III.

Pot să spun că în fond vara a luat foarte repede locul primăverii. Ştiam că o dată cu apariţia primelor călduri va interveni ceva nou pentru mine. Procesul meu era programat pentru ultima sesiune a curţii cu juraţi şi această sesiune se termina la sfârşitul lunii iunie. Dezbaterile au început concomitent cu dogoarea soarelui de afară. Avocatul mă asigurase că nu vor dura mai mult de două sau trei zile. „De altfel, adăugase el, curtea îi va da zor pentru că procesul dumitale nu e cel mai important din această sesiune. E un patricid care va fi judecat imediat după asta.”

La ora şapte jumătate dimineaţa, au venit să mă ia şi duba m-a transportat la Palatul de Justiţie. Cei doi jandarmi m-au dus într-o cămăruţă în care era răcoare. Am aşteptat cu toţii aşezaţi lângă o uşă îndărătul căreia se auzeau voci, chemări, zgomote de scaune şi un întreg talmeş-balmeş care mi-a amintit de acele petreceri de cartier când, după concert, se pregăteşte sala pentru dans. Jandarmii mi-au spus că trebuie să aşteptăm Curtea şi unul dintre ei mi-a oferit o ţigară pe care am refuzat-o. El m-a întrebat îndată după aceea „dacă am trac”. Am răspuns că nu. Şi, într-un sens, chiar mă interesa să văd un proces. N-avusesem niciodată ocazia în viaţă: „Da, a spus al doilea jandarm, dar până la sfârşit te oboseşte”.

Puţin după aceea, o scurtă sonerie a răsunat în cameră. Atunci mi-au scos cătuşele. Au deschis uşa şi m-au dus în boxa acuzaţilor. Sala era plină până la refuz. Deşi storurile erau lăsate, soarele se infiltra pe alocuri şi aerul era chiar de pe acum înăbuşitor. Lăsaseră geamurile închise. În acel moment am văzut un şir de chipuri în faţa mea. Toate mă priveau: am înţeles că erau juraţii. Dar nu pot să spun ce îi deosebea pe unii de alţii. O singură impresie mă stăpânea: mă aflam în faţa unei banchete de tramvai şi toţi aceşti călători anonimi îl spionau pe noul venit ca să descopere aspectele lui ridicole. Ştiu bine că era o idee stupidă de vreme ce nu ridicolul îl căutau ei aici, ci crima. Totuşi deosebirea nu e mare şi, oricum, aceasta-i ideea care mi-a venit.

Eram cam zăpăcit de toată lumea asta adunată în această sală închisă. M-am uitat la tribunal, dar n-am deosebit nici un chip. Cred într-adevăr că la început nu-mi dădusem seama că toată această lume se înghesuia ca să mă vadă. De obicei, oamenii nu se ocupau de persoana mea. Mi-a trebuit un efort ca să înţeleg că eu eram cauza întregii agitaţii. I-am spus jandarmului: „Ce de lume!” El mi-a răspuns că era din pricina ziarelor şi mi-a arătat un grup care se afla la masă, sub banca juraţilor. Mi-a spus: „Uite-le”. Am întrebat: „Pe cine?” şi el a repetat: „Ziarele.” Îl cunoştea pe un ziarist care tocmai în acest moment l-a zărit şi s-a îndreptat spre noi. Era un om în vârstă, simpatic, cu obrazul uşor crispat. I-a strâns mâna jandarmului cu multă căldură. Am băgat de seamă în acel moment că toată lumea se întâlnea, se interpela, făcea conversaţie, ca într-un club în care eşti încântat să te regăseşti cu oamenii din acelaşi cerc. Mi-am explicat totodată şi ciudata impresie pe care o aveam că sunt de prisos, aproape un intrus. Totuşi, ziaristul mi s-a adresat zâmbind. Mi-a spus că speră să meargă totul bine pentru mine. I-am mulţumit şi el a adăugat: „Ştiţi, am dat oarecare proporţii cazului dumneavoastră. Vara e un sezon mort pentru ziare. Şi numai povestea dumneavoastră şi a patricidului prezintă oarecare interes.” Mi-a arătat pe urmă, în grupul de care tocmai se dezlipise, un omuleţ care semăna cu o nevăstuică îndopată, cu ochelari mari în ramă neagră. Mi-a spus că era trimisul special al unui ziar din Paris: „N-a venit pentru dumneavoastră, de altfel. Dar cum e însărcinat să urmărească procesul patricidului, i s-a cerut să transmită şi cazul dumneavoastră cu acelaşi prilej.” Şi de astă dată era cât pe ce să-i mulţumesc. Dar m-am gândit că ar fi ridicol. A fluturat amical mâna spre mine şi a plecat. Am mai aşteptat câteva minute.

