XII. Cei din urmă ani şi moartea.

Cu încetul, boala sapă trupul şi mintea lui Creangă şi face din el neom. La mai puţin de cincizeci de ani, povestitorul era un om îmbătrânit. Se puhăvise şi se ceruise la faţă şi ochii-l căpătaseră o căutătură ameţită, de mort cu ochi deschişi. Apoi îşi tunse chilug şi părul şi semăna, gros cum era şi greu la urnit, cu un mistreţ. Boala dă beţii şi stupori şi Creangă era aci de o veselie nebună, aci buimac, cu sentimentul opririi vieţii intelectuale. Văzând pe Eminescu bolnav, care declara zâmbind trist că nu mai e în stare să gândească nimic, ştiind şi el ceva despre felul metehnei, începu să se înfricoşeze şi să creadă că devine „idiot”. Se silea să scrie şi nu putea şi, descurajat, răspundea lui Negruzzi, care-l cerea manuscris pentru revistă: „Pisem-ne d-voastră nu mă credeţi că sunt bolnav şi aproape, dacă nu detot, idiot” (229). Ca să se-ncredinţeze ca nu-şi pierduse detot mintea, se punea să numere (234). La începutul anului 1885 se crezuse „pe deplin restabilit” (68) şi, înveselit, ţinea corespondenţă cu Constantin de la Viena („am zicea el o coadă şi pe la Viana”), când, în februarie, într-o miercuri, căzu în şcoală, lovit de atac. Mai căzuse o dată în clasă, poate în 1884 şi atacul fiind greu, fu crezut mort, iar gazetele ar fi răspândit ştirea că murise. Creangă, citindu-le, ar fi zis (164, 23):

Dacă atâta era să-mi fie toată jelania după moarte, îmi pare bine că n-am murit încă. Şi deie Dumnezeu să mor când s-or găsi oameni cărora să le pese ceva mai puţin de unul ca mine!» Se poate închipui spaima copiilor şi ruşinea institutorului. În martie se simte iarăşi mai bine. La 18, 19 şi 20 ale acestei luni fu la Iaşi un congres didactic, la care probabil luă parte şi Creangă. Vremea era rea, supărătoare pentru un om cu nervii zdruncinaţi. În aprilie se iviră călduri mari, premature, cu secetă, apoi deodată, spre Sf. Gheo-216 G. Călinescu rghe, căzură ploi torenţiale, cu grindină cât aluna. Prin mai vremea se răcise, iar viile erau distruse. Toată luna mai şi iunie plouă, grindină şi trăsni. Creangă venea la şcoală tocmai de departe, din ruinosul Ţicău şi se-ntorcea acasă prin gloduri şi băltoace într-un bordei a cărui şindrilă nu putea ţine piept puhoaielor. Şcoala îl obosea, copiii îl supărau. Era ocupat treizeci de ore pe săptămână cu şcoala, pentru care trebuia să facă patru drumuri pe zi „prin ploaie şi noroi”. Se apropiau examenele, cu tot soiul de formalităţi şi se simţea „vârstnic şi greoi” (229). Înteţit de atacuri, Creangă ceru pe vară bilet gratuit de băi de la Epitropia Spiridoniei şi plecă din nou, în iulie, pare-se, la Slănic. Fu însoţit în tren de tânărul N. A. Bogdan, care îi fusese cu douăzeci de ani înainte şcolar şi faţă de care îşi dezlega iarăşi sacul cu snoave, spre oroarea cucoanelor din vagon. La Târgul-Ocnei mâncă toate felurile de bucate ale birtului gării, spre uimirea celor de faţă şi bău o jumătate de ocă de vin vechi. Apoi merse în trăsură la o altă crâşmă şi ceru unei fete o cofă de apă, pe care o înapoie aproape goală.

