Kiufri Mehmed effendi

În zilele sultanului Muhammed al treilea, tatăl sultanului actual Ahmed, era un bărbat foarte învăţat cu numele de Muhammed effendi (poreclit apoi Kiufri adică „hulitor de Dumnezeu”), care la început spunea ucenicilor săi în taină că nu există Dumnezeu, apoi a început a-l huli pe Dumnezeu pe faţă . Fiind prins, adus la vizir şi mufti, şi-a mărturisit opinia sa în chip neabătut, zicînd că poate să arate cu dovezi tari şi cu un silogism demonstrativ (numit în limba arabă burguni) că opinia despre Dumnezeu acceptată de oameni este falsă.Muftiul, osîndindu-l la moarte, a semnat îndată sentinţa. Dar vizirul, curios (era pe atunci vizir Kioprili Ahmed Paşa), a vrut să-i asculte dovezile şi astfel, intrînd într-o cameră separată, i-a poruncit să-şi spună dovada cu care se lăuda.

Kiufri a început aşa: „Ori nu există Dumnezeu deloc, ori, dacă există, nu e atît de puternic şi înţelept cum afirmă dascălii muhammedani. Dacă ar fi şi dacă ar putea, nu m-ar fi răbdat să trăiesc pînă acum, pe mine, cel mai cumplit adversar şi veşnic dispreţuitor al lui. Căci am observat că de cîte ori m-am ridicat împotriva lui şi am lansat cuvintele cele mai aprige la adresa lui, de atîtea ori treburile îmi reuşeau mai cu noroc şi mai fericit”. Auzind vizirul acestea, întorcîndu-se spre mufti, i-a zis: „Auzi, domnule mufti, ce zice acest hulitor de Dumnezeu? Rogu-te, dă-ne un răspuns logic, clar, spre dărîmarea demonstrării lui”, La aceasta muftiul a spus : „Dărîmarea argumentului este clară: dacă Dumnezeu n-ar fi fost atotputernic, după cum credem şi învăţăm noi, n-ar fi putut răbda acum hulele lui ; fiind atotmilostiv, a aşteptat pînă acum pocăinţa lui ; dar cum este şi prea drept, a rîn-duit (după cum socotesc), să-şi ia astăzi pedeapsa cuvenită”. Şi astfel, a poruncit să-l ducă la locul unde avea să fie executat, şi să-i taie capul. Mehemmed effendi, auzind hotărîrea muftiului, a zis : „Deşi ştiu că după această viaţă nu pot nădăjdui răsplătire pentru chinuirea mea (căci nimănui nu-i mai poate fi nici dat, nici luat ceva), nu voi suferi nici muncile iadului (de care s-au obişnuit a se teme cei nepricepuţi în lucrurile naturale) şi nici furia lui Dumnezeu care se mînie pe mine. Aş fi putut deci ca numai din dragostea firească faţă de viaţă să mă plec spre felul vostru de a gîndi şi să mărturisesc că Dumnezeu este aşa cum îl mărturisiţi voi. Dar socotesc că mai fericit este pentru mine să mă lipsesc de această viaţă, decît să mă împotrivesc adevărului filosofic celui prea drept, şi să mă arăt în loc de filosof un mincinos”. Şi astfel, neînduplecat în opinia sa, diavolul şi-a plecat de bunăvoie capul sub sabie.