Rafazî

Între persani şi ceilalţi muhammedani sînt multe opinii care nu se potrivesc, dar de importanţă mai mică şi socotite drept nimicuri, ca acelea din ceremoniile şi rînduielile bisericeşti. Dar arabii şi turcii afurisesc cele mai grave rătăciri ale persanilor, şi la fel persanii pe ale celor dintîi.

Începutul şi capul dezbinării priveşte însăşi cartea Curanului şi textul ei, căci în Curanele persane lipsesc multe care se citesc în cele turceşti. Lipsesc într-adevăr toate cuvintele lui Muhammed grăite despre Ebubekir, Omer şi Otman. Turcii îi învinuiesc pe persani că la ei Curanul e denaturat, şi că multe sentinţe ale lui sunt înlăturate. Persanii întorc această nelegiuire asupra turcilor, zicînd că Ebubekir, Omer şi Otman au adăugat multe pe care nici Dumnezeu nu le-a poruncit, nici Muhammed nu le-a rostit cîndva şi deduc că acestea sînt minciuni desăvîrşite şi născociri ale celor trei oameni prea răi. Persanii afirmă că numai Curanul lor e adevărat, pentru că Muhammed, cînd a fost la sfîrşitul vieţii, doar lui Ali i-a poruncit să adune după moartea lui într-o singură carte poruncile Curanului însemnate în diferite timpuri pe diferite hîrtii, ceea ce a şi făcut, după cum mărturiseşte şi cartea Muhammedie. Am citit şi noi în această carte, într-un loc din capitolul despre Curan, că Ali s-a ostenit trei ani cu culegerea sentinţelor Curanului. Turcii afirmă, dimpotrivă, că învăţătura fireasca şi curată a Curanului a adunat-o şi a predat-o Ebubekir, căruia i-au urmat alţi succesori ai lui Muhammed. De asemenea, nu sînt de acord în altceva : persanii spun că a fost scrisCuranul (pe care secretarul lui Dumnezeu l-a scris în cer) cu caracterele zise taalîk, iar turcii cred că este scris cu literele numite neshi, pe care le întrebuinţează şi acum la copierea cărţilor Curanului.

Dar nepotolită şi veşnica este cearta despre succesorul legitim al lui Muhammed la domnie şi califat. Turcii spun că după testamentul lui Muhammed succesiunea a preluat-o Ebubekir, după testamentul lui Ebubekir – Omer, după testamentul lui Omer – Otman, după testamentul lui Otman – Ali. Dar persanii resping toate acestea şi batjocoresc cu hule aspre pe cei trei tirani întru domnie şi eretici fără Dumnezeu întru califat, mai răi şi mai cumpliţi decît ateii, afirmînd că numai Ali este moştenitor legitim al ambelor puteri, fie politică, fie bisericească şi deţinător al scaunului prorocesc şi al întîietăţii aceleia. De aceea, dacă cineva dintre creştini sau iudei va primi tnuhammedanismul la persani, mai întîi i se porunceşte să se lepede de religia sa şi să rostească lanet, adică anatema asupra lui Ebubekir, Omer şi Otman în faţa întregului popor, şi abia după aceea să facă mărturisirea credinţei aşa : La illahi illa Allah, Muhammedu rezul Ullah ve Ali kalijullah, adică „Nu este Dumnezeu afară de Dumnezeu, Muhammed este prorocul lui Dumnezeu şi Ali locţiitorul lui Dumnezeu” (în domnia pămînteană).

Pe lîngă aceasta spun că minare, adică turnurile cele înalte de pe lîngă temple, nu sînt necesare, ba chiar că merită batjocură; de aceea rîzînd de Ebubekir spun că acele minare sînt mădularul lui tainic (al lui Ebubekir) pe care, urcîndu-se turcii îi cheamă la acelaşi lucru şi pe ceilalţi tovarăşi şi rostesc multe alte hule asupra celorlalţi doi succesori şi asupra urmaşilor lor. Tot aşa la turci persanii sînt socotiţi necuraţi, pentru că atunci cînd fac abdest pe piciorul gol, fac numai pe mest (s-a explicat ce este mest în capitolul Despre namaz; turcii însă îşi spală picioarele cu apă multă. Iarăşi, persanii pentru înfrumuseţarea caselor acceptă feţe şi chipuri de om şi animale, lucru care la turci este o faptă de nelegiuiţi şi necredincioşi. Ca să închei cu un cuvînt, atîta ură şi duşmănie este între aceste naţii, încît se socoteşte una pe alta drept mai rea decît închinătorii de idoli şi atei. De aceea, muftiii ambelor ţări au dat aceastăfetvă (sentinţă judecătorească) : „Dacă vreun muhammedan – turc, arab sau oricare – din numărul celor ce se numesc sunni, adică drept-slăvitori, într-un război drept, adică făcut pentru înmulţirea credinţei, va omorî un necredincios, deci un creştin sau iudeu şi mai cu seamă un închinător de idoli, acel muhammedan va fi gâzi, adică un viteaz rînduit în rai. Dacă va fi ucis de inamic, atunci va fi şehid , adică mucenic, moştenind şi el raiul. Iar dacă va ucide un persan va căpăta atîta răsplătire cît ar fi avut să primească pentru şaptezeci de alţi necredincioşi omorîţi de mîinile lui. Dacă dimpotrivă el va fi omorît de un persan, va fi mucenic de şaptezeci de ori mai slăvit şi mai plăcut lui Dumnezeu.” La fel socotesc persanii despre vitejii şi mucenicii lor. Ajungă, deci, acestea în cele de faţă despre eresul amintit; iar dacă cititorul binevoitor doreşte să vadă mai multe, să citească adnotările noastre la Istoria creşterii curţii otomane, unde va afla multe lucruri curioase şi plăcute auzului