Hehei, băiete dragă! Zise el tânărului mirat, aşa mănâncă şi aşa bea românaşul adevărat, cel născut şi crescut la coarnele plugului, nu ca fârlifuşii de pe la târguri, crescuţi în bumbac, cari numai părcă tot bumbac mănâncă şi bumbac se trezesc într-o zi în loc de carne şi oase!» (23) La Slănic, Creangă stă în aceeaşi odaie cu N. A. Bogdan. El se scoală în zorii zilei, de la trei dimineaţa şi merg să bea apă minerală de la izvor. Seara face băi calde într-o cadă de zinc, spre deosebire de alţii, care o fac în cadă de lemn şi apoi urmează îngurgitare de apă minerală de la alt izvor. Această cură nu putea aduce vreo vindecare propriu-zisă a bolii şi doctorul se gândise să facă mai puţin primejdioase atacurile, scăzând ceva din greutatea grasului bolnav. Creangă era aşa de greu, încât podeţul de lemn de peste pârâul Slănic trosnea când trecea el. N. A. Bogdan, care colaborează la Liberalul din Iaşi, trimite gazetei o cronică semnată Dan, intitulată Băile de la Slănic (53), unde, cu foarte puţin duh, vorbeşte de „părintele Smântână” (16 iulie 1885): Ion Creangă (Viaţa şi opera) „Părintele Smântână zice el între alte prostii pătimeşte de boala… moronilor; cântăreşte vreo 95-98 de kilo, fără cortel şi fără pălărie. Doctorul l-a asigurat că va scădea până la 80.” Lui Creangă însă un atare articol trebuie să-l fi plăcut, fiindcă-l măgulea năzuinţa firească de popularitate. Un alt tânăr îi citi, în Convorbiri literare, Electoralele lui I. Negruzzi, în care era vorba tot de „părintele Smântână” şi Creangă iarăşi râse mulţumit. Slănicul era plin de învăţătorime şi profesorime, care se-nţelege, înconjurau pe povestitor cu respect şi simpatie. Douăzeci şi opt de membri ai corpului didactic, printre care Misir, Codreanu, Radu, Cerkez Gheorghiu, Topliceanu, Costandachi, Chiriţă, Mărdărescu, Mazarini, Andriescu, Crapeleanu, Suciu, Mârzescu, Darzeu, Vestinian, Roman, Teodorescu, Botez, Dodrescu, Cobălcescu, Ciurea, Constantinescu, G. A. Cosmo-vici, se fotografiază în corpore, rezemaţi de frunzişul ţepos al unor brazi. Printre ei, cuminte, liniştit la faţă, cu mâinile pe genunchi, se află şi Creangă (34). Tinerii ţin şi ei să se fotografieze. A. C. Cuza şi N. A. Bogdan se aşază, ca „tâlharii”, în dreapta şi stânga lui Creangă, în faţa unui fotograf ambulant, care face poze pe tinichea. La plată, probabil, institutorul, econom, se dădu înapoi, căci zise că mai bine decât să se vadă lat pe tinichea, preferă să dea francul pe ceva de mâncare. Şi-ntr-adevăr, nici nu fu chip ca bolnavul să-mpuţineze din greutatea sa. Stimulat de aerul rece şi de băi, mâncă cu o poftă sporită.

Într-o zi, cu mai mulţi, făcu o plimbare spre graniţă. „Purcegând încet-lnel, apostoleşte zice corespondentul Slănicului la Liberalul, care e N. A. Bogdan (53) pe lângă stabilimentul băilor calde, începurăm a ne urca mereu, când pe malul drept, când pe cel stâng al râuleţului Slănic trecând la fiece cinci-şase minute câte un pod sau poduleţ, câte o luncă, câte un muncel sau câte o serie de stânci dărâmate.” Merg astfel, privind mereu în zare crestele munţilor, până ce ajung la un loc unde râul se rostogoleşte zgomotos, făcând stropi şi bulbuci. Aerul e răcoros şi plin de mireasma răşinoasă a brazilor. Ca o turlă mică de bisericuţă ardeleană, se zăreşte în fund pichetul dorobanţilor. Călătorii trec apa clocotitoare, făcând echilibristică pe puntea îngustă, alcătuită G. Călinescu din trei scânduri putrede. Una din scânduri se rupe sub paşii grei ai povestitorului (aşa cel puţin pretinde cronica, cu intenţie de glumă).

Creangă, respirând aerul de munte, care-l amintea de valea Bistriţei, de Broşteni, de gazda cu capra râioasă, simte deşteptându-l-se pofta de mâncare. Şi mănâncă, aruncând haina de pe el şi şezând jos pe iarbă ţărăneşte, cu o lăcomie care îngrozeşte pe comeseni. În chipul acesta, fireşte, nu se putea vindeca. Avea atacuri chinuitoare în somn, care speriau pe tovarăşul de odaie. Din această pricină tocmai rămânea ziua cu o poftă nebună de vorbă şi de veselie. Spunea tovarăşului poveşti, snoave, la masă sau pe drum, stând sub un fag, ori mergând la capătul satului, la mulsul caprelor, să bea lapte proaspăt. Le spunea şi stihuri populare, ca, de pildă: F r u n z ă verde siminoc, Toate m a c i n ă la g r î u.

Purcesei î n t r – u n noroc Dar la moara cea d i n josu Pe-ntunericu de foc, O turnat puicuţa-n coşu, Nimerii la altă casă, Ş-o turnat grâu şi sacară, Cu nevasta mai frumoasă, Ca să facă-o azimioară şi b ă r b a t u n ă t ă r ă u, F r ă m î n t a t ă – n l ă c r ă m i o a r e Acolo să fiu şi eu.

Şi c o a p t ă la ţiţişoare, F r u n z ă verde ş-un şalău, Să de puiului să m o a r ă.

