CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU Despre eresul numit „Munasuh”

Adepţii eresului Munasuh se numesc munasîh şi huliţii, lucru care înseamnă propriu-zis strămutare, dar mai cu seamă a sufletului din trup în trup, [eres] care cu nimic nu se deosebeşte de metemyÌcwsiV a lui Pitagora. De unde au luat muhammedanii această opinie nu pot şti, probabil de la iudei, din care cea mai mare parte, dar mai cu seamă cei din Constantinopol, Tesalonic şi Egipt, cred ferm că există strămutarea sufletelor. Chiar înţelepţii turci (nu ştiu dacă şi la arabi sau ipersani sînt adepţi ai opiniei acesteia) nu se ruşinează să spună că există strămutarea sufletului dar printr-un alt fel de teologhisire. Să spunem, însă, mai întîi, despre mărturisirea însăşi a metempsihosei.

Spun, deci, aceştia că sufletul omenesc după despărţirea de trup nu este dus nici în iad, nici în rai (precum se crede de alţi muhanumedani) ci, după faptele rele şi înclinaţia răutăcioasă a inimii omului muribund, se mută în animale necuvîntătoare, în fiare, în balauri, în şerpi şi altele. De exemplu, dacă cineva a fost în viaţă un mîncău fără saţ, un mîncător nepoftit de pîine pe la mesele străine, sufletul lui se mută într-un porc ; al unui iubitor de plăceri şi desfrînat – într-un cal ; al unui duşmănos clevetitor – într-un cîine ; al unui răbdător şi prost – într-un măgar ; al unui blînd – într-un miel; al unui puternic şi tare – într-un leu, în tigru şi altele ; lacomul şi nesăţiosul – în lup, ucigaşii de oameni – în şarpe, balaur şi cele asemenea lor ; hoţul – înÏlax (ylaxul este o vieţuitoare, corcitură între lup şi vulpe, care îi depăşeşte pe amîndoi în şiretenie); perfidul şi linguşitorul – în vulpe, şi aşa rînd pe rînd se cuvine să înţelegem despre toţi. Şi trăind sufletul acela în animalul în care s-a sălăşluit (cît timp trăieşte animalul acela e reţinut în el ca pe­deapsă), trece apoi în alt şi în alt animal pînă cînd va împlini 33 333 de ani. Isprăvind această vreme, intră iarăşi în oarecare om înzestrat cu bune moravuri şi împodobit cu toate faptele cele bune şi, petrecînd în el, duce o viaţă cinstită, dreaptă, bună în toate, lăudabilă şi curată. Cînd moare, ei cred că nu agoniseşte raiul ci spun că este dus la prima stare de fericire. Iar starea fericirii dintîi spun că nu este altceva decît acea primă strălucire dumnezeiască din ale cărei particule băsmuiesc că au fost făcute de Dumnezeu sufletele omeneşti. Dar dacă în timpul celor 33 333 de ani sufletul acela nelegiuit, nici petrecînd în animale nu se va pocăi, pînă la sfîrşitul lumii – despre care afirmă că este nehotărîtă şi aproape infinită – nu se poate muta în om, ci va petrece totdeauna în cele mai scîrboase şi mai cumplite fiare, şi va fi chinuit cu lipsa de cuvîntare şi tîmpenie proprie acelor fiare, şi cu cruzime, ca cea mai grea şi insuportabilă pedeapsă pentru păcatele făcute de demult.

Mai cred ei că în durata de timp însemnată se produce o transformare şi o revenire a tuturor lucrurilor la starea lor dintîi. Mi s-a întîmplat să aud vorbind pe unul din secta aceastei erezii : „O, principe, crede-mă că acum 33 333 de ani tu, eu şi toţi ceilalţi care sînt de faţă, şedeam la fel şi în acelaşi loc şi vorbeam şi atunci aceleaşi pe care le vorbim şi acum şi aveam aceeaşi prietenie şi aceeaşi comportare afectuoasă chiar în tabăra aceasta pe care o vedem acum (căci eram în tabără, în ultima campanie împotriva Cezarului) şi făceam atunci campania pe care o facem acum”. Dar eu nu i-am răspuns altceva decît că-l rog să mă creadă că nu-mi aduc aminte de nimic asemănător.

Iată, aşadar, opinia simplă a acestor eretici. Iar cealaltă variantă a ei (acceptată de cei mai mulţi dintre savanţii turci, după cum am spus mai sus) se construieşte în chipul următor : zic ei că Dumnezeu, mai înainte de a chinui sufletele celor păcătoşi în Araf, le impune pe­depse pe care le numesc „de mormînt” (despre care s-a vorbit îndeajuns în capitolul Despre iad) . Dar cum mila lui Dumnezeu vrea să se poarte cu acele suflete nu atît de aspru, nu cu pedepsele „de mormînt”, le munceşte şi le curăţă în aşa fel, cu această mutare în trupurile animalelor, încît ele nu mai au nevoie să se curăţească nici prin mormînt, nici prin Araf de în-tinăciunile păcătoase. Această părere poate fi mărturisită la constantinopolitani descoperit şi fără nici o teamă. Dar prima opinie e interzisă şi e socotită drept una ce cade sub pedeapsă.