Avocatul meu a sosit, în robă, înconjurat de mulţi alţi confraţi. S-a dus la ziarişti, le-a dat mâna. Ei au glumit, au râs şi părea că se simt foarte bine, până în momentul când soneria a răsunat la masa juraţilor. Toată lumea şi-a reluat locul. Avocatul a venit la mine, mi-a strâns mâna şi m-a sfătuit să răspund scurt la întrebările care mi se vor pune, să nu iau iniţiative şi să las în seama lui restul.

În stânga, am auzit zgomotul unui scaun tras îndărăt şi am văzut un om înalt, slab, îmbrăcat în roşu, purtând lor-nion, care se aşeza aranjându-şi cu grijă roba. Era procurorul. Un aprod a anunţat Curtea. În aceeaşi clipă, două ventilatoare mari au început să uruie. Trei judecători, doi în negru, al treilea în roşu, au intrat purtând dosare şi s-au îndreptat repede spre tribuna care domina sala. Omul în robă roşie s-a aşezat în fotoliul din mijloc, şi-a pus în faţa lui pe masă toca, şi-a şters capul mic şi chel cu batista şi a declarat deschisă şedinţa.

Ziariştii ţineau stilourile pregătite. Aveau toţi acelaşi aer indiferent şi cam zeflemitor. Totuşi, unul dintre ei, mult mai tânăr, într-o haină de flanelă cenuşie, cu cravată albastră, lăsase stiloul în faţa lui pe masă şi se uita la mine. Pe chipul lui puţin asimetric nu distingeam decât doi ochi de culoare deschisă, care mă examinau atent, fără să exprime ceva care să poată fi definit. Şi am avut impresia ciudată că sunt privit de mine însumi. Poate din pricina asta şi, de asemenea, poate din pricină că nu cunoşteam obiceiurile locului, nu am înţeles prea bine tot ce s-a întâmplat după aceea, tragerea la sorţi a juraţilor, întrebările puse de preşedinte avocatului, procurorului şi juriului (de fiecare dată, toate capetele juraţilor se întorceau în acelaşi timp spre curte), o lectură rapidă a actului de acuzare în care recunoşteam nume de locuri şi de persoane şi din nou întrebări puse avocatului meu.

Dar preşedintele a spus că avea să procedeze la apelul martorilor. Aprodul a citit o listă de nume care mi-au atras atenţia. Din mijlocul acestui public, până atunci inform, am văzut ridicându-se unul câte unul, ca să dispară apoi pe o uşă laterală, directorul şi portarul azilului, bătrânul Thomas Pérez, Raymond, Masson, Salamano, Maria. Aceasta mi-a făcut un mic semn nelipsit de îngrijorare. Încă mă mai miram că nu-i văzusem mai dinainte când, la apelul numelui său, ultimul, Céleste, s-a ridicat. Am recunoscut-o lângă el pe femeiuşcă de la restaurant cu jacheta şi cu aerul ei precis şi hotărât. Se uita la mine cu mare atenţie. Dar n-am avut timp să mă gândesc, pentru că preşedintele a luat cuvântul. A spus că adevăratele dezbateri aveau să înceapă şi că socoteşte inutil să recomande publicului să fie calm. După cât spunea, el era aici ca să conducă fără părtinire dezbaterile unui caz pe care voia să-l cântărească în mod obiectiv. Sentinţa dată de juriu va fi luată într-un spirit de dreptate şi, în orice caz, va ordona evacuarea sălii la cel mai mic incident.

Căldura creştea şi vedeam lumea în sală făcându-şi vânt cu ziare. Asta producea un foşnet continuu de hârtie şifonată. Preşedintele a făcut un semn şi aprodul a adus trei evantaie de pai împletit pe care cei trei judecători le-au pus imediat în mişcare.