Şapte mori îs pe-un p î r ă u, Starea lui Creangă nu se îmbunătăţi prea mult şi bolnavul se îngrijora. El întrebase pe Constantin, de la Viena, dacă cineva poate muri dintr-asta şi-l îndemnase, pe cât se vede, să consulte doctorii din Viena (68). Cu interes va fi citit în Liberalul din acel an un Avis foarte important, care făgăduia vindecarea sigură şi radicală a epilepsiei prin altceva decât prin bromural de potasiu. Specialistul era la Berlin, se numea S. Riebschlăger, dar cerea 20 de franci ca să comunice misterioasa formulă, încât e sigur că în astfel de condiţii Creangă nu l-a consultat. Când se-ntoarse la Iaşi, vremea era tristă, ploioasă, făcută pentru a închide inima omului. Plouase toată vara. În iulie fusese uragan, la 10 august, o ploaie torenţiala, de câteva ceasuri, prefăcuse Ion Creangă (Viaţa şi opera) uliţele în „canaluri veneţiene”. Iarmarocul de la Frumoasa fu stânjenit de vremea rea. Ploile urmară până în septembrie, când dorobanţii şi călăraşii în lagăr la Ciric, în apropierea bojdeucii, aşadar, trebuiră să fie duşi în cazarmele noi de la Copou. La sfârşitul lui septembrie un foc mare cuprinse casa lui Roznovanu. Pieriră soldaţi şi căpitanul Păun.

Viaţa acum pentru Creangă trebui să fie un chin statornic. Nu se prea ştie bine ce-a făcut în aceşti ani, dar ce putea să facă? Mergea la şcoală din Ţicău până în Păcurari deşi de teama căderii în clasă e de închipuit că-şi punea foarte des suplinitor. Buchisea mereu la cărţile lui, din care ieşeau aproape la tot anul noi ediţii. Atacurile în somn, sau şi altminteri, după felul bolii, e firesc să fi fost tot mai dese. Înspăimântat, ruşinat de starea lui, va fi stând buimac în cerdac ori în odaie, printre pisici, silindu-se să mai scrie ceva. Talentul nu-l părăsise, dovadă ultimul fragment din Amintiri, ci încrederea în puterile lui. Prietenii îl îndemnau să scrie, iar el n-avea voie bună. Scrisul este zicea el îndemnătorilor – „treabă de gust, nu de silinţă” (229). Nici prietenii de altădată nu-l mai avea pe lângă sine, ca să se sfătuiască cu ei. Conta murise, Lambrior de asemeni. Alţii, ca Panu, ieşiseră din „Junimea” şi cultivau ocările împotriva manualelor sale. În 1885 şi Convorbirile literare, împreună cu redactorul lor, I. Negruzzi, se strămutaseră la Bucureşti (115). Pe uliţele Iaşului rătăcea numai Eminescu, dar el nu mai era un om ca oamenii. Mintea i se-ntunecase din nou. Lăsa biblioteca cu uşile deschise, cerea bani de la toată lumea, se lega de turnura femeilor de pe stradă şi mai ales era de acea tristeţe zguduitoare, făcută să stoarcă lacrimi bolnavului Creangă.

Cu ochii pironiţi în grindă, el declama din poeziile sale: Şi privind păinjenişul d i n tavan, de pe pilaştri, Ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi albaştri, spre jalea cu suspine a povestitorului, care, sub înrâurirea bolii nervoase, avea izbucniri de plâns. Prin iunie, Creangă îş văzu în sfârşit feciorul însurat cu o fată de negustori cuprinşi din Brăila şi-l crezu scăpat de vârsta zăpăcelilor. Nădăjduia să facă din el „razămul bătrâneţelor”.

Merse, desigur, la nuntă în Brăila şi-şi petrecu fiul şi nora când aceştia 220 G. Călinescu plecară la Viena, făcând un ocol prin Lemberg. Acum Creangă rămase singur, fără prieteni literari, cu oameni simpli, către care se-ntoarse, precum Tinca Vartic, Zahei, frate-său şi madama Zahei, la Iaşi, preotul Gheorghe Creangă la Târgul Neamţ şi alţii asemenea. Prin plecarea Convorbirilor şi a junimiştilor, laşul devenise definitiv un târg de provincie. Revistele, gazetele au acum un ton dezolat de viaţă măruntă.

Localurile boiereşti nu mai aveau căutare şi încercau să atragă prin reclamă burghezimea vanitoasă. „Maison Jockey-Club Grand Restaurant de Paris” oferea la „table d’hote, dejeuner ă trois francs, dâner ă quatre francs”. Micile evenimente locale luau proporţii caragialeşti.

