Cuvînt de închinăciune

A trecut, iată, al noulea an, o, cel mai evlavios dintre împăraţi, de cînd maiestatea-voastră a binevoit cu prea-bogata sa milă care se revarsă asupra mea cu deosebită bunătate să mă primească sub acoperământul şi scutul vulturului rusesc şi să mă ocrotească, începe acum al zecilea an de cînd petrec o viaţă în bună linişte în această monarhie ortodoxă. Şi nu pentru vreun serviciu de laudă făcut de mine, ci numai prin iubirea sa de oameni înnăscută a fost mişcată maiestatea-voastră ca să reverse asupra mea atîtea şi asemenea binefaceri, cu adevărat împărăteşti, încît în faţa lor nu s-ar putea afla nici serviciu echitabil, nici supunere comparabilă, nici mulţumire potrivită sau răsplătire cuvenită din partea mea, fiind cu neputinţă de grăit, dar mai ales cu neputinţă de gîndit.

Ceea ce socotesc drept cea mai mare fericire dintre toate este însăşi atenţia publică a maiestăţii-voastre şi (dacă trebuie să mai spun) iubirea mai mult decît părintească ce-mi vine din partea maiestăţii-voastre, liberă şi prea îmbelşugată. In ce mă priveşte, ca slujbaş, mă îndestulez după cum se cuvine şi cu smerenie, în desfătare, şi mă bucur de ea cu toată liniştea (căci este inerent maiestăţii-voastre să nu caute îngîmfări, ci virtuţile cuviincioase împăraţilor, şi chiar pe răzvră­tiţii conjuraţi şi pe duşmanii vădiţi să-i calce pentru îndreptare, iar nu pentru nimicire) ; şi neîndoielnic că acestea, o, cel mai milostiv între suverani, pentru un om care se mulţumeşte cu partea sa de fericire şi îşi judecă drept chemarea sînt considerate şi sînt cu adevărat nu lucruri mici, ci foarte mari, nu puţine, ci prea multe, nici mijlocii, nici de jos, ci prea înalte şi superioare.

Dar eu, fiind după cum socotesc un măsurător neatent al fericirii mele şi neînţelegător faţă de atîtea îndurări împărăteşti (ca să nu spun nerecunoscător) şi un om cu judecată slabă, în tot acest timp nu m-am învăţat să urmez nici măcar oilor celor necuvîntătoare. Acestea, în faţa păstorilor şi stăpânilor lor care le apără de lupii răpitori nu obişnuiesc să se laude şi să le arate cîmpiile înverzite, vîrfurile munţilor sănătoşi şi îmbelşugaţi, păşunile mănoase şi ierburile pe care le mănîncă sau izvoarele din care se adapă (cum am făcut eu şi singur mă învinovăţesc), ci săturîndu-se de ele dau lîna, laptele şi cele ce se fac prin închegarea lui ; pe lîngă acestea, dacă este nevoie, ele dau fără nici o cîrtire şi înipotriveală, la voia şi folosinţa stăpînului lor, chiar trupurile şi sîngele lor (în care, după cum spune sfîntul naturalist, se află sufletul animalelor). Şi de vreme ce începătorul filozofiei morale, Epictet al nostru, laudă acestea la dobitoacele cele cu puţină simţire , cu adevărat le mustră şi le dojeneşte fără cruţare la mine, şi nu mai trist decît acestea proclamă un ales moralist persan, spunînd că săteanul neînvăţat care-şi lucrează pămîntul este de mai mult folos pentru republică decît principele care-şi petrece viaţa în lenevie şi-şi iroseşte timpul fără a folosi obştii. Cuvinte pe bună dreptate de aur care mie, un leneş şi un neînvăţat, mi se potrivesc şi despre mine s-ar fi putut spune după buna-cuviinţă şi după merit.

Dar dacă maiestatea-voastră, judecătorul cel mai iubitor de dreptate, va binevoi să asculte vina tăcerii mele prea adînci vreme atât de îndelungată, socotesc că îi pot înfăţişa cauza cea mai adevărată şi limpede.