Interogatoriul meu a început de îndată. Preşedintele m-a chestionat calm şi chiar, mi s-a părut, cu o nuanţă de cordialitate. M-a pus iar să-mi declin identitatea şi, deşi asta mă irita, m-am gândit că în fond era destul de firesc, pentru că ar fi foarte grav să fie judecat un om în locul altuia. Apoi, preşedintele a reluat povestea celor făptuite de mine, adresându-mi-se după fiecare frază cu întrebarea: „Aşa e, nu-i aşa?” De fiecare dată am răspuns: „Da, domnule preşedinte”, aşa cum mă învăţase avocatul meu. Asta a durat mult, pentru că expunerea preşedintelui era foarte amănunţită. În tot acest răstimp, ziariştii scriau. Simţeam asupră-mi privirea celui mai tânăr dintre ei şi a femeiuştii automat. Bancheta de tramvai se întorsese în întregime spre preşedinte. Acesta a tuşit, a frunzărit dosarul şi s-a întors spre mine, făcându-şi vânt cu evantaiul.

Mi-a spus că trebuia să atingă acum unele probleme aparent fără legătură cu procesul, dar care poate îl priveau de foarte aproape. Am înţeles că iar o să vorbească de mama şi în acelaşi timp am simţit ce tare mă plictisea acest lucru. M-a întrebat de ce o dusesem pe mama la azil. Am răspuns că n-aveam bani ca s-o întreţin şi s-o îngrijesc. El m-a întrebat dacă suferisem din această cauză şi eu am răspuns că nici mama nici eu nu mai aşteptam nimic unul de la altul, nici de la altcineva de altfel şi că ne obişnuisem amândoi cu viaţa noastră nouă. Preşedintele a spus atunci că nu voia să insiste asupra acestui punct şi l-a întrebat pe procuror dacă nu avea să-mi pună vreo altă întrebare.

Acesta şedea cu spatele pe jumătate întors la mine şi, fără să mă privească, a declarat că ar dori, cu permisiunea preşedintelui, să ştie dacă mă întorsesem singur la izvor cu intenţia de a-l ucide pe arab. „Nu”, am spus. „Atunci de ce era înarmat şi de ce să se întoarcă tocmai în acel loc?” Am spus că era o întâmplare. Şi procurorul a precizat cu o nuanţă ameninţătoare: „Atât, deocamdată”. Totul după aceea a fost cam tulbure, cel puţin pentru mine. Dar după câteva conciliabule, preşedintele a declarat că şedinţa se ridică şi se reia după-masă pentru audierea martorilor.

N-am avut timp să mă gândesc. Am fost scos, urcat în dubă şi dus la închisoare, unde am mâncat. După foarte puţin timp, atâta cât să-mi dau seama că sunt obosit, au venit iar să mă ia; totul a început din nou şi m-am aflat în aceeaşi sală, în faţa aceloraşi chipuri. Numai căldura era mult mai mare şi, ca prin minune, fiecare jurat, procurorul, avocatul meu şi câţiva ziarişti erau şi ei înarmaţi cu evantaie de pai. Tânărul ziarist şi femeiuşca erau şi ei acolo. Dar ei nu-şi făceau vânt şi se uitau iar la mine tot fără un cuvânt.

Mi-am şters sudoarea care-mi acoperea faţa şi am devenit întrucâtva conştient de locul în care mă aflam şi de mine însumi abia când am auzit că e chemat directorul azilului. A fost întrebat dacă mama se plângea de mine şi el a spus că da, dar că asta era într-un fel mania pensionarilor lui, să se plângă de rudele lor. Preşedintele i-a cerut să precizeze dacă ea îmi reproşa că o trimisesem la azil şi directorul a spus iar: „Da”. Dar de astă dată n-a mai adăugat nimic. La altă întrebare, a răspuns că fusese surprins de calmul meu în ziua înmormântării. A fost întrebat ce înţelege prin calm. Directorul s-a uitat atunci la boturile pantofilor lui şi a spus că nu voisem s-o văd pe mama, nu plânsesem deloc şi plecasem îndată după înmormântare, fără să mă reculeg la mormântul ei. Încă un lucru îl surprinsese: un dricar îi spusese că nu ştiam ce vârstă are mama. A fost un moment de tăcere şi preşedintele l-a întrebat dacă era sigur că despre mine vorbise. Cum directorul nu înţelegea întrebarea, i-a spus: „Aşa e legea”. Apoi preşedintele l-a întrebat pe avocatul general dacă n-are de pus întrebări martorului şi procurorul a exclamat: „O, nu, e destul”, cu o asemenea izbucnire şi cu o asemenea privire triumfătoare în direcţia mea încât, pentru prima oară de ani de zile, am simţit nevoia stupidă să plâng pentru că mi-am dat seama cât de mult mă urau toţi aceşti oameni.