La balul Societăţii pentru învăţătura poporului român dat în salonul „Galino” la 29 ianuarie 1885, jurnalistul remarcase „un buchet colosal de dame şi domnişoare”. Gazeta semnala obrăznicia scapetului birjar Gavriluş, care în faţa „Hotelului de Russia” făcuse gălăgie că i se dăduse prea puţin. În martie doi „tineri gentelmeni” se bătură în duel cu floreta din cauza fotografiei unei călăreţe de circ. A. D. Xenopol, istoricul, pierduse pe Hector, un căţel alb cu pată neagră pe ochiul drept şi cu zgardă la gât (115). În asemenea acalmie este firesc ca Creangă să se fi tras tot mai adânc în bojdeuca lui. Uneori încearcă să mai iasă şi tot mai des fuge atunci la Neamţ şi deci acasă. În vara anului 1886 Creangă merse din nou la Slănic, cu aceleaşi slabe rezultate, de vreme ce ispitea la 31 iulie pe fecioru-său, de la Viena, să-l spună ce mai zic doctorii de pe acolo. În toamnă, Creangă fu lipsit şi de tovărăşia oricât de tristă a lui Eminescu. Acesta, devenind supărător, fusese internat în ospiciul de lângă Mânăstirea Neamţului, unde stătu până în aprilie 1887. Se-ncepură subscripţii pentru nefericitul poet, la care contribuiră cu mult avânt tinerii şcolari. O listă fusese înaintată de Petre Liciu, viitorul mare actor, elev pe atunci la Liceul Naţional din Iaşi (115). Creangă ar fi aruncat ideea de a se tipări foiţe de ţigară cu portretul lui Eminescu (234), deşi subscripţiile erau foarte neplăcute poetului, care le socotea cerşetorie. Va fi ajutat Creangă el însuşi pe Eminescu? Poate da, mai sigur însă nu. Fiindcă, prin firea lui de ţăran, mereu văităreţ, se va fi socotit el însuşi un om sărac, vrednic deopot-Lon Creangă (Viaţa şi opera) rivă de mila altora. Îl durea numai starea prietenului şi socotea, ca orice om de mentalitatea lui, că internarea este o „închisoare”. Prietenii din generaţia mai tânără, Vlahuţă, Morţun, merseră să vadă pe Eminescu la mânăstire. Se duse şi Creangă cu Morţun la începutul lui februarie, când poetul se limpezise iarăşi la cap. Ninsese şi omătul era „de o palmă domnească” de gros. Dis-de-dimineaţă, pe la orele şase şi jumătate, Creangă privi din arhondaricul mânăstirii un curcubeu ivit la răsărit, semn, poate, pentru el de schimbări în bine (225). E de bănuit că o superstiţie caracteristică bolnavilor cuprinsese sufletul povestitorului, fiindcă de aci încolo el pare a urmări de aproape starea lui Eminescu. Va fi avut credinţa că dacă poetul învingea boala, oarecum asemănătoare cu a lui, ar fi biruit-0 şi el.

Eminescu plecă deocamdată la Botoşani, la Harieta şi Creangă rămase singur. Nemaicrezând în puterea apelor de la Slănic şi mai ales nemaicăpătând bilet gratuit de băi, începu să se tragă către locurile copilăriei. Presimţea că n-are s-o mai ducă mult şi, cu instinctul oamenilor simpli, voia să mai guste o dată din bucuriile vieţii de sat. Poate că, sătul de leacurile doctorilor mari, care nu ştiau să spună nimic, cugetă să întrebe înţelepciunea poporului. În toamnă se duse pe la Târgul-Neamţ. Zicea cum că el nu mai are mult de trăit şi mai vrea să vadă o dată locurile copilăriei şi neamurile. Pieptul îi era umflat de hârtii şi de acolo scoase un exemplar din Povăţuitor, singurul pe care zicea că-l mai are şi-l dărui şcolii unde învăţase el împreună cu Conta şi la vederea băncilor căreia va fi lăcrămat, scriind pe el: „Şcoalei primare de băieţi No. L pentru bibliotecă” (34). Ruda cu care se-nvoia mai mult era cumintele şi acum bătrânul popă Gheorghe. Pe acesta va fi căutat să-l ispitească asupra răspunsurilor bisericii la grozavele întrebări ale vieţii şi morţii, însă părintele era om simplu, care nu pătrundea astfel de probleme. Poate că acum, încăpăţânându-se într-o presimţire rea, Creangă voi să meargă şi la biserica din Humuleşti, unde-l învăţase carte bădiţa Vasile şi părintele Ioan.

Moşule zise el către părintele Gheorghe hai la Humuleşti, să vedem pe părintele Teofan Focşa!» G. Călinescu Popa era dus prin vecini şi Creangă, umblând pe la grinzi, pe unde-şi vâră ţăranii bucoavnele, dădu de o carte şi deschizând-o nimeri la prohodul diaconilor. Îl citi, plângând şi suspinând, de la cap şi până la sfârşit, încredinţat că e un semn de sus.

Ia, aşa a fost, moşule, scris zise el să mi-l citesc eu singur»… (234).

