Ateii

Daca, acel Kiufri Mehmed effendi n-ar fi fost mărturisitorul unei asemenea nebunii şi prostii de necrezut şi dacă n-ar fi iubit mai mult moartea decît cunoaşterea Dumnezeului celui preaînalt (după cum am amintit în cele scrise mai înainte despre el), nu m-aş fi hotărît, cu adevărat, niciodată, să cred că se poate afla în întreaga lume un singur om care să nu fi simţit printr-o inspiraţie firească simplă ca există o anumită putere supremă, chiar dacă n-ar fi putut-o înţelege, mărturisi sau cunoaşte . Voi spune, aşadar, ceva de mirare : omului animal, după părerea mea, îi este mai lesne să-l simtă pe Dumnezeu decît să-l înţeleagă . Şi cu toate că noi creştinii– ca şi toţi paginii care au crezut că există o putere supremă, sau au mărturisit politeismul – am crezut, am înţeles şi am cunoscut cele ce s-au întărit mai ales prin credinţa şi tradiţia despre Dumnezeu, dar dacă ne vom închipui în mintea noastră un om care de la naşterea lui să nu fi auzit niciodată ceva despre numele lui Dumnezeu sau despre existenţa vreunei alte puteri supreme, este cu neputinţă ca acela să nu fi fost convins de însăşi inspiraţia naturii şi să nu se fi învăţat mai degrabă prin simţuri decît prin înţelegeri că există o putere supremă. Lucru pe care aş vrea să-l arăt mai clar astfel : Dacă ateul (care nu numai că n-a crezut, dar nici n-a auzit vreodată ceva despre Dumnezeu) s-ar afla singur şi fără nici un tovarăş într-un loc din pustiu, sau plutind singur pe mare, şi acolo în pustie ar fi înconjurat de tîlhari sau, sfărîmîndu-se corabia, ar trebui să se înece, chiar dacă ar şti perfect că nu poate avea nici un ajutor sau nădejde de izbăvire din acea nenorocire, dar convins exclusiv de inspiraţia naturii, în acel caz neaşteptat ce i s-a întîmplat, ar striga căutînd ajutor, deşi şi-ar da bine seama că nici pe mare, nici în corabie nu este nimeni afară de el, ca nici prin apropiere nu se află cineva de care să poată fi auzit ; în momentul acela, curmîndu-i-se raţiunea şi toată puterea înţelegerii, însăşi simţirea şi principiul lăuntric al mişcării l-ar convinge să apeleze la un ajutor oarecare, nevăzut şi necunoscut lui. Iar dacă ar cere ajutor de la cel ce nu e de faţă şi nu apare nicăieri, spre această cerere de ajutor de la altul în fel şi chip este învăţat tare de către mişcarea simţurilor, care mişcare a simţurilor (sau, vorbind mai clar, acel prim motor natural, sau principiu al mişcării) intervine într-un asemenea caz neaşteptat şi surprinzător, cînd numai puterea simţurilor e stimulată, iar raţiunea pare să nu mai cunoască, fiind constrînsă chiar de faptul că ea este învăţată să nu nădăjduiască nimic neaşteptat. Iată dovada că, apelînd la Dumnezeu pe care nu l-am cunoscut şi la puterea supremă care se află mai presus de natura simţirii şi a înţelegerii, îl mărturisim şi îl recunoaştem ca pe eliberatorul şi mîntuitorul nostru.

Lucru asemănător se poate observa la copiii cei mici, la care folosirea raţiunii şi a înţelegerii este încă împiedicată. Dacă un asemenea copil, umblînd singur printr-o pădure foarte deasă sau pe un cîmp foarte întins, va vedea un lup sau o altă fiară neîmblînzită, îndată va ţipa (dînd semn că vrea ajutor) şi chiar dacă nu va vedea pe nimeni, va striga cerînd milă şi ocrotire cuiva care nu e de faţă, prin a cărui binefacere să fie izbăvit de nevoia ce vine sau i s-a întîmplat deja.

De aceea exprim aici părerea că întunecaţii grăitori aiurea (care mint că nu există nici o putere supremă) nu pot crede ceea ce ei înşişi grăiesc în chip desfrînat cu gura lor. Dar făcînd violenţă firii şi raţiunii nu procedează altfel decît cei ce de bunăvoie îşi curmă viaţa cu propriile lor mîini. Căci deşi fiecare vieţuitoare, prin inspiraţia naturală, vrea să trăiască veşnic şi-şi doreşte conservarea din însăşi firea sa, disperatul care se află în asemenea stare socoteşte că pentru el e mai bine să nu existe decît să existe, deşi chiar natura se teme şi se înspăimîntă în fel şi chip de pieirea sa ca de ceva foarte îngrozitor. Căci moa:tea este (după Aristotel) ultimul lucru îngrozitor . Aşadar, din echivalenţa demonstraţiei conchid că, după cum disperatul crede că este mai bine să nu existe decît să existe, aşa şi ateul grăieşte în chip desfrînat în afară de mintea sa, de raţiune şi de simţire, că e mai bine să respingi orice putere supremă decît să mărturiseşti vreuna. Prin urmare omul, întrucît este un animal raţional şi muritor, nu poate în mod firesc să se lepede de orice putere supremă deşi, siluind firea, grăieşte cu glasul şi cu gura lucruri contrarii pe care tot în mod firesc este învăţat sa le cunoască, să le înţeleagă şi să le simtă cu simţirea cea lăuntrică şi cu cea de dinafară ca sînt altfel. Dar să revenim la cele propuse.