După ce a întrebat juriul şi pe avocatul meu dacă aveau întrebări de pus, preşedintele l-a ascultat pe portar. Şi cu el, ca şi cu ceilalţi, s-a repetat acelaşi ceremonial. Sosind, portarul s-a uitat la mine şi şi-a ferit privirea. A răspuns la întrebările care i se puneau. A spus că nu voisem s-o văd pe mama, că fumasem, că dormisem şi că băusem cafea cu lapte. Am simţit atunci ceva care revolta toată sala şi, pentru prima oară, am înţeles că sunt vinovat. Portarul a fost pus să repete povestea cafelei cu lapte şi aceea a ţigării. Procurorul general m-a privit cu o sclipire ironică în ochi. În acel moment, avocatul meu l-a întrebat pe portar dacă el nu fumase împreună cu mine. Dar procurorul s-a ridicat cu violenţă împotriva acestei întrebări: „Cine e criminalul aici şi ce metodă-i asta de a jigni martorii acuzării pentru a minimaliza mărturiile, care nu rămân mai puţin zdrobitoare!” Cu toate astea, preşedintele i-a cerut portarului să răspundă la întrebare. Bătrânul a răspuns stingherit: „Ştiu bine că am greşit. Dar n-am îndrăznit să refuz ţigara pe care domnul mi-a oferit-o.” În ultimă instanţă, am fost întrebat dacă n-aveam nimic de adăugat. „Nimic, am răspuns, decât că martorul are dreptate. E adevărat că i-am oferit o ţigară.” Portarul s-a uitat atunci la mine cam mirat şi cu un fel de recunoştinţă. A ezitat, apoi a spus că el îmi oferise cafeaua cu lapte. Avocatul meu a triumfat zgomotos şi a declarat că juraţii vor aprecia. Dar procurorul a tunat deasupra capetelor noastre şi a spus: „Da, domnii juraţi vor aprecia. Şi vor conclude că un străin putea să-i ofere o cafea, dar că un fiu trebuia s-o refuze în faţa corpului neînsufleţit al celei care-l adusese pe lume.” Portarul s-a întors la locul lui.

Când a venit rândul lui Thomas Pérez, un aprod a trebuit să-l sprijine până la bară. Pérez a spus că el a cunoscut-o bine pe mama şi că pe mine nu mă văzuse decât o singură dată, în ziua înmormântării. A fost întrebat ce făcusem în ziua aceea şi a răspuns: „Ştiţi, eu însumi eram prea îndurerat. Atunci n-am văzut nimic. Durerea mă împiedica să văd. Pentru că era pentru mine o foarte mare durere. Şi chiar am leşinat. Atunci, n-am putut să-l văd pe domnul.” Procurorul general l-a întrebat dacă, cel puţin, mă văzuse plângând. Pérez a spus că nu. Procurorul a spus atunci la rândul lui: „Domnii juraţi vor aprecia.” Dar avocatul meu s-a supărat. El l-a întrebat pe Pérez, pe un ton care mi s-a părut exagerat, „dacă văzuse că nu plâng”. Pérez a spus: „Nu”. Publicul a râs. Şi avocatul meu, suflecându-şi o mânecă a spus pe un ton peremptoriu: „Iată imaginea însăşi a acestui proces. Totul e adevărat şi nimic nu e adevărat „. Procurorul era încruntat şi împungea cu un creion titlurile dosarelor lui.