În 2 septembrie, la Iaşi sau la Neamţ, după o vară secetoasă, la orele trei după amiază, Creangă văzu pe cer la răsărit un alt curcubeu, care-l dădu poate nouă alinare (225). De la Eminescu auzi iarăşi ştiri bune. Însă peste câteva luni, prin februarie şi mai 1888, fu din nou rău. Căderile îi erau grele, „asemine cu moartea” şi după aceea trupul mai era mişcat de convulsiuni.

        „Bădiţă Gheorghe dragă şi preaiubite verişoare Anetă şi Elenuţă.

Scria el părintelui Creangă în stil înlăcrimat mă aflu acum puţin mai binişor, dar tot îmi tremură carnea pe mine şi sunt trist şi descurajat din această pricină.” Din trebuinţa de a se agăţa de ceva în viaţă devenise mai afectuos şi pe Tinca o semna ca pe o nevastă alături, iar unchiului îi zicea „dragă şi iar dragă bădiţă Gheorghe”. Unchiul se văieta şi el de boală şi cei doi se-mbărbătau unul pe altul şi se jeluiau. „Să mă crezi, Creangă zicea popa că şi eu îs bolnav”, dar pe nepot îl încuraja: „Nu te da bolii, care ne persecută pas cu pas!” (68) „Sunt trist şi descurajat”, se căina Creangă, dar popii îi da inimă şi-l sfătuia să meargă la Slănic. „Drum bun! Şi nu te îndoi câtuşi de puţin că ai să capeţi sănătate şi ai să vii de acolo voinic şi zdravăn, cum îi tunul. Apele sunt foarte bune, locurile foarte frumoase şi îngrijirea cât se poate de bună; doftori o mulţime, cari şi ei vin la izvorul tămăduirilor, ca şi ceilalţi muritori; ai să ai cu cine te consulta.” (70) Se pare că din 1887, de când îşi luase rămas bun de pe la locurile copilăriei şi plânsese citindu-şi prohodul, Creangă nu mai merse pe la Târgul-Neamţ. Nici peste vară nu se mai duse la Slănic, zicând că nu poate şi necerând la vreme nici bilet de băi gratuite, fără de care nu-nţelegea să se urnească, deşi abecedarul lui sta să iasă în cea de a douăzeci şi una ediţie, fiind el totodată institutor cu patru gradaţii, Ion Creangă (Viaţa şi opera) debitant de tutun şi proprietar asociat de tipografie. În iarna lui 1888, însă, Creangă se porni iar la Bucureşti împreună cu tipograful I. S.

Ionescu, asociatul său. De bună seamă, plecase să se întâlnească cu Constantin şi să mai vadă un doctor pentru boala sa.

În tren, Creangă, după ce vorbi până la miezul nopţii cu acea poftă nesecată, care îi era proprie, văzând că celălalt are gust de dormit, începu să cânte popeşte, zicând că-l apucase dorul de vremea când era diacon. Cântă slujba toată, începând cu utreniile, toaca întâia, slujba de dimineaţă şi mormăi necontenit până la ziuă, ajungând la Buzău şi la prohodul cel mare, în vreme ce tovarăşul horcăia. Dar între cântări Creangă mâncase puii fripţi şi băuse trei sticle cu vin ale tovarăşului.

Când acesta, la ziuă, îl întrebă cum putuse mânca şi cânta totodată, el răspunse cu acea veselie care-l mai zguduia din când în când (107):

Apoi, măi băiete, eu am făcut trei treburi deodată: am mâncat, am băut şi am şi cântat; stai de ascultă, că de acum încep cântările de la toaca 2-a, slujbele, leturghia, deniile, botezurile, nunţile.» La 3 decembrie 1888 „bădiţa Ioan” era în Bucureşti, fiindcă fratele Zahei îl ruga cu tot „respectul” sa pună o vorbă bună pentru avansarea cuiva de la oficiul poştal din Iaşi. Din epistolă reiese că Creangă plecase la Bucureşti şi cu Tinca lui, ca să-l arate şi ei lumea (68).

Cu acest prilej, trecu prealabil pe la „Junimea” şi-l întâlni pe Eminescu, care se amestecase cu nişte tineri la scoaterea unei gazete literare, Fântâna Blanduziei, unde publica o traducere din Mark Twain; Când începe trenul zborul şi scoţând perforatorul Vine-ndată conductorul Face-o g a u r ă – n bilet, care trebui să placă lui Creangă, de va fi citit-o, fiindcă era un fel de Clopoţelul de la gară Toţi în g r a b ă alergară, A dat semnul de pornire, Toţi cu toţi într-o unire… în ultima vreme, pe dărâmăturile „Junimii” şi oarecum în concurenţă cu ea, se ridicase la Iaşi o altă tinerime, mult mai puţin talentată, care voia să ducă mai departe tradiţia salonului literar la Iaşi.