Ateismul se numeşte în limba arabă zindak şi ilhad , iar ateul zindik şi mulhid, iar în limba persană naboda Sub acest nume la muhammedani, dar mai cu seamă la turci, sînt cuprinşi cei care sub turban alb mărturisesc învăţăturaCuranului, dar nu-l acceptă pe Muhammed că este proroc al lui Dumnezeu, nici nu cred că vreo carte e scrisă de Dumnezeu şi că e trimisă oamenilor prin vreun proroc, de aceea mulhid – ateu şi kitabsiz — fără carte, înseamnă la ei acelaşi lucru.

Că aceştia sînt foarte mulţi în Imperiul turcesc, dar mai cu seamă în Constantinopol, o spun nu numai turcii înşişi, dar şi noi am văzut pe unii şi încă oameni foarte învăţaţi şi foarte pricepuţi în lucrurile fizice, la care am observat, în discuţii, părerea că natura însăşi sau mişcarea şi lucrarea naturală sînt toate cele despre care cei ce cred că există Dumnezeu afirmă şi cred că se înţeleg prin numele lui Dumnezeu şi prin atributele numelui lui. Şi [mai spun] că fiinţa sau zidirea omenească nu este mai cinstită şi mai frumoasă ca alte lucruri naturale, decît prin gradul combinării fireşti. Despre care combinare afirmă că este alcătuită din elemente armonios unite şi că din ele e alcătuit corpul fizic, de exemplu– după cum spun ei – calul e mai nobil decît măgarul, leul mai nobil decît lupul, albina mai nobilă decît musca, furnica mai nobilă decît viermele, chiparosul mai nobil decît bradul, bradul mai nobil decît teiul, şi toţi copacii pururea verzi mai nobili decît cei ce se veş­tejesc, iar mai cinstiţi şi mai de soi decît toţi acei copaci, adică decît cei îmbătrîniţi şi fără de rod, sînt cei ce produc fructe şi care dau rod. La fel şi omul, după gradul combinării fireşti este cel mai nobil şi mai frumos. Altminteri însă, în ce priveşte materia, forma şi combinarea firească a atomilor înşişi el nu depăşeşte cu nimic alte lucruri naturale ; şi toate cele din firea lucrurilor se scurg şi se sfîrşesc potrivit existenţei şi ciclului de transformare a firii lor, după precizia şi ritmul combinării, afară doar de vor fi împiedecate de ceva mai puternic. Iar la sfîrşitul acelei lucrări (adică la oprirea din acea mişcare naturală), toate părţile trupului compus din elementele prime revin la vechile elemente prime ale lor, la principiile curat (propriu sau perfect) naturale, se descompun în ele, dar după aceea, din stricăciune se prefac în forme (chipuri), adică din acest atom în altul, din acela iar în altul şi astfel petrec, purtaţi, conduşi necontenit şi fără sfîrşit, fiind cuprinşi în propria lor mişcare naturală.

Acestea (le spun ei) despre corpurile naturale ; cît priveşte sufletele lor, afară de nemurire (despre care nimeni dintre fizicieni n-a dat pînă acum învăţătură clară), cugetînd împreună cu însuşi Aristotel , le împart în trei trepte, adică în partea vegetativă (la ei nehati), senzitivă (haivani) şi raţională (natîkî). Şi despre aceste suflete spun că sînt mai nobile sau mai puţin nobile nu după cantitate, ci după calitate şi după puterile lăuntrice. De aceea ei spun că uzul raţiunii şi al înţelegerii nu vine de la nemurirea sufletului (căruia, afirma ci, nu i se poate stabili nici natura, nici existenţa), ci de la aceeaşi putere lăuntrică, de la dizolvarea egală şi simetrică potrivit elementului, şi că de aceea unii oameni sînt mai inteligenţi decît alţii, iar unele animale mai perfide, mai primejdioase, mai stupide, mai furioase, mai blînde, mai prietenoase şi mai înclinate spre dresaj, şi altele. Ca să termin cu un cuvînt, aceşti oameni petrec adînciţi şi nemişcaţi numai în cunoaşterea naturii şi acţiunilor cu adevărat naturale. Iar pe toate cele care se spun, se învaţă şi se cred că există mai presus şi în afară de natură, ca Dumnezeu, înger, diavol, sufletul nemuritor, le dispreţuiesc, le resping şi le socotesc drept imposibile şi de nici un folos. Dar cred că a sosit vremea ca, punînd capăt acestor împletituri nebuneşti, să spunem ceva în încheierea acestei cărţi, pe cît se poate de scurt, despre ştiinţele respectate la muhammedani şi care înfloresc mai mult la ei.