După cinci minute de pauză în timpul cărora avocatul meu mi-a spus că totul mergea cum nu se poate mai bine, a fost audiat Céleste, care era citat de apărare. Apărarea eram eu. Céleste arunca din când în când câte o privire înspre mine şi învârtea în mână o pălărie de pai. Purta costumul nou pe care-l punea ca să meargă cu mine uneori duminica la cursele de cai. Dar cred că nu putuse să-şi pună şi gulerul, pentru că avea numai un nasture de alamă care-i ţinea încheiată cămaşa. A fost întrebat dacă eram clientul lui şi a spus: „Da, dar eram şi prieteni”; ce credea despre mine şi el a răspuns că sunt un adevărat bărbat; ce înţelege prin aceasta şi el a declarat că toată lumea ştie ce vrea să zică asta; dacă a observat că eram o fire închisă şi el a recunoscut numai că nu vorbeam fără rost. Pocurorul general l-a întrebat dacă-i plăteam regulat masa. Céleste a râs şi a declarat: „Astea erau mici amănunte între noi”. A mai fost întrebat ce crede despre crima mea. El a pus atunci mâinile pe bară şi se vedea că pregătise ceva. A spus: „Eu cred că e o mare nenorocire. O nenorocire, toată lumea ştie ce e asta. Te lasă fără apărare. Ei, bine! Eu cred că e o nenorocire.” Avea de gând să continue, dar preşedintele i-a spus că e destul şi că-i mulţumeşte. Atunci Céleste a rămas puţin descumpănit. Dar a declarat că mai voia să vorbească. I s-a cerut să fie scurt. A repetat iar că e o nenorocire. Şi preşedintele i-a spus: „Da, am înţeles. Dar noi suntem aici tocmai ca să judecăm nenorociri de acest fel. Vă mulţumim.” Ca şi cum ar fi ajuns la capătul ştiinţei şi bunăvoinţei lui, Céleste s-a întors atunci spre mine. Mi s-a părut că ochii îi erau plini de lacrimi şi că buzele îi tremurau. Părea să mă întrebe ce poate să mai facă. Cât despre mine, eu n-am spus nimic, n-am făcut nici un gest, dar pentru prima oară în viaţa mea aş fi vrut să îmbrăţişez un bărbat. Preşedintele l-a poftit să plece de la bară. Céleste s-a dus să se aşeze în pretoriu. Tot restul şedinţei a stat acolo, puţin aplecat înainte, cu coatele pe genunchi, cu panamaua în mâini, ascultând tot ce se spune. A intrat Maria. Îşi pusese pălăria şi era tot frumoasă. Dar mie îmi plăcea mai mult cu părul liber. Din locul unde eram, ghiceam povara uşoară a sânilor ei şi recunoşteam buza de jos întotdeauna puţin umflată. Părea foarte nervoasă. Imediat a fost întrebată de când mă cunoştea. Ea a indicat perioada când lucra la noi. Preşedintele a vrut să ştie care erau relaţiile ei cu mine. Ea a spus că e prietena mea. La altă întrebare, a răspuns că e adevărat că trebuia să se mărite cu mine. Procurorul care răsfoia un dosar a întrebat-o brusc de când data legătura noastră. Ea a spus data. Procurorul a atras atenţia cu un aer indiferent că i se pare că era a doua zi după moartea mamei. Apoi a spus cu o oarecare ironie că nu ar voi să insiste asupra unei situaţii delicate, că înţelegea scrupulele Mariei, dar (şi aici vocea lui s-a făcut mai aspră) că datoria lui cerea să se ridice deasupra convenienţelor. I-a cerut Mariei să rezume această zi în care o cunoscusem. Maria nu voia să vorbească dar, la insistenţa procurorului, a povestit baia noastră, cinematograful şi întoarcerea la mine acasă. Procurorul general a spus că, în urma declaraţiilor Mariei din timpul instrucţiei, el consultase programele cinematografelor la acea dată. A adăugat că Maria însăşi va spune ce film se dădea atunci. Cu o voce aproape stinsă, într-adevăr, ea a spus că era un film cu Fernandel. O linişte desăvârşită s-a făcut în sală când a terminat. Procurorul s-a ridicat atunci foarte grav şi, cu o voce care mi s-a părut cu adevărat emoţionată, cu degetul îndreptat spre mine, a articulat rar: „Domnilor juraţi, a doua zi după înmormântarea mamei sale, acest om făcea baie în mare, începea o legătură nelegitimă şi se ducea să râdă la un film comic. Nu mai am nimic să vă spun.” S-a aşezat tot într-o tăcere desăvârşită. Dar, deodată, Maria a izbucnit în plâns, a spus că nu era aşa, că era altfel, că o puneau să spună tocmai pe dos decât gândea, că ea mă cunoştea bine şi că nu făcusem nimic rău. Dar aprodul, la un semn al preşedintelui, a luat-o de acolo şi şedinţa a continuat.

După aceea abia l-au mai ascultat pe Masson, care a declarat că sunt un om cinstit „şi că ar spune chiar mai mult, sunt un om cumsecade.” Abia l-au mai ascultat pe Salamano când a amintit că mă purtasem bine cu câinele lui şi, când a răspuns la o întrebare despre mama şi mine, spunând că eu n-aveam nimic să-i spun mamei şi că o dusesem la azil din această pricină. „Trebuie să înţelegem, spunea Salamano, trebuie să înţelegem.” Dar nimeni nu părea să înţeleagă. A fost scos afară.

