nu mai poate exprima nici o idee de-a dreptul. El îşi pierde personalitatea de om şi rămâne la aceea proverbială de ghiduşar. Orice scoate din gură stârneşte râsul, oriunde merge e aşteptat cu „sacul cu minciuni”. Este un spectacol.

Omul „greu de cap” a devenit un veşnic „coţcar”. Când soseşte la „Junimea” de la Consiliul general al instrucţiunii, unul îl întreabă, ca să-l provoace:

Ei bine, cine mai era pe-acolo? Ce-aţi mai pus la cale?» În loc să răspundă, Creangă se refugiază într-o anecdotă:

Cică într-o duminecă o cocoană şi-a luat fiica şi s-au dus amândouă la biserică. Intorcându-se după slujbă acasă, a întâlnit-o altă cocoană, care a-ntrebat-o cine mai era la biserică. „De! A răspuns 210 G. Călinescu cocoana. Eu am fost şi fiică-mea; de acolo-nainte tot prostime”.» Slavici îl întreabă dacă-l place Budulea Taichii.

De! Zice Creangă ocolind. Imi place şi mie, dar cică era odată un flăcău care se-ndrăgostise rău detot de o fată. Frumoasă însă, fata s-a măritat la oraş după altul mai bogat, care putea să-î facă toate voile şi bietul de flăcău a rămas cu inima friptă şi plină de amar.

Peste câtva timp însurăţeii s-au întors în sat şi flăcăul, întâlnind-o, a stat buimac în faţa ei. Era gătită, spelcuită şi sulemenită de nu mai ştiai cum să te uiţi la ea. „Nu e aia, pe care o ştiam eu!” îşi zise el”… Un oarecine citeşte o poezie.

Cum ţi se pare, d-le Creangă? Întreabă el după ce sfârşeşte.

Bună, foarte bună zice Creangă cu seriozitate un sfârâiac.» Cei de faţă întreabă, bineînţeles, ce este sfârâiacul şi povestitorul spune anecdota, care e răspunsul indirect la întrebare. E vorba de un ţigan care nu ştie să facă potcoave, ci numai sfârâiac, care e nimic altceva decât fier înroşit în foc fără rost şi stins în apă (33).

La o întrunire viticolă la primărie se vorbeşte inconcludent. Creangă se ridică şi spune anecdota:

Domnilor, ştiţi cum faceţi d-voastră, chiar ca pungaşul cela din Paris, care, întâlnind pe drum un domn cu lanţ frumos la brâu, îl întrebă câte ceasuri; el scoţând ceasornicul, pungaşul iute îl înşfacă cu lanţ cu tot, rupându-l chiar jiletca şi-o ia la sănătoasă. Alergând domnul cela după el, iată că în cale întâmpină un alt pungaş şi îl întreabă că de ce aleargă; el răspunde că i s-a furat ceasul cu lanţ cu tot. Atunci istalant pungaş îl întrebă: „Ia vezi, că ţi-a furat şi punga!” „Ba punga o am, iat-o!” Pungaşul al doilea repede îi smuceşte punga şi fuge de partea cealaltă, încât bietul om nu ştia în care parte să fugă mai degrabă, înspre cel cu ceasornicul, sau spre cel cu punga.

Iacă aşa faceţi şi d-voastră cu întrunirea viticolă. Eu ştiu un lucru şi anume: că n-ar fi rău să fie bine în ţara asta!” (107) Creangă are muşcătura iute ca a părintelui Duhu şi nu-l lipseşte spiritul personal, pe lângă umorul popular. Doi tineri, N. A. Bogdan şi A. C. Cuza, se fotografiază la minut împreună cu Creangă, aşezat Ion Creangă (Viaţa şi opera) în mijloc.

Voi păstra această fotografie zice unul ca o adevărată icoană.

Da, bine faci, dragul meu! Răspunde Creangă, s-o păstrezi ca pe icoana răstignirii lui Hristos!» Vorbirea îi este presărată de zicători, „cuvinte, rostiri”, cimilituri pe care dealtfel şi le înseamnă pe tot locul. Ca şi eroii poveştilor lui, la tot pasul Creangă are pe limbă „vorba ceea”.

        „Vorba ceea: ziua se teme de bivol şi noaptea încalecă pe dânsul.” „Vorba ceea [cimilitura râmei]: apără-mă de găini, că de câni nu mă tem.” (229) „Vorba ceea: capra b… şi oaia trage ruşine.” (231, III) „Vorba ceea: cum şi-o face omul nu i-o face nici dracul.” (217) „Zice că şoaricele, când nu-ncape-n bortă, îşi mai leagă şi-o tidvă de coadă. Aşa şi eu.” (217) Când nu e „vorba ceea”, sunt alte culori ţarăneşti:

Te-am aşteptat de Crăciun să vii, dar… beşteleu, feşteleu, că nu pot striga valeu şi cuvântul s-a dus ca fumul în sus şi de venit n-ai mai venit.» „Stăi oleacă, măi băiete zice Creangă când cineva îl întreabă ce e cu piesa de teatru pe care spune că are de gând s-o scrie cu trenchea-flenchea, trei lei părechea, nu se face treabă în lumea asta!” (5) Acestea sunt numai foarte puţine fărâmituri din sacul povestitorului.

