Ebribuhari

Tot aşa, după cîte ştiu, o sectă ebribuhari nu se află în Imperiul turcesc, însă la persani înfloreşte în chip admirabil. Despre primul ei întemeietor am mai spus în cele scrise mai înainte. Dar cu toate că mărturisirea lor şi-a luat început de la însuşi Nakşbendi, acesta a introdus ulterior nişte rînduieli care se potriveau prea puţin cu credinţa muhammedană. De aceea muhammedanii sunni (adică drept slăvitorii), scîrbindu-se de acelea, au nimicit-o. Iar persanii, ca să se arate întru totul potrivnici muhammedanilor, au acceptat-o, iubind-o foarte mult.

Ei păzesc o necontenită tăcere, mai mare decît cea pitagoreică şi o mărinimie în care spun că stă liniştea sufletească, în mănăstirea lor fiecare individ (în parte) nu păstrează în chilia sa nimic lumesc, afară de cele potrivite pentru o viaţă foarte precară. Afară de rugăciunile obişnuite şi de Ramazan li se porunceşte să postească lunea şi joia. Dacă se lipseşte cineva de mîncare pînă la moarte, ei cred că este mucenic. Se spune că însuşi Ebribuhar acela, în fiecare an, mînca numai o dată Ia patru luni. Mîncarea lui nu era decît pîine de orz, măsline, miere şi struguri. Alţii socotesc că ei împărtăşesc un foarte mare eres, acela de a spune că pelerinajul la Mecca nu are nici un scop şi nu e de nici un folos, deoarece pentru un suflet curat şi liber de lucrurile lumeşti însăşi chilia este Mecca, iar pentru omul drept şi credincios toată lumea este barem, adică templu meccan.