Am în mine trei lipsuri de aceeaşi fire şi odată născute : cea dinţii arată uscăciunea unui lemn uscat; cea de-a doua poartă greutatea celui mai tare fier ; cea de-a treia uşurinţa şi zborul lesnicios al penei. Aceste trei lipsuri ale firii mele reprezintă însuşiri care se deosebesc între ele, atît cu numele, cît şi cu fapta sau, după cum se spune de obicei, ca de la pămînt la cer, contrarii şi care se resping reciproc. Ele se cufundă în cel mai ascuns ungher al tăcerii şi neputînd produce prin ele însele nici un fel de mişcare, deci nici o lucrare, ca o stare chimică (pe care chimiştii au numit-o capitol mort) se lasă la fund fără a rodi viaţă, după firea ce le e proprie. Dar dacă neobosita artă a maiestăţii-voastre de a explica tainele oricărui lucru ar binevoi să-l cerceteze cu o judecată superioară, ar afla (dacă nu mă-nşel) că cele trei materii, adică lemnul, fierul şi pana de vor fi asociate în chip meşteşugit de mîna unui artist priceput şi dacă din combinarea acestor trei ma­terii opuse între ele va fi făcută o săgeată, va rezulta un lucru frumos şi vrednic de mirare cu însuşiri foarte deosebite, în el vedem nemişcarea, greutatea şi uşurinţa ; căci lemnul se mişcă foarte repede, fierul zboară în înălţime iar fulgul înalţă în aer şi în nori corpurile mai grele decît el.

„O, arte şi ostenele ! O, timpuri şi obiceiuri !” Dacă (aşa cum mi se cuvine) n-ar trebui să evit cuvintele de laudă şi să mă feresc de plaga orgoliului, prin com­paraţie cu acestea aş îndrăzni să strig cu glas mare (dar mai curajos şi nu prea moderat) :

Cele trei lucruri neînsufleţite, lemnul, fierul şi pana, sînt supuse poruncii monarhului. Căci este limpede că în nici un meşteşug şi ştiinţă cît de dificile nu se ascunde nici o minune şi nu ne trebuie dovadă despre aceasta (căci toate se compun din număr, măsură şi greutate). Este necesară numai prezenţa mîinii şi voinţei care să le pună în mişcare şi să le îndrumeze – după cum am văzut că a făcut cu mine, înţeleg că face şi nădăjduiesc că va face mai departe maiestatea-voastră. Urmarea este (ca să vorbesc fără părtinire) că porunca foarte eficientă a voastră atît a deşteptat aceste puteri slăbite şi adormite, atît le-a îndreptat şi le-a făcut aşa de iuţi şi plăcute, încît mai înainte de împlinirea lor mi s-ar fi părut cu neputinţă. Aşadar, voi urma de bunăvoie cuvîntului şi cugetării unui poet persan care, înfăţişînd împăratului Persiei o cărţulie alcătuită de el dar atribuită aceluia şi primind-o împăratul cu mulţumire şi făgăduindu-i împărăteşte să-l aibe sub ocrotirea sa, i-a cîntat acest distih :

adică :

„De cînd protecţia ta mi-a fost acordată mie sărmanului, Alcătuirile mele sînt mai limpezi decît urmele soarelui”.

Socotesc că poetul acela cugeta foarte înalt despre opera sa, de aceea mă aştept ca şi despre mine să spună cumpliţii judecători ai scrierilor cărturăreşti că mi-am format, cu totul de prisos, o părere îngîmfată despre opera mea. Dar în faţa acest ~ra care nu pot nimic împotrivă, nădăjduiesc că stă neclintit obeliscul discernămîn-tului (de care nimeni nu s-a ruşinat cîndva), pe care cred că n-ar fi reprobabil să se pună inscripţia :

adică :

„Chiar dacă toate viciile s-au adunat în acest slujitor, orice faptă favorabilă împăratului, fie şi rea, este o virtute”!

Aşadar, preaînţeleptule între monarhi, oferindu-ţi această scriere alcătuită din porunca voastră (numită Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane) ca pe „ale tale dintru ale tale”, deşi vorbind despre mine mă arăt prea îndrăzneţ tocmai cînd discernămîntul cere măsură, n-am vrut să fiu atît de lipsit de discreţie n încît să cred că din răspunsuri rele se pot produce fapte bune. Binele nu se face decît din bine şi bine făcut va fi, dar am şi păstrez în inima mea speranţa că, dacă maiestatea-voastră primind opera mea sub puternica sa apărare va binevoi să privească spre ea cu un ochi vesel şi milostiv, atunci voi înţelege cu adevărat şi voi mărturisi că decada operelor mele faţă de miriadele (mul­ţimea) îndurărilor tale apare şi este oferită άνταλλάγματος ca o umbră şi o datorată slujbă de ίχνογραφία.

În sfîrşit,

[………………………………………………………….

…………………………………………………………..]

adică :

„Rog să fiu iertat pentru slujba mea nedesăvîrşită, Nu pot nădăjdui în serviciul meu”. Rămînînd întotdeauna al maiestăţii-voastre imperiale, domnul nostru cel preamilostiv întru toate,

Preasmerit slujitor,

Dimitrie Cantemir