Seiah

Dervişii seiah nu fac parte dintr-un ordin separat ci se aleg din toate ordinele care mărturisesc seiahul. Seiah înseamnă a peregrina în pământuri şi ţări străine şi îndepărtate şi a avea legături cu lumea. Dervişii din această confesiune, deşi în număr destul de mare, arabi, turci şi persani, sînt atît de mulţi la muhammedanii din India, încît cei din împărăţia turcească şi persană şi, precum am auzit, din cea africană, abia depăşesc numărul celor ce se află numai în India.

Există despre ei un preaslăvit răspuns al vizirului Kioprilioglî către vizirul împăratului din India. Cînd a aflat marele împărat al Indiei că sultanul otoman a avut multe bătălii nenorocite cu nemţii şi a pierdut toată împărăţia ungară, din datoria evlaviei muhammedane a poruncit vizirului său să trimită o scrisoare şi un sol la Kioprilioglî, care împresurase atunci Belgradul, în care arăta că dacă în această împrejurare împăratul turcilor va avea nevoie de oştire şi de vistierii, să trimită un sol şi va lua de la împăratul său cît îi va plăcea şi de cît are nevoie. Kioprilioglî a răspuns evaziv împăratului din India, aducîndu-i multă mulţumire, după cum se cuvenea, pentru un astfel de gest de dragoste şi bunăvoinţa faţă de neamul otoman. Dar el a adăugat că sultanul său, avînd cţedinţă fermă în Dumnezeu şi nădejde în prorocul Muhammed, nu cere nici oşteni, nici bani. Iar cînd solul l-a întrebat dacă-i porunceşte să ducă verbal vreo ştire împăratului şi vizirului Indiei, Kioprilioglî a răspuns că n-ar fi mai mare binefacere pentru Imperiul aliotman din partea împăratului Indiei, decît să nu mai îngăduie dervişilor seiah să peregrineze în Imperiul otoman. Căci în afară de faptul că cerînd milostenie adună o mare sumă de bani, dar ei sînt şi cauza lipsei de pîine. Să ne întoarcem, însă, la cele ce ne-am propus.