Inainte de a scrie, el îşi juca folclorul şi tot ce spun eroii lui spusese el pe uliţele Iaşului şi în „Junimea”. Să-l deschidem opera; Creangă continuă să vorbească în zicătorile, cimiliturile şi năzbâtiile lui: „Lată peste lată, peste lată îmbojorată, peste îmbojorată crăcănată, peste crăcănată măciulie, peste măciulie limpezeală, peste limpezealăgălbeneală şi peste gălbeneală huduleţ.” „Ipate, care d ă oca pe spate Şi face cu m î n a, să-l mai a d u c ă una.” G. Călinescu „Vorba ceea: V i n la mama de m ă cere.

De m-a da, de nu m-a da, Peste noapte mi-l fura.” „Vorba ceea: La plăcinte î n a i n t e Şi la război înapoi.” „Vorba ceea: fiecare pentru sine, croitor de pâne.” „Vorba ceea: rău-l cu rău, dar e mai rău făr’ de rău.” „Vorba ceea: Da-mi, Doamne, ce n-am avut, Sa m ă mir ce m-a găsit.” „Vorba ceea: Viţa-de-vie tot învie, Iar viţa-de-boz, tot răgoz.” „Vorba ceea: Zi-l lume şi te mântuie.” „Vorba ceea: Leagă calul unde zice stăpânul.” „Vorba ceea: Frica păzeşte bostânăria.” „Vorba ceea: Omul sfinţeşte locul.” „Vorba ceea: Găsise un sat fără câni şi se plimba fără băţ.” „Vorba ceea: Poftim, p u n g ă, la m a s ă, Dacă ţ-ai adus de-acasă”…

        „Vorba cântecului: Fă-mă, m a m ă, cu noroc şi macar m – a r u n c ă – n foc.” Ion Creangă (Viaţa şi opera) „Vorba cântecului: Fugi de-acolo, vină-ncoace!

Şezi binişor, nu-mi da pace!

        „Vorba cântecului: De-ar şti omul ce-ar păţi, Dinainte s-ar păzi.” „Vorba ceea: A ajuns oul mai cuminte decât găina.” „Vorba ceea: Şede hârbu-n cale şi râde de oale.” „Vorba ceea: Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul.” „Vorba ceea: De plăcinte r î d e gura, De v ă r z a r e şi mai tare.” „Vorba ceea: Decât codaş în oraş, M a i bine-n satul t ă u fruntaş.” „Vorba ceea: Pielea rea şi r ă p ă n o a s ă Ori o bate, ori o lasă” „Vorba ceea: Nu plăteşte bogatul, ci vinovatul.” „Vorba ceea: N i c i toate-ale doftorului, De ce petreci, N i c i toate-a duhovnicului. De ce-ai mai petrece.” „Vorba ceea: Dacă s-a da baba jos din căruţă, de-abia i-a fi mai uşor iepei.” Sacul este neisprăvit. Creangă are câte o zicătoare pentru fiece împrejurare şi le scoate una după alta cu o poftă de vorbă ameţitoare.

Despre el se poate spune ca şi despre Popa Duhu: „Şi câte ponturi [şi 214 G. Călinescu ponosuri] nu da dintr-însul, de-l era şi lui lehamite câteodată să se mai întâlnească cu cineva şi să-l mai stârnească la vorbă”.

Nici boala nu-l potoleşte. Unui popă care-l întreabă de sănătate îi zice:

Ei, părinte, mare-l bunătatea lui Dumnezeu; vezi, la bătrâneţe îţi ia din vederi, din puteri, din auz, dar nu te lasă păgubaş: îţi dă în schimb tusă zdravănă, sau o durere de şale» (5, 107) Tinerilor care pe la sfârşitul vieţii îl întreabă respectuoşi;

Da’ cu sănătatea cum mergi, moş Creangă?

Mulţumesc le răspunde el în stilul lui Nichifor Coţcariul tot mai bine, stupesc în barbă şi trag oghealul cu dinţii.» (6) E bolnav de moarte şi nu mai are de trăit decât doar câteva zile şi spune snoave la cine vine să-l vadă şi-l e frică să nu se prăpădească înainte de a le scrie. Nevoia de a-şi deşerta sacul este la Creangă imperioasă, ca un viţiu, poate din născare, în orice caz întărită prin îndelungă reputaţie de anecdotist. Căci toţi junimişti, prieteni de institutorat, tineri admiratori, „amici senceri”, ţăţace şi duduce aşteaptă să le spună vreo anecdotă „ştiţi cole”.