IV.

Am lucrat bine toată săptămâna. Raymond a venit şi mi-a spus că a trimis scrisoarea. M-am dus de două ori la cinema cu Emmanuel, care uneori nu înţelegea ce se petrece pe ecran. Trebuia atunci să-i dau explicaţii. Ieri a fost sâmbătă şi Maria a venit aşa cum ne înţelesesem. Am simţit o mare dorinţă văzând-o, pentru că purta o rochie frumoasă cu dungi roşii şi albe şi sandale de piele. I se ghiceau sub rochie sânii tari, iar pielea arsă de soare îi dădea o înfăţişare de floare. Am luat un autobuz şi ne-am dus la câţiva kilometri de Alger, pe o plajă înconjurată de stânci şi mărginită de trestii înspre ţărm. Soarele de ora patru nu era prea fierbinte, dar apa era călduţă, cu valurile lungi şi leneşe. Maria m-a învăţat un joc. Înnotând, trebuia să bei creasta valurilor, să iei în gură toată spuma şi să te întorci apoi pe spate, ca s-o arunci în sus. Ţâşnea atunci o dantelă spumoasă, care dispărea în aer sau îmi cădea ca o ploaie caldă pe obraz. Dar, după câtva timp, aveam gura arsă de amărăciunea sării. Maria s-a apropiat atunci şi s-a lipit de mine în apă. Şi-a lipit gura de gura mea. Limba ei îmi răcorea buzele şi ne-am rostogolit un timp în valuri.

În timp ce ne îmbrăcam pe plajă, Maria mă privea cu ochi strălucitori. Am sărutat-o. Din clipa aceea nu am mai vorbit. Am strâns-o lângă mine şi ne-am grăbit să găsim un autobuz, să ne întoarcem, să mergem la mine şi să ne aruncăm pe pat.

Lăsasem fereastra deschisă şi era plăcut să simţi noaptea de vară curgând pe trupurile noastre arse de soare.

Azi dimineaţă Maria a rămas la mine şi eu i-am spus că vom lua masa împreună. Am coborât ca să cumpăr carne. Pe când urcam înapoi, am auzit o voce de femeie în camera lui Raymond. Puţin după aceea, bătrânul Salamano şi-a certat câinele, am auzit zgomot de paşi şi de gheare pe treptele de lemn ale scării şi apoi: „Ticălosule, stârvul dracului!” Au ieşit în stradă. I-am povestit Mariei istoria bătrânului şi a râs. Era îmbrăcată într-o pijama de-a mea ale cărei mâneci le suflecase. Când a râs, am simţit că o doresc din nou. O clipă după aceea, m-a întrebat dacă o iubesc. Eu i-am răspuns că asta nu voia să însemne nimic, dar mi se părea că nu. Ea s-a întristat. Dar, în timp ce pregătea masa şi fără legătură, a râs iar, în aşa fel încât am sărutat-o. În clipa aceea zgomotul unui scandal a izbucnit la Raymond.

S-a auzit mai întâi o voce ascuţită de femeie şi apoi Raymond care spunea: „Nu mă respecţi, nu mă respecţi. Am să te învăţ eu să mă respecţi!” Câteva zgomote surde şi femeia a urlat, dar atât de îngrozitor, că imediat palierul s-a umplut de lume. Maria şi cu mine am ieşit şi noi pe palier. Femeia continua să ţipe şi Raymond să lovească. Maria mi-a spus că e îngrozitor şi eu n-am răspuns. Ea mi-a cerut să mă duc după un poliţai, dar eu i-am spus că nu-mi plac poliţaii. Totuşi, a venit unul cu locatarul de la etajul al doilea, care e instalator. A bătut la uşă şi s-a făcut tăcere. A bătut mai tare şi, după puţin timp, femeia a plâns şi Raymond a deschis. Avea o ţigară în gură şi o expresie dulceagă. Femeia s-a repezit la uşă şi i-a spus poliţaiului că Raymond o bătuse. „Numele”, a spus poliţaiul. Raymond a răspuns. „Lasă ţigara din gură când vorbeşti cu mine”, a spus poliţaiul. Raymond a şovăit, s-a uitat la mine şi a tras un fum. În acest moment, poliţaiul i-a tras o palmă zdravănă cu o mână mare şi grea, drept în obraz. Ţigara a sărit la câţiva metri. Raymond s-a schimbat la faţă, dar n-a spus nimic pentru moment, apoi a întrebat cu voce umilă dacă poate să-şi ia chiştocul. Poliţaiul a răspuns că poate şi a adăugat: „Pe viitor ai să ştii că un poliţai nu e un caraghios”. În acest timp femeia plângea şi a repetat: „M-a bătut. E un peşte.” „Domnule poliţai, a întrebat atunci Raymond, legea dă voie să-l faci pe un om peşte?” Dar poliţaiul i-a poruncit „să-şi ţină fleanca”. Raymond s-a întors atunci spre femeie şi i-a spus: „Aşteaptă tu, fetiţo, ne mai vedem noi”. Poliţaiul i-a spus să-şi ţină gura, că femeia trebuia să plece şi el să rămână în camera lui să aştepte să fie convocat la comisariat. A adăugat că lui Raymond ar trebui să-i fie ruşine să se îmbete în asemenea hal, încât să tremure aşa cum tremura. Atunci Raymond i-a explicat: „Nu sunt beat, domnule poliţai. Numai că sunt aici, în faţa dumneavoastră, şi tremur, e ceva nervos.” A închis uşa şi toată lumea a plecat. Maria şi cu mine am terminat de preparat masa. Dar ei nu-i era foame, eu am mâncat aproape totul. Ea a plecat la ora unu şi eu am dormit puţin.