G. Călinescu Tinerii erau obscuri, deşi înflăcăraţi şi oneşti şi Creangă, îmbiat de ei, ca scriitor vestit, gustă din plăcerea de a sta în mijlocul unui cerc, serios ca Maiorescu. Poate totodată mai căuta o uitare a bolii sale.

Unii tineri se strânseseră în jurul doctrinarului socialist I. Nădejde, alţii, în 1888, în jurul lui N. Beldiceanu şi el ilustritate provincială.

Făceau parte din cerc Eduard Gruber, tânăr cu faima locală de erudit filozof, Artur Gorovei, Artur Stavri (care semna Coresi), Grigore Alexandrescu. După ce colaborase la revista lui Nădejde, ca un adevărat clasic care se are bine cu toţi, Creangă nu refuză nici invitarea «Cercului literar» (88, 33) şi în primăvara lui 1888 păşi în casa lui Beldiceanu, unde, aşezându-şi trupul gros pe îngusta canapea a odăii, citi fragmentul IV din Amintiri, spre încântarea celor de faţă, care desigur nu se gândiră să facă nici o critică. Acum Creangă nu mai asculta sfaturile altora, ci dădea el sfaturi. Dacă un tânăr îi citea vreo poezie ce nu-l plăcea, el îl spunea numaidecât în pilde, scoţând snoava cu sfârâiacul. Fiindcă se tot auzea de scriitori noi, ca Vlahuţă, Creangă puse pe unul să-l citească din acesta şi, făcând pe criticul, cum văzuse el pe Maiorescu şi totodată pe institutorul, întrebă:

Cum zice el acolea? Asta nu-l pe româneşte. Ia mai citeşte o dată.» Tânărul îi mai citea şi Creangă repeta fraza măsurând-o, fiindcă unica lui conştiinţă artistică era aceea formală (88). Tinerii din cerc începură a-l căuta şi prin bojdeucă, atraşi de anecdotele lui şi de poveştile pornografice. Ei deschideau portiţa, coborau treptele şi o luau pe sub cele două rânduri de copaci umbroşi înspre căsuţă, trecând printre numeroasele orătănii ale gazdei. O armată de pisoi le ieşea înainte. Ei întrebau dacă Creangă e acasă şi, dacă acesta era în pridvorul lui, atunci ocoleau pe din dos, pe dreapta, unde cerdacul avea o uşă şi apărând deodată buluc, strigau cât îi ţinea gura, făcând să urle Valea Plângerii:

Uraaa!… moş Creangă!» Apoi îl îmbulzeau cu întrebările:

Da’ ce mai faci? Ce mai dregi?… Cum mergi cu sănătatea?” Ion Creangă (Viaţa şi opera) Pe Creangă îl găseau, se-nţelege, în cămeşoiul lui cu dungi albastre pus de-a dreptul pe piele, cu prostirea în jurul gâtului, pentru culegerea sudorilor. Şedea jos pe o saltea. În jurul lui, împrăştiate, erau mulţime de hârtii, însemnări, caiete (6). Într-o zi îl nimeriră scărpinându-se pe spate cu o lopăţică de lemn crestată ad-hoc la vârf (33). Creangă se ruşina puţin cu adevărat de a fi găsit în acest hal, de fapt se prefăcea cu umilinţa lui ironică înnăscută că se ruşinează:

Iracu de mine! Se speria el, m-aţi găsit şi dumneavoastră aşa ca pe un prost… că tot prost îs eu de-acasă de la mama din Humuleşti.

Nu puteam să mă îmbrac şi eu, vai de mine? Da’, ian mă rog poftiţi în casă colea. Să vă aduc nişte apuşoară rece. Ruxandăăă-l! Ruxandăăă-l!

Ian dă fuguliţa şi adă apă rece. Poftiţi mă rog în casă.

Da’ las’, moş Creangă ziceau tinerii că stăm bine şi-n cerdac.

În cerdac? D-apoi ce să vedeţi de acolea? Dealul Ciricului îi chel ca şi în palmă la bunicul.

Da’ cu sănătatea cum mergi, moş Creangă?» mai întrebau.

Faţa gălbicioasă, obosită şi slăbiciunea trupului, care tremura, în ciuda înfăţişării de voinicie, răspundeau.

Mulţumesc, tot mai bine, zicea Creangă îmblânzind cu gluma penibila curiozitate: stupesc în barbă şi trag oghealul cu dinţii!» (6) Alteori, Creangă însuşi, abia ieşit din grozavul atac, găsea o uşurare în mărturisirea glumeaţă:

D-apoi iar mi-a venit pârdalnica de boală!» Şi încerca a sugera printr-o imagine începutul atacului:

Vezi aşa, îmi vine o ameţeală la cap şi parcă-mi iese un fum pe nas» (5).