Apoi a venit rândul lui Raymond, care era ultimul martor. Raymond mi-a făcut discret semn cu mâna şi a spus imediat că sunt nevinovat. Dar preşedintele a declarat că nu i se cereau aprecieri, ci fapte. L-a invitat să aştepte întrebările înainte de a răspunde. I s-a cerut să precizeze relaţiile lui cu victima. Raymond a profitat de ocazie ca să spună că aceasta din urmă pe el îl ura de când o pălmuise pe soră-sa. Preşedintele l-a întrebat totuşi dacă victima nu avea motive să mă urască. Raymond a spus că prezenţa mea pe plajă se datora unei întâmplări. Procurorul l-a întrebat atunci cum se face că scrisoarea care era la originea dramei fusese scrisă de mine. Raymond a răspuns că era o întâmplare. Procurorul a replicat că întâmplarea avea prea multe păcate pe conştiinţă în această istorie. El a vrut să ştie dacă din întâmplare nu intervenisem când Raymond o pălmuise pe amanta lui, din întâmplare îi servisem de martor la comisariat, dacă tot din întâmplare declaraţiile mele cu ocazia acestei mărturii se dovediseră a fi de pură complezentă. În încheiere, l-a întrebat pe Raymond care sunt mijloacele lui de existenţă şi, cum acesta din urmă răspundea: „Magaziner”, procurorul general a declarat juraţilor că de notorietate martorul exercita profesiunea de peşte. Eu eram complicele şi prietenul lui. Era vorba de o dramă sordidă, de cea mai joasă specie, agravată de faptul că era vorba de un monstru moral. Raymond a vrut să se apere şi avocatul meu a protestat, dar li s-a spus că trebuie să-l lase pe procuror să termine. Acesta a spus: „Nu mai am mare lucru de adăugat. Era prietenul dumneavoastră?” l-a întrebat pe Raymond. „Da, a spus acesta, era amicul meu.” Avocatul general mi-a pus atunci aceeaşi întrebare şi eu m-am uitat la Raymond care nu mi-a ocolit privirea. Am răspuns: „Da”. Procurorul s-a întors atunci spre juriu şi a declarat: „Acelaşi om care a doua zi după moartea mamei sale se deda celui mai ruşinos desfrâu a ucis pentru motive uşuratice şi pentru a pune capăt unei istorii incalificabile de moravuri”'.

Apoi s-a aşezat. Dar avocatul meu, la capătul răbdării, a exclamat ridicând braţele, aşa încât mânecile căzându-i au descoperit cutele unei cămăşi apretate: „Mă rog, e acuzat că şi-a îngropat mama sau pentru că a ucis un om?” Publicul a râs. Dar procurorul s-a ridicat iar, s-a învăluit în roba lui şi a declarat că trebuia să ai candoarea onorabilului apărător ca să nu simţi că există între aceste două şiruri de fapte o legătură profundă, patetică, esenţială: „Da, a exclamat el cu putere, îl acuz pe acest om de faptul că şi-a înmormântat mama cu un suflet de criminal”. Această declaraţie a părut să producă un efect considerabil asupra publicului! Avocatul meu a dat din umeri şi şi-a şters sudoarea de pe frunte. Dar el însuşi părea tulburat şi am înţeles că lucrurile mergeau prost pentru mine.

Şedinţa a fost suspendată. Ieşind din Palatul de Justiţie ca să mă urc în maşină, am recunoscut o clipă mirosul şi culoarea serii de vară. În întunericul închisorii mele călătoare, am regăsit unul câte unul, ca din adâncul oboselii mele, toate zgomotele cunoscute ale unui oraş pe care-l iubeam şi al unui ceas anume în care mi se întâmpla să mă simt împăcat. Strigătele vânzătorilor de ziare în aerul dezmorţit, ultimele păsări în scuar, strigătele vânzătorilor de sandvişuri, tânguielile tramvaielor la cotiturile povârnite ale oraşului şi acest zvon al cerului înainte ca noaptea să se aplece deasupra portului, toate acestea alcătuiau pentru mine un itinerar de orb, pe care-l ştiam prea bine înainte de a intra la închisoare. Da, acesta era ceasul în care, trecuse foarte mult de-atunci, mă simţeam împăcat. Pe atunci mă aştepta întotdeauna un somn uşor şi fără vise. Şi totuşi, ceva se schimbase de vreme ce, o dată cu aşteptarea zilei de mâine, am aflat, la întoarcere, celula mea. Ca şi cum drumurile cunoscute; desenate pe cerurile de vară puteau tot atât de bine să ducă la închisoare ca şi la somnul nevinovat.