Pe la ora trei cineva a bătut la uşă şi a intrat Raymond. Eu am rămas întins. El s-a aşezat pe marginea patului. A stat un timp fără să vorbească şi eu l-am întrebat cum s-au petrecut lucrurile. Mi-a povestit că făcuse aşa cum plănuise, dar că ea îi dăduse o palmă şi că atunci o bătuse. Restul îl ştiam. I-am spus că mi se pare că acum ea fusese destul de pedepsită şi că poate să fie mulţumit. Asta era şi părerea lui şi a făcut observaţia că degeaba intervenise poliţaiul, tot n-are să-i ia înapoi bătaia pe care o mâncase. A adăugat că el îi cunoştea bine pe poliţai şi că ştia cum trebuie să te porţi cu ei. M-a întrebat atunci dacă mă aşteptasem ca el să răspundă la palma poliţaiului. Am răspuns că eu nu mă aşteptasem deloc şi că de altfel nu puteam suferi poliţaii. Raymond a părut foarte mulţumit. M-a întrebat dacă voiam să mergem undeva împreună. M-am sculat şi am început să mă pieptăn. Mi-a spus că eu trebuia să-i slujesc drept martor. Mie asta îmi era totuna, dar nu ştiam ce trebuie să spun. După Raymond, era deajuns să declar că femeia l-a insultat. Am acceptat să-i fiu martor.

Am ieşit şi Raymond mi-a făcut cinste cu un coniac. Apoi a vrut să joace o partidă de biliard şi m-a bătut la limită. Voia să meargă după aceea la bordel, dar eu am spus nu, pentru că nu-mi place aşa ceva. Atunci ne-am întors acasă agale şi el îmi spunea ce mulţumit e că reuşise s-o pedepsească pe amanta lui. Găseam că se poartă foarte frumos cu mine şi m-am gândit că e un moment foarte plăcut.

De departe l-am zărit în pragul uşii pe bătrânul Salamano care părea foarte tulburat. Când ne-am apropiat, am văzut că nu avea câinele. Se uita în toate părţile, se învârtea în jurul lui, încerca să străpungă cu privirea întunecimea coridorului, mormăia cuvinte fără şir şi începea iar să cerceteze strada cu ochişorii lui roşii. Când Raymond; -a întrebat ce are, n-a răspuns imediat. Am auzit vag că mormăia: „Ticălosule, stârvul dracului!” şi continua să se agite. L-am întrebat unde e câinele. Mi-a răspuns brusc că plecase. Şi apoi a devenit deodată volubil: „L-am dus pe Câmpul de Manevre, ca de obicei. Era lume multă împrejurul barăcilor de bâlci. M-am oprit să mă uit la «Regele evadării». Şi, când am vrut să plec, nu mai era. Sigur, de mult voiam să-i cumpăr o zgardă mai strâmtă. Dar n-aş fi crezut niciodată că hoitul ăsta ar putea să plece aşa.”

Raymond i-a explicat atunci că putea să se fi rătăcit şi că avea să se întoarcă. I-a dat exemple de câini care parcuseseră zeci de kilometri ca să se întoarcă la stăpânii lor. Cu toate astea bătrânul părea şi mai tulburat. „Dar mi-l vor lua, înţelegeţi. Dacă măcar s-ar găsi careva să-l strângă de pe drumuri. Dar nu e cu putinţă, dezgustă pe toată lumea cu bubele lui. Poliţaii îl vor lua cu siguranţa.” I-am spus atunci că trebuia să se ducă la hingheri şi că i-l vor da înapoi dacă plăteşte o taxă. M-a întrebat dacă această taxă e mare. Nu ştiam. Atunci s-a înfuriat: „Să dau bani pentru hoitul ăsta. Aaa, n-are decât să crape!” şi a început să-l înjure. Raymond a râs şi a intrat în casă. Eu l-am urmat şi ne-am despărţit pe palierul etajului nostru. Puţin după aceea am auzit paşii bătrânului şi el a bătut la uşa mea. Când am deschis a rămas o clipă în prag şi mi-a spus: „Iertaţi-mă, iertaţi-mă”. L-am poftit să intre, dar el n-a vrut. Se uita în jos la vârfurile pantofilor şi mâinile lui pline de zgârieturi tremurau. Fără să mă privească, m-a întrebat: „N-au să mi-l ia, nu-i aşa, domnule Meursault? Au să mi-l dea înapoi. Dacă nu, ce-o să mă fac?” I-am spus că hingherii ţineau câinii trei zile la dispoziţia proprietarilor şi că pe urmă făceau cu ei ce credeau de cuviinţă. S-a uitat la mine în tăcere. Apoi mi-a spus: „Bună seara”. A închis uşa lui şi l-am auzit plimbându-se în lung şi-n lat. Patul lui a trosnit. Şi, după sunetul bizar care s-a auzit prin uşă, am înţeles că plângea. Nu ştiu de ce m-am gândit la mama. Dar trebuia să mă scol devreme a doua zi. Nu-mi era foame şi m-am culcat fără să mănânc.