Începu să-l vină câte două-trei leşinuri pe zi. Celor care îl vedeau păru cam buimac la minte, dar îl găsiră mereu vesel şi grozav de guraliv. Veselia lui Creangă era de data asta mai mult un efect euforic al bolii însăşi. Creangă spunea musafirilor din viaţa lui, scotea din sacul cu minciuni, cu poveşti „corosive” şi-şi prezenta mâţele şi-ndeosebi pe 226 G. Călinescu Suru, care sărea pe cleampă şi deschidea uşa (6). El, care îmbia pe Eminescu să vină să vadă Ciricul înzăpezit, se arăta ruşinat de bojdeucă.

Apoi din văile ieste mi-l ruşine zicea el călăuzind până la portiţă pe musafir dacă m-a vedea un om. Cine ştie ce-a zice: a zice că sunt beat, sau cine ştie ce!» El îşi lua un rămas bun plin de umor, dar şi de enigmă dureroasă:

Cu bine şi sănătate şi de acum într-o mie de ani bejănie!» într-o zi, Eduard Gruber, care se ocupa, spre dispreţul lui Maiorescu, de o „curiozitate a hiperesteziei fără multă importanţă”, numită „audiţie colorată” şi voia să întemeieze stilistica pe observaţii psihologice experimentale, veni singur la bojdeucă şi suci, se vede, în toate chipurile pe Creangă, care trebuie să se fi lăsat curios şi cam mândru pe socoteala psihologului, fiindcă Gruber dădu apoi această sentinţă: că „Creangă este un puternic tip sensual şi auditiv; când scrie el e foarte emoţionat, acum râde singur, acum îi vin lăcrămile în ochi, face mişcări involuntare, transpiră neîncetat şi respiră greoi, ca şi cum ar merge repede. Când scrie, parcă aude fraza că i-o repetă cineva la urechi, apoi şterge, scrie şi iar şterge, până ce fixează cuvintele şi înţelesul frazei.” Aşa mergeau lucrurile când din Bucureşti se auziră veşti rele. Eminescu înnebunise din nou şi fusese iarăşi internat. Creangă se frământa cu „idioţia” lui în Iaşi, în vreme ce la Bucureşti poetul medita ţeava metafizică cu apă atârnată drept la mijloc. Şi deodată, la mijlocul lui iunie, se auzi ştirea cea grozavă: Eminescu murise. Această veste trebui să zguduie sufletul bolnavului. Fu văzut plângând ca un copil şi adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimţirea morţii se înnegri şi mai tare în inima lui. De acum el se gândi cu seriozitate la stingere şi-ncepu să-şi pună întrebări asupra vieţii viitoare. Ca diacon, nu prea se gândise la astfel de lucruri, luat de necazurile vieţii şi nici seminarul nu avea obiceiul să răscolească sufletul cu nişte probleme care nu trebuie popilor de ţară. Cu o adâncă şi calmă smerenie scrie el popii Gheorghe din Târgul-Neamţ, plecându-se nu ca nepot, Ion Creangă (Viaţa şi opera) ci ca „fiu sufletesc” (30): „Oare nu-l păcat de D-zeu să nu ne mai vedem noi, aşa din când în când? Dacă nu ne-om mai vedea cât mai trăim, apoi… morţi… D-zeu ştie! Ce zici? Adevărat să fie ori nu?” Ca ţăran, se împăcă desigur curând cu ideea morţii şi-şi zise că nu se cădea să-şi chinuiască mintea cu ce nu putuse răzbi omenirea întreagă. Vesti doar, pe jumătate trist, pe jumătate glumeţ, prietenilor:

De-acu nu-l mult până departe!» (6) Pe la jumătatea lunii decembrie tipograful Ionescu îl găsi ascuns în bojdeucă. Era cam bolnav şi avea iar gust de glumă. Dar era încredinţat că va muri:

Bre se căi el tare îmi pare rău că-s bolnav şi mă tem c-am să mor şi n-am să pot scrie anecdota cu moşu Haralambi şi încă vreo două-trei ce le am în cap.» (106) în ziua de 31 decembrie 1889 institutorii solicitară lui Th. G. Rosetti, ministru de justiţie şi ad-lnterim la instrucţie, care se afla în Iaşi, o audienţă şi fură primiţi în Palatul administrativ. Va fi ieşit Creangă din curiozitate în oraş să mai afle ce se mai aude? Vremea era urâtă, a ploaie şi zăpada îngreuia mersul. Povestitorul intră pe la vremea prânzului (aşa cel puţin pare mai probabil) în tutungeria lui din strada Goliei 51, unde se afla frate-său Zahei (100). Era o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund dând spre o curte murdară. Aci Creangă se prăbuşi deodată, lovit de atac şi de apoplexie laolaltă, ori numai de cea din urmă. Se pare (amintirea contemporanilor e ceţoasă) că trupul fu dus de frate la bojdeucă. Unii şi-aduc aminte că au ridicat mortul din Ţicău (5), altul îl văzu la biserică, probabil a cimitirului (108). Avea două lumânări la cap şi lumea îl privea. Faţa îi era rumenă şi gura întredeschisă, ca pentru vorbire. Numai flăcările pâlpâitoare ale făcliilor dădeau ochilor scufundaţi luciul ceros al morţii. Fiind sărbătoare, nu toată lumea ştiu de moartea povestitorului. Tipograful Ionescu şi Miron Pompiliu se îngrijesc de înmormântare (52), Zahei aleargă şi el pe la cine ştie cine şi părintele Gh. Ienăchescu pretinde a fi avut el sarcina îngropării (56). V. Pogor, care era primar, dădu locul la cimitir. În sfârşit, se răspândi în pripă o invitaţie, cu un 228 G. Călinescu înger şi o salcie, concepută în acest stil (52): „Ioan Creangă Profesor în vârstă de 52 ani după o lungă suferinţă a încetat din viaţă în ziua de 31 decembrie. Înmormântarea va avea loc marţi 2 ianuarie ora l precis la cimitirul „Eternitatea” unde se află depuse rămăşiţele lui. Fii [sic], frate şi surori roagă pe toţi amicii, colegii şi cunoscuţii a asista la înmormântare.” Nu asistară însă prea mulţi, fiindcă invitaţiile nu putură fi împărţite la vreme şi mai ales fiindcă vremea era rea. Ploua de două zile, zăpada se topise şi deodată un ger umpluse uliţele de gheţuş. Lumea se temea să iasă pe stradă. Veniră învăţătorii, elevi şi studenţi şi tânărul licenţiat N. Iorga, Artur Stavri, Ed. Gruber, A. C. Cuza şi alţii, bineînţeles părintele Gh. Ienăchescu şi ceilalţi tovarăşi la manuale.

Sicriul era înconjurat de coroane, dintre care numai una din partea unui junimist, anume N. Gane. Pe panglica coroanei lui Constantin Creangă, bombastic, ca de obicei, se citi inscripţia: „Voitorului meu de bine scump prieten şi tată”. Se ţinură obişnuitele cuvântări.

Bătrânul institutor Toma Săvescu vorbi cu „o emoţiune foarte comunicativă” de viaţa şi meritele răposatului. Mai patetic fu Eduard Gruber, care cuvântă în numele cercului literar, în care zise că intrase Creangă de doi ani. „Jalnică adunare vorbi el o dureroasă datorie, cea de pe urmă, ne adună azi pe toţi în faţa mormântului unde în curând va odihni pentru vecie Ion Creangă, acest fruntaş al literaturii române. Nemângâiatul fiu, rudele, prietenii şi tinerimea entuziastă admiratoare a lui Creangă îşi simt acum inima zdrobită şi cugetarea înnourată în faţa muţeniei şi a neclintirei în care el zace, muţenie şi neclintire care ne face să ne îngrozim şi să ne podidească lacrămile, pentru că nu mut şi nu neclintit a fost Creangă în viaţa lui.” Altă moarte se cădea feciorului Smarandei şi al lui Ştefan a Petrei, care se rătăcise dincoace de Siret, adus de căruţa lui moş Luca. El trebuia Ion Creangă (Viaţa şi opera) să fie purtat în căruţa cu boi, în port ţărănesc, cu mâinile încrucişate, bocit creştineşte de babe şi de multele lui rubedenii, tămâiat şi pro-hodit de popii şi dascălii satului său, înmormântat în ograda bisericii pe lângă care se jucase şi învăţase, pentru ca femeile să presare la praznice tămâie într-un hârb pe groapa sa năpădită de ierburi şi să se jeluiască cu capul rezemat de strâmba cruce, în apropierea ruinoasei cetăţi a Neamţului, prin care seara trec domoale vitele, acolo de unde se vede înceţoşat Ceahlăul şi Ozana se-aude clipocind. I-a fost dat altfel.

Când groapa de clasa I de la „Eternitatea” se acoperi de pământ, rude şi prieteni scotociră prin bojdeucă. Căpitanul Creangă găsi pe undeva strânşi destui bani, de vreme ce dărui numaidecât 9.000 de lei pentru tipărirea operei răposatului. Pe fundul unei lăzi se află o păpuşă în chip de popă, cu potcap în cap, pe care sta scris: „Popa Smântână” (5). Unul îi culese fluierul. Ţiitoarea lăsată în bordei scăpă în sfârşit de terfeloagele care-l şedeau de atâta vreme în gât şi făcu în fine curăţenie.

Trăi acolo şi se mărită mai târziu cu un ins, devenind „doamna Ecaterina Deliu” (119). Ea nu ştiu niciodată pentru ce vine lumea într-un bordei surpat, dar întinse mâna pentru bacşiş şi muri de beţie în 1912.

Bojdeuca rămase dezolată pe marginea râpei, copacii se uscară, iar pe dealul altădată gol începu şi răsară o turmă albă de căsuţe.